Chiar dacă i s-a spus că „nu prea are legătură cu sportul“, Anișoara Cușmir-Stanciu a luptat să devină campioană mondială și olimpică.

La începutul anilor ’80, ziarele scriau despre „pașii cosmici“ pe care Anișoara Cușmir-Stanciu (61 de ani) îi făcea în atletismul românesc stabilind recorduri după recorduri la săritura în lungime. Însă puțini știau la acel moment că în urmă cu doar câțiva ani, celei care avea să devină campioană olimpică la Los Angeles i se spusese franc: „Nu prea ai legătură cu sportul“. Genetica, talentul, dar mai ales munca asiduă și sprijinul din partea celui care i-a acordat marea șansă – antrenorul Ion Moroiu – au dus-o pe renumita atletă pe marile podiumuri. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Anișoara Cușmir-Stanciu, președintele Federației Române de Atletism, despre performanțele sportive, trecerea la antrenorat, greutățile cu care se confruntă atletismul românesc, dar și despre obiectivele setate pentru Jocurile Olimpice din 2024 de la Paris, unde România vrea să califice 10-12 atleți și să cucerească noi medalii.

„Weekend Adevărul“: V-ați născut și ați copilărit în Brăila, lângă Dunăre. Ce amintiri vă poartă înapoi în locul natal?

Anișoara Cușmir-Stanciu: Am multe amintiri frumoase de acolo. Îmi amintesc foarte bine vara și iarna, care erau absolut distincte în acea perioadă: verile călduroase pe care le petreceam pe malul Dunării și iernile cu nămeți de zăpadă, cărarea pe care trebuia să o facă mama sau tata dimineața și Dunărea cu sloiuri. Am avut o copilărie într-o casă normală, la curte, cu un nuc în care mă agățam frecvent și unde noi, copiii, ne adunam și ne jucam atunci când nu ieșeam pe stradă. Apoi am început școala.

Erați o fire foarte activă de mică. Dar mai târziu, cum ați intrat în lumea sportului?

În clasa a V-a, profesorul de Educație Fizică a fost cel care m-a selecționat pentru un cros la care am participat și pe care, întâmplător, nu știu cum, l-am și câștigat. Astfel, am fost recomandată unui antrenor de specialitate, în atletism, Leu Ioan. Am făcut tot ce se putea face în atletism – alergări, sărituri, probe de semifond –, ceea ce a fost un lucru foarte bun pentru mine. Este chiar recomandabil. Așa trebuie să procedeze antrenorii cu cei pe care urmează să îi antreneze pentru marea performanță: să treacă prin tot ce se poate, iar specializarea să fie puțin amânată eventual până la Juniori 2. Așa s-a întâmplat și în cazul meu. Am făcut de toate și nu am avut cine știe ce rezultate, deși participam la multe competiții. Mergeam în zona noastră, fie Buzău, Galați, Constanța sau Tulcea. La vremea aceea, aveam în Brăila și stadion și sală, ceea ce nu mai există astăzi, așa cum se întâmplă în multe alte locuri. Brăila mai are doar o sală de atletism veche de pe vremea când practicam eu, iar oamenii au încercat să o păstreze cumva și să se ocupe de ea. Rezultatele mele nu au fost de mare valoare, câștigam pe plan intern, iar la campionatele naționale de obicei ieșeam pe locul 4.

„Nu prea ai legătură cu sportul“

Deci ați făcut trecerea la săritura în lungime la Juniori 2.

Da, dar nu am renunțat nici la celelalte probe, însă pregătirea se axa cu precădere pe lungime. Ghinionul sau norocul a fost că într-un an am sărit 5,98 metri, iar în următorul 5,99 metri, deci progresul meu a fost doar de un centimetru. Din această cauză, antrenorul cu care lucram atunci a zis că nu prea am legătură cu sportul și mi-a spus să predau echipamentul. După ce am făcut asta, am rămas acasă câteva zile gândindu-mă la ce am de făcut. Deja începuse să îmi placă foarte mult atletismul și nu voiam să renunț. M-am gândit că trebuie să continui pentru că asta vreau, asta îmi place și trebuie să încerc din nou. Am mers la un alt antrenor din oraș, Ion Moroiu, care avea o grupă (fete și băieți, cu rezultate mai bune la fete), și l-am rugat să mă primească pentru că eu chiar voiam să fac asta. Mi-a întins acea mână la momentul potrivit de care m-am ținut strâns și cu care am reușit să obțin rezultatele ulterioare, fiind mulțumită cu ceea ce am realizat.

V-a ajutat și genetica în acest sport sau a fost doar foarte multă muncă?

Cred că am fost potrivită pentru sport, dar nu orice sport. În școala generală am făcut parte și din echipa de handbal. Pe atletism m-am mulat pentru că eram slabă și înaltă, dar cumva antrenorii au decis acest lucru odată ce m-au selecționat. Tot ce am făcut am făcut cu pasiune și dragoste față de acel lucru. Am avut o dorință permanentă de a mă autodepăși, care mi-a rămas și în alte aspecte ale vieții. Sportul te ordonează, te face să ai un regim de viață bun din punct de vedere al alimentației și al odihnei, dar am avut și noroc, pentru că pe vremea aceea nu existau atât de multe tentații. Nu regret faptul că nu frecventam discotecile. Am zis că dacă tot m-am „înhămat“ să fac ceva, să văd ce se întâmplă până la capăt, respectându-mă în primul rând pe mine.

Deci lupta era cu dumneavoastră, nu cu adversarele?

În momentul în care intram în competiție, sigur că știam care îmi sunt adversarele, dar încercam să mă debarasez cumva de ceea ce au sau pot ele și să concurez în primul rând cu mine. Știam că dacă eu îmi realizez un record personal într-o competiție și mă autodepășesc, în mod sigur rezultatul va conta foarte mult și în clasamentul general al competiției. Cel de Sus chiar a fost lângă mine. Eu sunt născută pe 29 iunie, de Sfinții Petru și Pavel, de aceea cred că totdeauna cineva acolo sus m-a iubit și a avut încredere în mine.

Genetică, talent și muncă

Dar talentul fără muncă nu este nimic.

Fără doar și poate. Consider că munca este mult mai importantă decât talentul în orice domeniu. Oricât de talentat ai fi, dacă stai degeaba, nu poți ajunge acolo unde ai putea. Trebuie să depui un efort constant și consistent din toate punctele de vedere.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră, copil fiind, să urmați acest stil de viața mai strict, impus de sport?

Te obligă ceea ce ai de făcut. În prima perioadă, dimineața, mergeam la antrenament de la ora 8.00, apoi mă întorceam acasă, mergeam la școală, mă întorceam de la școală, îmi făceam lecțiile, iar câteodată mergeam și la al doilea antrenament. Nu prea mai aveam timp de altceva. După o astfel de zi, nu aveai cum să nu dormi pentru că erai cu adevărat obosit. Nu am ținut niciodată un regim alimentar pentru că m-au ajutat genele moștenite de la mama și tata. (râde) Chiar nu mi-a fost greu. Simt că nu am făcut nicio clipă niciun sacrificiu pentru ceea ce am realizat. Nu mi-a stat nimeni cu pistolul la tâmplă, ci am vrut, am făcut, și mi-a ieșit.

Cum erau atunci cantonamentele?

La nivel general, sportul avea atunci mai mult sprijin – era politică de stat. Competițiile și cantonamentele erau mult mai numeroase. Cantonamentele erau frumoase, dar să nu vă imaginați că mergeam în cine știe ce zone. Cel puțin la început, mergeam la Centrul de pregătire olimpică Piatra Arsă – bază care există și astăzi, și e mare diferență între cum arăta atunci și cum arată acum –, la Câmpulung Muscel, unde s-au mai schimbat lucrurile, la Complexul Sportiv Național Poiana Brașov sau la București. Totdeauna perioadele de pregătire se desfășurau la munte, iar restul trebuiau organizate unde aveai condițiile de pregătire (stadion, sală), iar la Brăila le aveam. Neexistând tentațiile de astăzi și locuri de distracție, ne adunam seara și făceam diverse activități, ne simțeam bine, iar a doua zi o luam de la capăt cu pregătirea. Eram o comunitate, iar comunicarea dintre noi era mai bună.

Record după record și aurul olimpic

Treptat, munca depusă a dat rezultate și ați intrat în lotul național.

În primul rând, antrenorului meu îi datorez toată stima și tot ceea ce am realizat în sport. În cadrul Federației de Atletism (FRA), ministerului și Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR) am întâlnit oameni care au crezut în mine. Sprijinul a venit din partea doamnei Lia Manoliu, care atunci era președintele COSR, dar și din partea antrenorilor federali. Ușor-ușor am reușit să progresez. Am plecat de la 5,99 metri, iar în următorul an, Junioară 1 fiind, realizam primul record național de junioare, iar un an mai târziu făceam record național de senioare. Am intrat cumva în elita sportului. A fost un întreg ciclu olimpic, în care de la an la an rezultatele au fost din ce în ce mai bune și au culminat cu aurul la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în 1984.

În anii premergători Jocurilor Olimpice ați avut un parcurs fulminant, cu multe recorduri.

Este un ciclu olimpic și se presupune că de la an la an trebuie să fii din ce în ce mai bun pentru a aspira la Jocurile Olimpice, care sunt încununarea. Am stabilit mai multe recorduri naționale și mondiale: patru în aer liber și două pe teren acoperit, cu cifre frumoase, care la vremea respectivă erau descrise drept „pași cosmici“. Pentru mine erau firești și normale, pentru că de aceea mă pregăteam, mai ales că proba de lungime a fost și este dragoste la prima vedere.

Ce a însemnat participarea la Jocurile Europene ca sportiv? Dar câștigarea medaliei de aur?

Participarea la JO a fost, desigur, încununarea anilor de muncă. Am plecat spre Los Angeles cu trei săptămâni înainte de începerea competiției singură, fără antrenor. Eu și Valy Ionescu, medaliată cu argint, ne-am ajutat reciproc în antrenamente și în concurs. Proba de lungime s-a desfășurat în ultimele două zile, când deja delegația României obținuse numeroase medalii, iar eu încă nu! Așa că am intrat în concurs, mi-am făcut numărul și am câștigat. Mă pregătisem pentru Jocurile Olimpice, deci trebuia să-mi valorific pregătirea. Singurul lucru pe care îl regret este că nu au fost prezente toate adversarele mele, Jocurile Olimpice din 1984 fiind boicotate. De aceea, oricât de importantă și dragă îmi este medalia de aur de la Olimpiada din ’84, medalia de argint obținută la Campionatul Mondial din anul precedent îmi este mai aproape de suflet.

Pregătirea psihologică, esențială

În acea perioadă, aveați parte și de pregătire psihologică?

Da. Am avut norocul să am lângă mine o echipă compusă din antrenor, medic, kinetoterapeut și psiholog. Partea psihologică, pe care acum se bate atât de mult monedă, exista în anii ’80, iar pe mine m-a ajutat extraordinar de mult. Lucram cu psihologul Ovidiu Smădoiu și făceam antrenament autogen, fiind o pregătire legată de ceea ce faci, analizând săritura cap-coadă. În concursurile din țară era alături de mine nu doar înainte de competiție, ci și în timpul săptămânii. Când plecam în deplasări, aveam înregistrarea pe are o ascultam de fiecare dată când simțeam nevoia. Mi-a rămas acest antrenament și cred că îl pot aplica și în ziua de astăzi, însă în timp ce creierul dorește, organismul cedează (zâmbește). Pregătirea psihologică este deosebit de importantă. Tu, ca sportiv, ești cumva „killer“: intri pe stadion, îți faci treaba și ieși de acolo. Este foarte important cum îți faci treaba: exact ca la carte și îți valorifici întreaga muncă (pregătire fizică, mentală) sau te duci ca o pisicuță blândă ca să ai de unde ieși. Performanța nu poate fi obținută singur, ci cu o întreagă echipă alături de tine. Este esențial să ai compatibilitate cu persoana din față alături de care să lucrezi fix pe ce ai nevoie.

În ce consta atunci perioada de recuperare după o competiție sau un antrenament?

Pe vremea când eu și generația mea am făcut sport, nu existau atâtea lucruri cu care să te refaci după. Aveam eventual un bazin în care ne puteam relaxa, o saună, câteva proceduri de fizioterapie (dacă erau necesare) și un masaj. Cel mai bun mijloc de refacere este odihna. Nu pot să spun că în prezent excelăm la capitolul refacere în ceea ce privește atletismul. Complexul Sportiv Național Snagov este foarte bine dotat din acest punct de vedere, aici se pregătesc și cei de la canotaj, dar și atleții noștri, în principal aruncătorii. Șefa bazei (n.r. – Adela Alexe) este o fostă atletă care, în afara faptului că a fost o bună sportivă, este acum și un bun administrator, s-a preocupat să aducă cea mai bună aparatură și tot ce trebuie pentru refacerea sportivilor după antrenament. Există un minim de refacere și în Complexul Sportiv Național Poiana Brașov. Este nevoie de investiții în sport din toate punctele de vedere.

„Din postura de antrenor ești puțin neputincios, pentru că în teren sportivul ia singur decizia“

Săritura în lungime pare a fi o probă foarte solicitantă pentru întregul corp, atât în timpul probei, cât și după. De-a lungul timpului, ați suferit și accidentări mai grave?

De la primul pas pe care îl faci pe elan și până ai aterizat și ai ieșit din nisip ești cu adrenalina la maximum. Este ca în desenele animate, când îi ia foc codița lui Tom – exact așa trebuie să fii. Am avut o singură accidentare la un antrenament de haltere. A fost grav pentru că aveam dureri destul de mari la spate, dar pauza și refacerea au fost destul de scurte, o săptămână și câteva zile. În rest, m-a ferit Dumnezeu de accidentări. Singura mare problemă a fost cea din cauza căreia a și trebuit să renunț la sport, dar pe care nu o pun pe seama lui. Nimeni nu mi-a spus că din cauza sportului una dintre vertebrele mele a migrat spre înainte. Mereu am spus că așa cum eu îmi doream să fiu întotdeauna prima, așa și una dintre vertebrele mele a vrut să fie prima și a înaintat puțin (râde). Mi-ar fi plăcut să îmi aleg eu momentul când vreau să mă retrag, dar cum doctorii mi-au spus la momentul respectiv că nu este bine să risc, a trebuit să renunț. Renunțând la sport, nu am avut acele dureri crâncene timp de 30 de ani și abia în 2019 m-am operat, atunci când apăruseră din nou. Între timp am și născut, deși doctorii spuneau că sarcina s-ar putea să îmi creeze din nou probleme la acea vertebră.

După ce ați fost nevoită să renunțați la practicarea sportului de performanță, ce a urmat?

Am trecut de cealaltă parte a baricadei, la antrenorat. Eram legitimată la Clubul Sportiv al Armatei Steaua și am rămas aici, dar după ce am trecut și pe la Craiova. Este un oraș minunat, cu niște oameni deosebiți, unde de asemenea am avut rezultate foarte bune, dar totdeauna tinzi cumva spre mai bine. Cea care „m-a racolat“ a fost doamna Iolanda Balaș Söter , care mi-a propus să activez în cadrul CSA Steaua și am acceptat. Era o onoare pentru mine și știam că acolo, de-a lungul timpului, nu doar în atletism, ci în toate sporturile, se obțineau rezultate extraordinar de bune. În atletism am avut-o pe Viorica Viscopoleanu săritoare în lungime și campioană olimpică, dar și pe Iolanda Balaș, deci nume grele. M-am lăsat de sport și am trecut la antrenorat, unde am luat-o de jos, de la copii. Prima mea selecție a fost în cartierul Ghencea-Drumul Taberei, antrenamentele le făceam la Stadionul „Iolanda Balaș Söter“, eu locuind la Piața Iancului. Mergeam în Ghencea, de unde luam grupa de copii, veneam împreună cu tramvaiul 41 până la stadion, făceam antrenamentul, îi duceam înapoi, apoi îmi continuam treaba. A fost perioada care mi-a plăcut foarte mult pentru că este minunat să lucrezi cu copii. Am avut ceva rezultate la nivel național, apoi am trecut la un alt nivel de performanță tot pe lungime.

Revenirea la matcă

Erați în căutarea unor rezultate din ce în ce mai bune...

Întotdeauna suntem tentați să privim prin comparație rezultatele pe care le-am obținut ca sportiv cu cele obținute ca antrenor. Eu nu pot fi mulțumită prin comparație, dar totuși au fost niște rezultate foarte bune la lungime fete și băieți. Recordul național al seniorilor din prezent este al unui atlet pe care l-am antrenat, Tudor Bogdan, care a fost participant la Olimpiadă, finalist la Campionate Mondiale, a fost medaliat la Campionate Europene de Sală. Însă totdeauna vrei mai mult, doar că, antrenor fiind, în momentul în care sportivul îți intră în arenă, el este actorul. Una este să îți iei în propriile mâini ceea ce ai de făcut și alta este să dai indicații cuiva care este dincolo de tine. Din postura de antrenor ești puțin neputincios, chiar dacă dai indicațiile necesare, pentru că în teren sportivul ia singur decizia, el știe cum bate vântul, din ce direcție... Consider că cei doi factori primordiali în realizarea performanțelor sunt antrenorul și sportivul, iar fără rezultatele lor, cluburile și Federația ar pune lacăt pe ușă.

Apoi ați schimbat direcția.

Da, am terminat și cu nivelul acesta înalt, de performanță, apoi am revenit la matcă și am reluat antrenamentele cu grupele de copii pentru că așa am simțit. Perioada în care lucrezi cu cei mici este cea mai frumoasă din viața unui antrenor. Este minunat să le vezi progresele, că ceea ce le spui să facă se prinde de ei, că încep să se corecteze în anumite lucruri. Sunt mai ușor de modelat decât cei care sunt deja formați.

„Weekend Adevărul“: Cum vi se pare că a evoluat apetența copiilor și a tinerilor pentru sport?

Anișoara Cușmir-Stanciu: Este greșită ideea că cei mici nu mai vin să facă sport. Ei își doresc să facă. Cel puțin în atletism, suntem bucuroși că încă avem toate categoriile de vârstă. Partea mai dificilă este mai degrabă infrastructura. Imaginați-vă că un părinte din Drumul Taberei trebuie să își aducă copilul la antrenament fie la Stadionul „Iolanda Balaș “ , fie la Complexul Sportiv „Lia Manoliu“, de lângă Arena Națională, și știm cu toții ce trafic este în București. După ce vine de la serviciu obosit, trebuie să stea o oră-două în trafic, apoi să aștepte copilul pe durata antrenamentului și să îl ducă acasă. Cred că aceste condiții nu sunt în regulă și toate federațiile se plâng de acest lucru: infrastructura ne pune în dificultate. Inclusiv stadionul nostru este într-o stare de degradare avansată și încercăm să ținem competiții doar la nivel de copii și juniori pentru că sunt condiții dificile, iar pista nu mai este ceea ce trebuie. Copiii sunt dornici și sunt convinsă că și părinții. Când îi aduc la antrenamente, toți părinții spun: „Luați-l să se descătușeze!“. În același timp, dacă nu există cineva care să îi aducă la antrenament, cel puțin în București, este dificil. În schimb, provincia se descurcă puțin mai ușor.

În București există vreun sprijin din partea autorităților în acest sens?

Am avut recent o întâlnire la inițiativa COSR cu ministrul Dezvoltării (n.r. – Adrian-Ioan Veștea) și cu președintele Companiei Naționale de Investiții (n.r. – Manuela Irina Pătrășcoiu), în care fiecare ne-am expus punctul de vedere despre ceea ce avem și ce nu avem. Fiind iubitori de sport, au fost foarte deschiși față de problemele noastre. Bucureștiul este capitala României și noi nu avem un stadion de atletism la standarde europene. L-am avut pe cel de la 23 August, unde se află acum Arena Națională, iar după ce a fost demolat, am avut promisiune că ni se va construi un altul, dar nu s-a întâmplat așa ceva. În afară de București, nici în celelalte orașe nu prea sunt stadioane. La Cluj-Napoca există un stadion care corespunde standardelor de organizare a unor competiții internaționale de anvergură, de aceea în 2021 am organizat acolo un campionat european pe echipe. Și la Craiova a luat naștere, prin grija Primăriei, o bijuterie de stadion, unde anul trecut au avut loc Jocurile Balcanice. Este păcat totuși că Bucureștiul nu are un stadion pentru atletism.

Condiții grele, rezultate bune

Cariera dumneavoastră de antrenor a atins noi culmi atunci când ați coordonat lotul olimpic de atletism care a participat la Jocurile Olimpice de la Rio în 2016. Cum ați ajuns să faceți asta?

În acea perioadă încă lucram cu cei mici. Propunerea de a antrena lotul olimpic de atletism a venit din partea președintelui de atunci al Federației, Sandu Ion, și am acceptat-o. Apoi am rămas puțin și în timpul mandatului următorului președinte, dar am renunțat din varii motive. Câțiva ani mai târziu, în 2021, am primit propunerea de a candida pentru funcția de președinte al Federației Române de Atletism, m-am consultat cu oamenii de sport dragi mie, buni sfătuitori în astfel de momente, și mi-am dat seama că merită încercat și că aș mai putea face ceva în sport. Nu știu dacă fac, dacă îmi reușește, dar, ca în viață, ești contestat de unii, agreat de alții. Îmi place să iau lucrurile așa cum vin și încerc să mă descurc. Bineînțeles că la nivelul acesta responsabilitățile sunt mult mai mari, cumva ai în grijă tot atletismul românesc. Dar, așa cum făceam atunci când eram atlet de performanță, mă bazez pe echipa din jurul meu, pe oamenii care sunt dedicați sportului și care încearcă să depășească lucrurile grele, urâte. Atletismul nu este un sport ușor: la olimpiade sunt prezente aproximativ 200 de țări, baremele pentru participările europene, mondiale, Jocurile Olimpice devin din ce în ce mai puternice și totuși avem antrenori și sportivi dedicați care încearcă încă să facă lucruri indiferent de condițiile pe care le avem. Condițiile sunt în regulă până la un punct, dar nu sunt cele mai bune. Le mulțumesc de fiecare dată sportivilor și antrenorilor pentru ceea ce fac, indiferent de rezultat, dar cu atât mai mult celor care reușesc să pătrundă. Ne-a ajutat Cel de Sus și avem campioană europeană prin Bianca Ghelber (n.r. – aruncarea cu ciocanul), în 2022, la Campionatul European de Atletism (în aer liber), îi avem medaliați pe Claudia Bobocea (n.r. – alergare de semifond) și Gabriel Bitan (n.r. – săritura în lungime) la Campionatul European de Atletism în sală.

Iar recent au avut loc Jocurile Europene din Polonia, unde România a urcat pe podium.

Europenele pe echipe sunt o competiție puțin atipică, fiind împărțită pe trei divizii. Obiectivul nostru a fost să rămânem în Divizia a II-a și l-am și atins clasându-ne pe locul 5. Când toate cele trei divizii și-au încheiat competiția, s-a făcut un clasament general în care am luat o medalie de aur prin Claudia Bobocea, două de argint prin Bianca Ghelber și Daniela Stanciu (n.r. – săritura în înălțime) și un bronz prin Andreea Miklós (n.r. – alergare 400 m plat), care și-a realizat și baremul la Jocurile Olimpice.

Obiectivele pentru Paris

Care sunt obiectivele pentru Jocurile Olimpice de la Paris din 2024?

Ne-am propus să calificăm un număr de 10-12 sportivi, ne-am angajat la o medalie, dar și la câteva clasări în finale. În luna august avem Campionat Mondial, unde până acum vor merge 14 sportivi, și sperăm ca în baza rankingului să se mai califice câțiva la JO. Aici nu avem planificată medalie, dar sperăm să ne clasăm în 1-4 cu cineva, dar și în finala de 6-8. Sunt mulțumitoare rezultatele, dar sperăm ca Jocurile Olimpice să fie cele care vor spune exact unde ne aflăm cu performanța.

Deși sunt tot o competiție, Jocurile Olimpice par a fi învăluite într-o aură aparte.

Spre deosebire de celelalte competiții, Olimpiada este doar din punct de vedere emoțional mai încărcată. Ea este și ar trebui privită drept o competiție ca toate celelalte: îți cunoști deja adversarii, te-ai întâlnit cu ei în „n“ concursuri, doar că există această presiune psihică pentru că se desfășoară o dată la patru ani. Inclusiv cifra 4 nu a fost aleasă întâmplător – se pare că armonizează fizicul cu psihicul, deci creează o simbioză între trup și suflet.