Din reprimarea emoțiilor și tensiunea interioară iese la iveală vârful de aisberg sub forma comportamentelor compulsive sau nocive, dar cum le gestionăm?

Încă din copilărie i s-a transmis mesajul că este mai „dolofană“, chiar dacă realitatea era de fapt alta. Mai târziu, în adolescență, a început de fapt lupta cu kilogramele, care a durat mai bine de un deceniu. Abia când a privit dincolo de cântar și-a dat seama că toate acele kilograme spuneau o poveste, aceea a relației cu sine însăși. „Weekend Adevărul“ a discutat cu psihoterapeutul Ancuța Coman-Boldișteanu despre proiectul și volumul „Emoții în farfurie“, care are la bază propria luptă cu mâncarea și întoarcerea la sine, cum ajung anumite mesaje care ni se transmit în copilărie să ne afecteze în viața de adult, dar și cum puteam învăța să stăm cu noi înșine chiar și atunci când avem o viața agitată, cu program încărcat. De asemenea, am discutat cu psihoterapeutul despre rolul emoțiilor și cât de mult ne influențează alegerile pe care le facem în viața de zi cu zi, mai ales pe cele alimentare, dar și despre relația cu sinele de la care pornesc de fapt relațiile cu ceilalți, un pilon atât de important în viața fiecăruia dintre noi.

„Weekend Adevărul“: Volumul „Emoții în farfurie“ a început de fapt dintr-o experiență personală care ulterior a fost transpusă în programul cu același nume. Povestiți-ne, vă rugăm, care a fost momentul în care v-ați dat seama că lupta cu kilogramele este de fapt mai mult decât lupta cu cântarul.

Ancuța Coman-Boldișteanu: S-a întâmplat când aveam 25-26 de ani. Începând din adolescență am avut aceste oscilații de cântar, dar de mică am crescut cu mesajul că sunt un copil grăsuț, dolofan, dar uitându-mă la fotografii mi-am dat seama că eram de fapt un copil normoponderal. Astfel, atunci am început să țin „diete heirupiste“ care au funcționat, deoarece deficitul caloric era foarte mare, însă nu erau sustenabile pe termen lung. Din această cauză, în jurul vârstei de 25-26 de ani am ajuns la obezitate de gradul 2, deci trecusem de supraponderabilitate și ajunsesem să am cu 30 de kilograme în plus decât cele care m-ar fi încadrat pe mine la normoponderabilitate. Am încercat să slăbesc și mergeam la sală, dar la un moment dat mi-am luxat glezna făcând exerciții și am fost nevoită să stau cu piciorul imobilizat timp de trei săptămâni.

A fost o perioadă dificilă, așadar...

Da, dar mi-am dat seama atunci cât de greu îmi era să-mi duc greutatea corpului pe două cârje și pe un picior sănătos, chiar și numai pentru a merge din cameră la baie. Atunci mi-am dat seama cât de „multă“ era acea greutate și am decis cu adevărat că vreau să slăbesc și să mă mențin la o greutate potrivită pentru mine. Dincolo de alimentație și sport, am început procesul cu terapie și dorința de a mă uita la motivele pentru care eu țin acele kilograme pe mine și a lucra direct cu ele. Pe lângă asta, am început să citesc mai mult despre subiect, să studiez mai mult literatura de specialitate din România, dar mai ales din străinătate. Treptat, mi-am dat seama că de fapt e un întreg univers acolo și astfel am început și proiectul „Emoții în farfurie“ . Nu îmi pot imagina viața mea fără mersul la terapie și cred că sunt omul de astăzi tocmai pentru că am făcut asta.

O relație pentru toată viața

V-a ajutat acest proiect în propriul parcurs? A fost o responsabilitate în plus?

Cu siguranță a fost. Admit la scenă deschisă și simt că acest proiect este o ancoră și pentru mine. (zâmbește) Nu aș putea să vorbesc doar din cărți, nu este stilul meu. Dacă spun ceva, atunci îl și practic. Dacă urmez o anumită specializare, mai întâi trec prin ea și personal, nu doar profesional, înainte de a-i trece pe clienții mei. Ce susțin în „Emoții în farfurie“ sunt lucruri pe care și eu le practic, încerc să le înțeleg. Acest proiect m-a ajutat să rămân într-o perioadă de menținere a greutății, dar, bineînțeles, cu oscilațiile firești de trei-patru kilograme pe care le avem în funcție de sezon, stres, neglijență. Cred că ar trebui să acceptăm mai mult faptul că relația cu mâncarea este o relație pe toată viața, care începe în perioada intrauterină și se sfârșește odată cu noi, și orice altă relație din viața noastră pe termen lung este una care trece prin oscilații, suișuri, coborâșuri, certuri, împăcări. Este firesc să ne mai supărăm pe corp, pe mâncare, dar este important să nu ne pedepsim și să înțelegem complexitatea relației cu mâncarea . Modul în care alegem ce punem în farfurie spune ceva despre cum ne simțim, cât de conectați sau nu suntem cu propriul corp. Când ești conectat cu propriul corp, îl tratezi cu respect, iar când nu ești, arunci ceva acolo în el și nu îl tratezi cu grijă, cu dragoste, ca pe un om drag.

Așadar, relația cu mâncarea pornește de la relația cu sine?

Da. De aceea am și ales subtitlul cărții: „Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta“. Mai întâi ai nevoie de pace în relația cu tine, apoi cu farfuria. Mâncarea este o experiență, iar atunci când este și plăcută, atunci ești conștient de ea. Așa cum o drumeție este o hrană pentru suflet, așa și mâncarea ar trebui să fie hrană pentru corp. În momentul în care te uiți la alimente ca la o hrană care îți susține sănătatea și care te ajută să treci prin viață și să fii bine în corpul tău, atunci este mult mai ușor să alegi ce este benefic pentru tine. Realitatea este că teoretic știm ce ne priește, dar realist vorbind, emoțiile sunt cele care ghidează alegerile. Deci dacă nu am lucruri în viața mea care să îmi facă plăcere, dacă sunt izolat, nu prea știu ce îmi place, deci dacă am un singur canal din care mă alimentez cu plăcere – mâncarea, atunci sigur că îmi va fi greu să aleg ce are nevoie corpul meu și mai degrabă aleg ce am eu nevoie emoțional ca să merg mai departe prin viață. Deci este important să ai cât mai multe „insule“ din care te încarci cu resurse, cu energie, cu bine.

În general, când suntem mici ni se spune „mănâncă tot din farfurie ca să te faci mare“. Mai târziu, mai ales fetelor li se atrage atenția să aibă grijă cât mănâncă, în timp ce băieții sunt încurajați să mănânce bine ca să fie „bărbați adevărați“. Cum ne influențează toate aceste mesaje în relația cu mâncarea?

Chiar dacă mesajele par diferite pentru fete și băieți, de fapt efectul în interior este același: crearea unei presiuni și a unei tensiuni în interior. Mai târziu, la vârsta adultă, atât în cazul femeilor, cât și al bărbaților, toată această reprimare ajunge să se manifeste prin comportamente compulsive. În cazul bărbaților, se pot manifesta prin alimentație, consum de alcool, jocuri de noroc, jocuri video, pornografie, agresivitate. În cazul femeilor, se pot manifesta prin mâncare, shopping impulsiv, acestea fiind cel mai des întâlnite, dar manifestarea reprimării nu se limitează la ele. De asemenea, și sportul la extrem se regăsește și la bărbați, și la femei. Chiar dacă poate pornesc în viață cu credințe limitative și presiuni care aparent au mesaje diferite în copilăria mică, ulterior, la vârsta adultă, au lupte interioare similare: ne confruntăm cu faptul că nu ne cunoaștem din punct de vedere emoțional, că ne reprimăm emoțiile, iar ele la un moment dat ies cumva la iveală. Tot ce este în noi va ieși la un moment dat afară sau se va croniciza în diverse boli sau tulburări.

Curajul de a te întâlni

Când încep oamenii să își dea seama că ceva nu este în regulă sau că nu funcționează așa cum ar fi bine?

Oamenii tot caută acel „click“, așa cum s-a întâmplat și în cazul meu. Am avut un moment în care s-a deblocat ceva în mine și am spus „Gata!“. Sunt și persoane care nu ajung să conștientizeze și ignoră problema, deși în aceste vremuri sunt foarte mulți stimuli care ne invită să ne conectăm mai mult cu noi înșine. Atunci când își dau seama că au o problemă, unele persoane încearcă să o ignore apelând tot la comportamente nocive precum consumul excesiv de alcool, altele își dau seama că trebuie să facă ceva și să o rezolve. În unele cazuri, conștientizarea poate veni în anumite perioade ale vieții și momente pe care noi le numim „crize“ – „criza vârstei de 40 de ani“, care de fapt ne arată exact ce ne-am reprimat până la momentul respectiv. De asemenea, și copiii pot fi o invitație la conștientizare. De multe ori spun că de fapt copiii își aduc părinții la terapie. Copilul este „simptomul“ familie, deci dacă ceva nu funcționează, acest lucru se reflectă asupra lui și iese la iveală prin comportamentele pe care le are. Un psiholog de familie va lucra nu doar cu copilul, ci mai ales cu părinții, care sunt mediul în care el crește. De asemenea, un alt declanșator al conștientizării poate fi un moment de criză sau de cumpănă legat de sănătate: reprimarea se cronicizează într-o boală sau o tulburare care ne arată că s-au adunat foarte multe în noi.

Este un act de curaj?

Da, este nevoie de foarte mult curaj să mergi la terapie, nu pentru că mergi acolo, ci pentru că te întâlnești cu tine în moduri în care nu ai mai făcut-o, în care mecanismele de autoapărare pică pentru că nu ne mai putem păcăli nici pe noi, nici pe terapeut. Deci mersul la terapie este o întâlnire cu sine, care, chiar dacă la început ar putea veni cu disconfort, ulterior poate aduce extrem de multe beneficii. Trebuie să ai curajul de a sta puțin cu tine însuți pentru a te conecta cu tine, ceea ce de fapt te ajută să te conectezi cu ceilalți. Dacă nu ești conectat cu tine și cu nevoile tale, atunci nu te poți conecta cu partenerul, copilul sau cu alți oameni din jur, iar aceste relații rămân la un nivel superficial. Mai jos de nivelul acesta superficial sunt nevoile tale „flămânde“ care la un moment dat se manifestă prin acel vârf de aisberg – mâncarea sau alt comportament nociv. Nu suntem obișnuiți să stăm cu disconfortul, pentru că atunci când eram copii nu a fost cineva lângă noi care să ne structureze experiența emoțională de a sta cu disconfortul. Nu a fost nimeni care să se aplece la nivelul copilului și să îi spună: „Văd că ești trist, că ți-e greu, sunt alături de tine. Ce ai nevoie? Ce vrei să facem?“ și pur și simplu să fie alături de el și să îi faciliteze acel stat cu emoția. Dacă nu a stat fizic cineva cu tine și cu emoția ta atunci când erai mic, atunci este nevoie să înveți tu să stai cu tine cel de azi, cu emoția ta. Este foarte mult despre prezență și conștiență de sine. În momentul în care sunt prezent în viața mea, îmi dau seama de lucruri, de traseul pe care îl urmez. Dacă nu sunt prezent, îl ignor și eu pe cel mic din interiorul meu care era trist și cu care nu a stat nimeni.

Cum putem face acest proces constant în vremurile în care trăim, cu un program încărcat și mult stres?

Cred că este important să plecăm de la întrebarea: „Ce este prioritar și esențial pentru mine în această etapă a vieții mele?“. Întrebarea ne invită să extragem esența. Acest proces este mai mult despre „a fi“ decât despre „a face“. Uneori, pur și simplu avem nevoie să ne întoarcem în corp și o putem face prin câteva exerciții de respirație, de conștientizare a stării sau a sentimentului pe care îl avem în momentul respectiv. Aș putea spune că suntem la distanță de o respirație de noi înșine. Nu trebuie să se oprească lumea în loc ca să stăm cu noi înșine sau să așteptăm concediul acela anual, o putem face oricând, sub diferite forme, în funcție de timpul pe care îl avem: de la a sta pur și simplu pe scaun și a te uita într-un punct fix la a ieși la o plimbare. Nu trebuie să facem nimic în plus față de ceea ce facem deja în timpul unei zile: poți fi prezent tu cu tine și atunci când faci un duș, speli vasele sau faci cumpărături, însă trebuie să te ancorezi în acel moment prezent, fără să te mai gândești la alte „n“ lucruri sau griji care îți întrețin anxietatea.

Câte un terapeut pentru fiecare etapă a vieții

Care este în prezent percepția generală asupra terapiei, mai ales după perioada pandemiei, în care oamenii au devenit mai conștienți de sănătatea mentală și mulți au început să meargă la psiholog?

Aș spune că anumite lucruri s-au schimbat. Dacă înainte oamenii veneau la terapie pentru prima dată cu emoții, fără să știe ce înseamnă acest proces, în prezent, mulți clienți mărturisesc că deja au încercat mai mulți terapeuți. În ultimii ani a fost o explozie de psihologi, dar este nevoie de câțiva ani să se maturizeze din punct de vedere profesional. Și psihologii au nevoie de formări, conferințe, dezvoltare personală, terapie individuală, de grup. Tocmai pentru că este cererea foarte mare, la un moment dat ajungi să fii copleșit ca psihoterapeut. Când eram la începutul carierei, în prima zi în care am avut trei sesiuni de terapie am plecat de la cabinet foarte obosită, de parcă lucrasem 10 ore în domeniul Resurselor Umane. Ca psihoterapeut trebuie să fii mereu în stare de prezență pentru toți clienții tăi, iar acest lucru se antrenează în timp. Atunci când primești multe solicitări și te simți flatat că oamenii te caută, îi accepți la cabinet, dar nu ai timp să se sedimenteze partea de maturizare.

Cam prin câte încercări poate trece un om până găseşte un terapeut cu care rezonează?

În unele cazuri se creează acea legătură chiar și cu primul terapeut, dar în alte cazuri, oamenii încearcă chiar și trei-cinci specialiști până îl găsesc pe cel care li se potrivește. Pe de altă parte, cred că în fiecare etapă a vieții în care ne aflăm putem avea nevoie de un altfel de ghidaj. La 20-30 de ani poți rezona cu cineva, iar la 40-50 de ani cu altcineva. Pe de altă parte, unii merg la mai mulți terapeuți nu pentru că nu rezonează cu ei, ci pentru că de-a lungul anilor vor să încerce diferite forme de terapie, de abordări.

Verificarea credențialelor

Dar cum ar trebui să își aleagă cineva terapeutul? Sunt anumite criterii pe care ar trebui sau ar fi bine să le aibă în vedere?

Suntem într-o eră a autointitulărilor și de aceea este foarte important să se asigure că într-adevăr acea persoană este terapeut, dacă are formări de psihoterapeut, dacă este înscris în Colegiul Psihologilor. De asemenea, este foarte important dacă acele formări sunt acreditate de Colegiul Psihologilor sau nu, pentru că sunt persoane care urmează tot felul de cursuri acreditate în Statele Unite ale Americii, în alte țări sau pur și simplu autointitulate ca fiind acreditate undeva, dar nu sunt recunoscute în România. De asemenea, cine alege să meargă la terapeut trebuie să fie atent și la cum simte că rezonează cu el. Mai întâi, îl poți căuta pe rețelele de socializare și să vezi dacă a avut interviuri, dacă a mers la emisiuni. Dacă ți-l recomandă cineva și ți se și potrivește este cel mai bun caz.

Cu ce așteptări ar trebui sau nu să mergem la terapie?

Cel mai important de știut este că terapeutul este cel care setează cadrul de lucru și de conținere a procesului, deci nu este ceva care trebuie făcut de persoana care merge la terapie. Terapeutul este cel care trebuie să povestească despre cum se întâmplă procesul, cum lucrează cu clientul, care este abordarea, părțile administrative: programul de lucru, tariful, ce se întâmplă dacă nu poate ajunge la o ședință, reprogramările. Deci sunt anumite aspecte care trebuie discutate în prima sesiune. Aș spune că este destul de dificil ca la prima sesiune o persoană să își dea seama dacă rezonează sau nu cu terapeutul. Poate că terapeutul a apăsat pe „un buton“, iar clientul proiectează pe el imaginea mamei sau a tatălui sau a unui îngrijitor care nu a fost așa cum ar fi avut nevoie să fie. Astfel că ar fi necesare două-patru sesiuni pentru ca persoana respectivă să își dea seama dacă rezonează sau nu, dar, bineînțeles, doar în cazul în care nu sunt lucruri foarte puternice care să rupă relația. Eu îi încurajez pe oameni ca în cazul în care nu rezonează cu mine să îmi spună de ce simt asta, chiar dacă ar putea fi ultima sesiune pe care o are cu mine. De foarte multe ori, acest lucru face parte din proces. Dacă pacientul nu are curajul să îi spună terapeutului că ceva nu îi place, probabil că și în alte relații face același lucru.

Sursă foto: Cristian Boldișteanu