Interesant articol...
Istoricul Din Petre este un produs al școlii istoriografice clujene. Doctor în istorie, specializat pe istoria mentalităților, cu o propensiune către acribie, Din Petre este un profesor apreciat și iubit de elevii de la liceul din Avrig. Istoricul a ales calea clasică, aceea de a fi un pedagog al istoriografiei române în universul preuniversitar. Școala istorică românească nu are nevoie numai de cercetători științifici și de profesori universitari, dar, mai ales, de profesori de istorie care să redea demnitatea și adevărul istoriei românilor în conștiința elevilor din orășelele și satele țării.
Din Petre a publicat anul acesta o carte interesantă și incitantă, care umple un gol în istoriografia noastră preocupată mai mult de istorii alternative, marginalii și minorități, decât de parcursul istoric al poporului nostru. ”România și Primul Război Mondial. Istorie și mentalități colective” (Ed. Napoca Star) de Din Petre este o carte de referință care se bucură de o prefață semnată de prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu, ce subliniază valoarea științifică riguroasă a cărții. Autorul analizează cu un curaj științific care nu mai există la istoricii noștri ca să analizeze problematica mentalității individuale și colective a românilor, ce au fost implicați în primul război mondial de partea României, Imperiului austro-ungar sau Bulgariei.
Din Petre reușește cu aprehensiune să creioneze patru portrete de români din sfera oamenilor simpli sau a intelectualității literare și medicale din primul război mondial aflați pe diferite baricade ale luptelor care au însângerat Europa. Din Petre se dovedește un fin analist al situațiilor memoriale și documentare, mergând pe comprehensiunea instrumentarului istoriografic al mentalităților propus de Școala Analelor franceze și nu numai. Jean Delaumeau, Hermann Keyserling și Jean Starobinski sunt mobile ale radiografierii trăirilor acestor români implicați în vâltoarea războiului.
Cel mai fascinant portret este al ciobanului Nicolae S. Șucu, care născut lângă Câmpulung își petrece tinerețea în procesul de transhumanță. Viața lui se schimbă când primește ordinul de încorporare ca să intre în armata română înainte de războaiele balcanice. De teamă, fuge în sudul Dunării la bulgari, unde se așează într-un sat de lângă Cadrilater. Aici se căsătorește cu o bulgăroaică și are mai mulți copii. Devine cetățean bulgar, dar războiul și problemele îl ajung din urmă. Încep războaiele balcanice, în care Bulgaria s-a implicat pentru lărgirea teritoriului. Nicolae S. Șucu este încorporat cu forța în armata bulgară, fapt ce-i creează mustrări de conștiință. Nu a acceptat să fie soldat român dar a devenit cătană bulgărească. Din Petre analizează comparativ textul memoriilor lui Nicolae S. Șucu.
Soldatul bulgar de origine română îi este rușine că luptă în al doilea război balcanic împotriva armatei române care cucerește Cadrilaterul. Odată cu începerea primului război mondial participă la înfrângerea românilor la Turtucaia și apoi la ocuparea Dobrogei de către trupele bulgare. Este sfâșiat de mustrări de conștiință încât ofițerii bulgari îl acuză că pactizează ca soldat bulgar cu populația civilă românească și cu armata română. Importanța acestor memorii ale ciobanului devenit soldat bulgar este despre ocupația atroce a bulgarilor în Dobrogea. Nicolae S. Șucu lasă mărturii despre crimele armatei bulgare în Dobrogea, despre jefuirea românilor, dar și despre protestul intelectualilor români din Constanța care se opun ocupației bulgare.
Nicolae S. Șucu, deși soldat bulgar, pentru binele românilor consideră că germanii ar trebui să administreze Dobrogea ocupată, ca să se oprească jafurile și crimele bulgarilor. Ieșirea Bulgariei din război în octombrie 1918 îl face pe soldatul bulgar de origine română să exulte de bucurie. Bulgarii nu se retrag din Dobrogea sperând ca acest teritoriu românesc să fie lăsat de marile puteri Sofiei sau să fie administrat de Anglia. Armata română intră triumfătoare în Dobrogea iar soldații bulgari fug.
Cadrilaterul revine Românei, iar Nicolae S Șucu dezertează de la bulgari și se predă românilor. Acceptă să facă pușcărie, pentru dezertare, la români, dar este reintegrat în armata română ceea ce îl face foarte mândru. Până la urmă ”sângele apă nu se face”. El arată superioritatea civilizației române față de cea bulgară, precum și faptul că intelectualii români se asemănau cu cei francezi, oferiind lecții de bună purtare celor bulgari.
Din Petre surprinde și mărturisirile unui intelectual transilvănean Octavian Tăslăuanu, care odată cu începerea primului război mondial este încorporat ca sublocotenent în armata austro-ungară la trupele de glotași. Se înrolează fără să fie fascinat de mitul bunului împărat, iar când ajunge pe front în octombrie 1914 în Galiția are mustrări de conștiință că trebuie să lupte cu armata țaristă în care erau încorporați frați basarabeni. Realizează că ar putea împușca români basarabeni fapt ce-i produce o acută criză de conștiință, ca la Emil Rebreanu. Își dă seama că nu este de ajuns loialitatea față de împărat, ci doar cea față de națiunea sa e importantă. Tăslăuanu realizează că țăranii români încorporați în armata austro-ungară nu vor să lupte împotriva fraților români, față de unii burghezi și intelectuali transilvăneni care puneau mai presus loialitatea față împărat. Din mărturii reiese că românii simpli de la începutul anului 1915 doreau unirea cu Țara, în timp ce intelectualii încă mai erau fascinați de mitologia ”bunului împărat”. Octavian Tăslăuanu își rezolvă mustrările de conștiință dezertând pe Valea Jiului spre pichetul de grăniceri al României Mici, spre libertate națională.
Gheorghe Caracaș era un ofițer român care intră în primele zile ale războiului din vara și toamna anului 1916 în Transilvania, dar cade repede prizonier la austrieci. Este dus cu trenul într-un lagăr din Germania. De la Gheorghe Caracaș avem mărturii despre lagărele de prizonieri germane din primul război mondial, care difereau enorm de cele ale celui de-al doilea război mondial. Lagărele erau curate și ordonate, santinelele și comandanții de lagăr puteau fi omenoși și de înțeles cu doleanțele prizonierilor.
Doar lipsa alimentelor și foamea erau la ordinea zilei. Față de lagărele bulgare din memoriile lui Topârceanu, în care asasinatele și mizeria erau la ordinea zilei, cele germane puteau fi chiar umane. Gheorghe Caracaș încearcă să evadeze dar este prins. Ofițerii germani îl înțeleg că nu mai suportă detenția, dar îi spun să aibă răbadare până se va termina războiul. Prin 1918, ofițerii germani înțelegeau că vor pierde și se purtau frumos cu prizonierii, făcându-le tot felul de servicii contra cost. În primăvara lui 1918, germanii de rând și armata simțeau că pierd războiul și se purtau frumos cu prizonierii. Ofițerii români erau cei mai buni prieteni în lagăre cu cei francezi, ca frații, dar cei mai bine hrăniți erau englezii care aveau voie să primească pachete alimentare din Anglia și le mai ofereau resturi și românilor înfometați. În iunie 1918, Gheorghe Caracaș este eliberat și adus cu trenul în țară. La Vârciorova când intră în țară este șocat de sărăcirea populației și de mizeria războiului care distrusese țara.
O ultimă mărturie analizată de Din Petre este cea a medicului Raul Dona, ginerele lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care face o radiografie necruțătoare a spitalelor românești din perioada refugiului guvernului în Moldova. Corupția funcționarilor și a superiorilor armatei refugiate în Moldova a ajuns la cote alarmante. Lipsurile și imoralitatea superiorilor era la ordinea zilei. Ofițerii români fugeau de front aranjându-și pe șpăgi misiuni în cazarmare sau la trupele auxiliare ca să nu meargă pe front. Armata română era infestată de agenți germani care plăteau generalii și ofițerii români să nu lupte. Și aici țăranul român era singurul care a rezistat atacurilor germane și a luptat sincer pentru România Mare, în timp ce funcționarii și ofițerii superiori se complăceau în defetism, corupție și primirea de bani negri de la nemți.
La un moment dat Raul Dona scârbit de corupția din armată și aparatul administrativ a dorit să ne ocupe nemții ca să introducă ordine și cinstea în România. Îl atacă pe premierul Ionel IC Brătianiu, acuzându-l că și-a dus un tren de 20 de vagoane cu vin de la Florica la Galați și apoi la Odesa să-l exporte în timpul retragerii, în timp ce nu erau trenuri pentru refugiații români din calea trupelor germane din toamna lui 1916. Raul Dona considera că doar Regina Maria, care vizita spitalele în care se murea de tifos exantematic și Regele Ferdinand au fost singurii oficiali români care nu erau defetiști și nu căzuseră în corupție ca ceilalți oficiali și militari superiori români. Tabloul poate este exagerat și prea crud, singurul general român apreciat este însă Alexandru Averescu. Aceste mărturisiri analizate din punct de vedere al mentalităților de către istoricul Din Petre aduc la lumină un univers românesc ignorat de istorici privind complexitatea fenomenelor sociale și morale în care au fost implicați românii în primul război mondial, nu numai din România mică, dar și din Transilvania sau Bulgaria. Aflăm date inedite, pe care istoricul ni le analizează într-o transpunere care ridică întrebări și dileme. Informațiile venite din partea unor oameni de rând sau intelectuali clarifică și creionează mentalul colectiv și individual a unei epoci în care nimeni nu credea că se va înfăptui România Mare pentru care luptau. Cartea este o radiografie exhaustivă scrisă într-un limbaj cursiv modern despre lumea simplă din război, care completează imensul tablou al realizării unității naționale după încercări inimaginabile.
Ionuț Țene/ napocanews.ro
