„Insula” Uniunii Europene, sub asaltul disperării lumii islamice
Idei şi puncte cheie:
Criza imigranţilor din Uniunea Europeană atinge niveluri considerate „record” în întreaga istorie postbelică a continentului. Cifrele de refugiaţi, de regulă solicitanţi de azil politic din Orientul Mijlociu şi Africa, se dublează practic de la o raportare la alta, fără nicio perspectivă realistă de calmare în viitorul apropiat;
Guvernul german revizuieşte a doua oară în acest an cifra de imigranţi ilegali prognozată până la sfârşitul lui 2015, de la 240000 în ianuarie, apoi 450000 în mai, iar acum 800000 prognozaţi până în decembrie, evident considerându-i numai pe cei de pe teritoriul Germaniei (aproape 1% din populaţia ţării);
Uniunea Europeană pare tot mai mult o insulă de pace şi bunăstare înconjurată de o mare a disperării, războaielor şi suferinţei, care ameninţă să reverse dinspre vecinătatea sudică (mediteraneană) valuri de familii oropsite, în căutarea unei licăr de speranţă, dar şi problemele inerente pe care această revărsare le aduce cu sine. Există o limită de suportabilitate a insulei UE? Cât de mult e prea mult?;
Celelalte două insule de bunăstare de tip occidental, America de Nord şi Australia, sunt practic la adăpostul oceanelor (Atlantic, respectiv Indian) şi rămân inaccesibile, refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa neavând altă şansă realistă decât Europa;
Migraţia calmă, în general educată şi uşor integrabilă socio-cultural, dinspre vecinătatea estică a Uniunii Europene (Ucraina, Republica Moldova, Georgia etc.), ca să nu mai vorbim de cea din ţările postcomuniste membre ale Uniunii, pare acum o glumă în comparaţie cu scenele dramatice ale exodului haotic dinspre statele eşuate politic (Siria, Irak, Afganistan, Libia, Mali, Nigeria, Eritreea, Sudan etc.) iar populiştii de carieră precum Nigel Farage sunt nevoiţi să-şi reajusteze urgent discursul împotriva „imigraţiei din Estul Europei”;
Sistemul social al statelor bunăstării este pus la încercare. Faimosul model „Welfare State” al Europei occidentale postbelice, în principiu construit politic în anii ‘50-‘60 pentru ca cetăţenii din Vest să nu fie atraşi de mirajul propagandei comuniste, trebuie acum să lucreze supraturat şi pe cu totul alte aliniamente politice, economice, socio-demografice, religioase şi culturale decât a fost conceput de fondatorii săi, spre îngrijorarea şi nemulţumirea în creştere ale plătitorilor de taxe din clasa mijlocie, chiar dacă aceste temeri sunt uneori considerate exagerate;
„Asaltul” musulmanilor din Orientul Mijlociu şi Africa asupra Europei ameninţă stabilitatea şi ordinea tratatelor comunitare. Inclusiv Acordul Schengen, piesă centrală în procesul construcţiei europene, este în prezent pus în discuţie de unele state importante ale Uniunii (Germania, Franţa, Olanda etc.);
Traseul disperării (Siria-Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria-Germania/Marea Britanie) este presărat astăzi cu tragediile celor care sfârşesc înecaţi în Mediterană, cu zidul de trei metri care se construieşte la frontiera sudică a Turciei, cu scenele de coşmar din insula Kos, cu luptele de la graniţa Macedoniei, cu gardul de sârmă ghimpată dintre Ungaria şi Serbia, cu asalturile de noapte asura Eurotunelului la Calais, cu diferenţele enorme de valori, nivel de viaţă şi înţelegere între sutele de mii de refugiaţi şi societăţile europene indiferente sau indignate pe care aceştia le tranzitează, cu discursurile contradictorii ale liderilor politici europeni, puşi în faţa unor dileme critice pentru principiile şi „spiritul” Uniunii Europene;
Pe acest fundal emoţional intens, se emit şi opinii complet absurde şi nefezabile, cum ar fi cea conform căreia Slovacia ar primi doar imigranţii creştini (nu e clar cum s-au gândit să-i selecteze, pe bază de declaraţie pe propria răspundere, prin verificarea certificatului de botez sau prin teste-grilă din Biblie);
Terorismul de origine fundamentalist islamică din Europa supraîncarcă nota de plată şi nervozitatea locuitorilor „insulei UE”, care se simt tot mai ameninţaţi în menţinerea valorilor şi modului lor de viaţă. Pot într-adevăr bărcile de imigranţi să conţină şi terorişti ai ISIS sau ai altor organizaţii, care să lovească Europa din interior? Şi dacă pericolul ar fi real, cum s-ar putea preveni infiltrarea lor? În tot acest haos, cine şi cum i-ar putea separa pe cei răi de cei buni?;
Dilema care opune valori europene esenţiale, precum solidaritatea umană şi compasiunea, nevoii de securitate şi apărare a propriei bunăstări va creşte în intensitate în lunile următoare, iar reacţia de nervozitate a Germaniei faţă de lentoarea şi ineficienţa răspunsului Comisiei Europene la criza imigranţilor este cel puţin parţial justificată;
Are Uniunea Europeană vreo responsabilitate politică sau morală faţă de tragedia Orientului Mijlociu şi Africii?
Este oare inevitabilă transformarea Uniunii într-o fortăreaţă inaccesibilă disperaţilor de dincolo de mări, ziduri şi garduri de sârmă ghimpată, ca ultimă soluţie de salvgardare a identităţii europene?
Poate asaltul disperării lumii islamice să scufunde insula de pace şi bunăstare a Uniunii Europene? Iată întrebările la care vă propun să reflectăm astăzi.
***
A fost la început un vas supraîncărcat, scufundat pe vreme de furtună lângă Lampedusa, în apele Italiei. Câteva sute de nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în adâncurile Mediteranei. Ceva emoţie în presă, apoi s-a stins.
Dar asaltul disperării din zonele devastate de sărăcie şi războaie civile s-a reluat în lunile din urmă, cu şi mai mare intensitate. Instituţiile europene sunt paralizate în faţa proporţiilor fenomenului. Peste 3000 de refugiaţi au murit la porţile Europei, numai de la începutul acestui an.
Guvernele naţionale de la Berlin, Paris, Roma etc. vociferează spre Bruxelles, cerând imperios soluţii de limitare a fluxurilor şi ajutor financiar pentru construcţia de noi centre de primire. Italia şi Grecia, în particular, complet depăşite de situaţie, solicită energic realocarea urgentă a refugiaţilor şi solidaritate din partea celorlalte ţări europene. Răspunsurile primite sunt modeste, fiecare stat gândindu-se cu prioritate la propriul buget şi la propria securitate. Slovacia s-a făcut de râs, cu o propunere absurdă, profund non-europeană şi incorectă, şi, la urma urmei, tehnic inaplicabilă, aşa cum am sugerat în punctajul iniţial. Bratislava ar fi luat vreo 200, dar numai creştini, căci „musulmanii probabil nu s-ar simţi bine aici”.
Pentru ţările cele mai râvnite de azilanţi (Germania, Franţa, Olanda, Belgia etc.) cea mai la îndemână soluţie de protecţie pare reintroducerea controalelor la frontierele naţionale, deci o soluţie pe cont propriu a statelor suverane, care echivalează practic cu desfiinţarea Acordului privind Spaţiul Schengen. Un mare pas înapoi în construcţia europeană, cu valoarea simbolică a eşecului unei idei fundamentale a Europei integrate. Marea Britanie, deşi nu este parte a Spaţiului Schengen şi are tot dreptul securizării frontierei, se plânge la rândul ei de „scurgerile” de imigranţi de la Calais, prin Eurotunel. Toată lumea pare frustrată şi furioasă de ceea ce se întâmplă în prezent.
Dar de ce Uniunea Europeană? Simplu: pentru că este cea mai accesibilă şi cu sistemele sociale cele mai generoase. Aici începe însă discuţia complicată. Pentru cine este bogăţia acumulată, după secole de supremaţie globală şi dezvoltare, în ţările europene? Pentru europeni, vom spune imediat, căci bunăstarea este susţinută din taxele şi impozitele plătite de cei aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii, precum şi de companiile care operează pe teritoriul celor 28 de state membre. Vom trece, evident, peste contra-argumentaţia superficială de inspiraţie (neo)marxistă, privind „exploatarea imperialistă şi capitalistă” derulată de-a lungul istoriei de marile puteri europene asupra teritoriilor de peste mări controlate de regii Europei (Uniunea Europeană este totuşi, în prezent, cel mai mare contributor la fondurile de asistenţă şi dezvoltare din lume), dar nu putem trece uşor peste pretinsa ambiţie politică a Bruxelles-ului de a acţiona ca actor global pe scena internaţională. Din această perspectivă, Uniunea Europeană şi-a propus să se comporte ca o mare putere cu vocaţie pacifistă şi umanistă, cu un rol tot mai pregnant în soluţionarea conflictelor şi crizelor lumii de astăzi. Când ai asemenea pretenţii, ai şi responsabilităţi politice şi morale.
Ridicarea de ziduri şi transformarea într-o fortăreaţă inaccesibilă constituie prima tentaţie a europenilor care se simt asaltaţi. Probabil, deşi ar putea să nu sune corect politic, până la momentul revizuirii politicilor sociale, de asistenţă şi azil, până la consolidarea mecanismelor de control şi securitate internă (procesul va dura, căci cultura politică tradiţională a democraţiilor liberale europene era alta) astfel de măsuri de reducere a intrărilor ilegale sunt necesare, pentru a evita un dezastru umanitar chiar pe teritoriul Uniunii. Dar pe termen lung, ideea că te poţi izola, că poţi rămâne o insulă a fericirii într-un ocean al deznădejdii este o iluzie. Dacă situaţia Orientului Mijlociu şi a Africii nu va cunoaşte ameliorări sensibile în anii următori, asaltul asupra Europei va continua, ca unindicator al eşecului marilor puteri occidentale în gestionarea dosarelor fierbinţi de politică internaţională (războiul civil din Siria, expansiunea Statul Islamic, prăbuşirea Afganistanului, Irakului, Libiei, sărăcia cumplită din Africa). Toate acestea au un preţ. Nu vrei să îl plăteşti la faţa locului, adormindu-ţi conştiinţa şi spunându-ţi ţie însăţi că „nu e treaba mea”, ajungi să îl plăteşti oricum la tine acasă. Fugind de disperarea altora, ne trezim cu disperarea sărind gardul în curtea noastră.
Fireşte, asaltul refugiaţilor din vecinătatea sudică asupra Uniunii Europene nu va scufundainsula de pace şi bunăstare. La urma urmei, şi dacă va fi vorba de trei, de cinci, de zece milioane de imigranţi, tot nu e sfârşitul lumii pentru o Uniune de 28 de state şi 500 de milioane de oameni. Dar o va modifica ireversibil, într-un mod pe care s-ar putea abia să îl intuim astăzi: politic (revizuirea tratatelor şi acordurilor, inclusiv Schengen), social (reducerea drastică a generozităţii sistemelor sociale), ca valori, mod de viaţă şi securitate (vom trăi tot mai mult într-o lume nesigură, a suspiciunii, temerilor şi controlului crescut din partea autorităţilor), cultural şi educaţional. Uriaşa campanie media din aceste zile a dat semnalul acestor schimbări structurale profunde, iar asocierea subtilă a crizei imigranţilor cu terorismul islamic de pe continent prepară cu meticulozitate un cocteil exploziv în Europa.
Ideea că Uniunea Europeană trebuie să se păzească de asaltul lumii musulmane disperate şi eşuate pe drumul modernităţii se va înşuruba tot mai adânc în mintea generaţiei care urmează, din Marea Britanie până în Ungaria, cu toate consecinţele (majoritatea negative) care decurg dintr-o asemenea resetare. Ciocnirea civilizaţiilor e aici.
