Încrucişări între populaţiile amerindiene şi cele polineziene au avut loc încă din jurul anului 1200
Amerindienii şi polinezienii, deşi sunt separaţi de vaste întinderi oceanice, s-au încrucişat încă din jurul anului 1200 şi au lăsat dovezi incontestabile ale acelor întâlniri în ADN-ul populaţiilor actuale, potrivit unui studiu publicat în revista Nature, citat de AFP.
Cercetătorii nu pot spune deocamdată cu certitudine dacă acele călătorii au fost făcute de populaţii plecate din regiuni aflate pe actualele teritorii ale Columbiei şi Ecuadorului înspre micile insule polineziene din centrul Oceanului Pacific şi nici dacă acele voiaje s-au realizat în sens invers - dacă marinarii din Polinezia au navigat până pe coastele Americii de Sud.
Însă ceea ce s-a putut dovedi, potrivit studiului publicat miercuri, este faptul că acele încrucişări au avut loc cu sute de ani înainte ca europenii să sosească în regiune, în special în Polinezia Franceză.
"Aceste descoperiri modifică înţelegerea noastră asupra unuia dintre cele mai puţin cunoscute capitole din domeniul marilor cuceriri continentale realizate de specia noastră", a declarat Andreas Moreno-Estrada, unul dintre principalii cercetători de la Laboratorul naţional de genomică pentru biodiversitate din Ciudad de Mexico.
Arheologii şi istoricii dezbat de mai multe decenii subiectul contactelor care au putut să existe între insularii din Oceania şi amerindieni şi, dacă acestea au avut loc, despre natura lor.
În 1947, exploratorul şi scriitorul norvegian Thor Heyerdahl a mers până într-acolo încât a construit o plută, Kon-Tiki, botezată după numele unui zeu incaş, şi a plecat din Peru, lăsându-se dus de curenţi şi plutind în derivă timp de 101 zile, străbătând astfel 7.000 de kilometri înainte de a eşua în cele din urmă în arhipelagul Tuamotu, aflat pe teritoriul actual al Polineziei Franceze.
Thor Heyerdahl era convins că locuitorii din Peru au ajuns pe insulele izolate din Pacific şi voia să demonstreze, prin acea expediţie devenită legendară, că această pistă era posibilă.
Cartof dulce călător
Dar "este mai probabil ca polinezienii să fi atins coastele Americii, datorită tehnologiei lor maritime şi capacităţii lor demonstrate de a parcurge mii de kilometri pe oceane", a declarat Alexander Ioannidis, cercetător la Universitatea Stanford.
Pentru a afla mai multe informaţii, oamenii de ştiinţă au colectat date genetice de la 15 grupuri de amerindieni care locuiesc de-a lungul coastelor Pacificului în America de Sud şi America Centrală şi de la localnici care trăiesc pe 17 insule polineziene - peste 800 de indivizi în total.
"Am căutat lungi secvenţe de ADN care să aibă exact acelaşi cod", a explicat Alexander Ioannidis.
Încrucişările dintre grupurile indigene din Columbia şi Ecuador şi cele din Polinezia sunt fără echivoc, fiind confirmate atât prin metode statistice tradiţionale, cât şi prin noile tehnici de analiză de tip "big data".
Materialul genetic analizat a permis oamenilor de ştiinţă să devanseze data primelor încrucişări şi s-o plaseze în jurul anului 1200, la puţin timp după invadarea Chinei de către Ginghis Han şi asedierea Constantinopolului de către cruciaţi.
Până în prezent, cartoful dulce era fără îndoială dovada cea mai evidentă a schimburilor culturale dintre polinezieni şi amerindieni.
Originară din cele două Americi, această plantă a fost cultivată pe insulele din Pacific cu mult timp înainte de sosirea europenilor, iar numele ei din numeroase limbi polineziene se aseamănă cu numele care i-a fost atribuit de anumite popoare din America de Sud. AGERPRES
