Israelul s-a adunat întotdeauna în jurul armatei și a conducerii sale în momentele de criză. Acest lucru nu se mai întâmplă în același mod ca înainte, cel puțin până acum, scrie jurnalista Janine Zacharia, într-un editorial publicat de CNN.

„Nissim, sunt pe moarte", își amintește un bărbat îndurerat că i-a spus fratele său i-a spus înainte de a pierde contactul cu el. Mulți au spus că au auzit conversații în limba arabă înainte ca apelul să se închidă.

Duminică seara, la o zi de la atacul Hamas, site-ul Haaretz anunța: echipele de salvare au găsit un număr de neconceput de 260 de cadavre la locul unui festival muzical. O oră mai târziu, bilanțul victimelor israeliene în 24 de ore de masacre generalizate depășise 700. A doua zi, postul de radio al armatei israeliene a raportat cel puțin 900 de morți.

Aceste cifre nu îi includ pe cei peste 100 de civili și soldați luați ostatici, vii sau morți, în Gaza, așa cum este documentat în clipurile video postate pe canalul Telegram al Hamas, sau cadavrele celor care se află încă pe străzile din Israel.

„Aceasta este o scară diferită de cea cu care suntem obișnuiți”, a comentat prezentatorul israelian Udi Segal la postul local Channel 13, pe măsură ce amploarea șocantă a tragediei devenea evidentă.

Alon Ben-David, corespondentul veteran pe apărare al Canalului 13, a devenit la un moment dat persoana către care s-au îndreptat întrebările ce stăteau pe buzele tuturor despre cum au putut eșua în acest mod forțele de apărare israeliene, împreună cu comunitatea de informații despre care se credea că nu are egal. „Dăm impresia că totul este sub control. Nu totul este sub control”, a izbucnit reporterul Gil Tamary.

Cel mai traumatizant război

Israelul n-a mai cunoscut niciodată un război atât de oribil: sute de sute de civili israelieni uciși într-o singură zi, bunici și copii mici răpiți.

Cu atât mai traumatizant este faptul că se desfășoară în direct la televizor, la radio și pe rețelele de socializare; iar asta în timp ce, guvernul premierului Benjamin Netanyahu - față de care milioane de israelieni protestează de luni de zile din cauza încercărilor dreptei de a slăbi sistemul judiciar - pare complet absent și incompetent.

Pe parcursul a două decenii în care au avut loc tragedii naționale și mai multe războaie soldate cu victime - asasinarea premierului Ițak Rabin (1997), rundele de violențe între Hamas și Israel, a doua Intifada, al doilea război din Liban, atentatele sinucigașe palestiniene cu bombă din anii 1990 – veștile despre creșterea numărului de morți și imaginile cu cadavre au umplut undele și ecranele televizoarelor.

Totuși, niciodată ideea că „Israelul este puternic” nu și-a pierdut consistența. Populația solidarizat cu armata (IDF) și guvernul său în momentele de criză. Acest lucru nu se mai întâmplă în același mod ca înainte, cel puțin până acum.

Israelienii, care se mândresc cu faptul că nu sunt niciodată „freieri” (proști), se simt acum neputincioși și zdrobiți, dar și furioși, scrie Zacharia.

Furie

„Nu există un guvern. Nu există Bibi”, a strigat o mamă în fața unui spital în microfonul pe care l-a smuls unui reporter, explicând că își caută fiica de 27 de ore. „Suntem ca în Ucraina”, a spus ea.

„Nu-mi amintesc de o situație de acest fel. Patruzeci și opt de ore de la incident și un astfel de haos, familii care încă mai sună jurnaliștii pentru a-i ajuta”, a transmis cu exasperare în voce un reporter al Canalului 12, de la periferia orașului Sderot, unul dintre cele mai afectate de atacul militanților palestinieni.

La jurnalele de știri, oficiali militari făceau remarci precum că invazia coordonată a Hamas poate fi comparată cu opera metodică a unei armate. Totuși, măcelurile amintesc de tactici teroriste de modă veche: masacrul din orașul Kiryat Shemona, în nordul Israelului (1974) comis de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. Masacrul de Paște de la un hotel din Netanya (2002), care a ucis 30 de persoane. Toate atentatele sinucigașe cu bombă de la Ierusalim în anii '90.

În timp ce platformele de socializare se umplu de fotografiile tinerilor israelieni dispăruți, un montaj virtual îngrozitor asemănător cu fotografiile lipite în jurul zonei zero din Manhattan la 11 septembrie 2001, televiziunile alternează între reportaje din orașele în care forțele de securitate încă îi vânează pe atacatorii Hamas și grupuri de foști comandanți militari care discută despre pașii următori.

Prezentatorii își exprimă neîncrederea față de ceea ce au descris ca fiind răspunsul inițial relativ „timid”. De partea cealaltă, experții militari pledează pentru răbdare pentru ca IDF să finalizeze etapa de securizare a orașelor de la granița cu Gaza, să reaprovizioneze armele și să pregătească sute de mii de rezerviști și militari pentru o posibilă invazie terestră.

Avi Dichter, fostul șef al serviciului de securitate israelian Shin Bet și actual membru al coaliției de guvernare, a declarat că cabinetul a autorizat distrugerea întregii „infrastructuri militare” a grupărilor Hamas și a Jihadului Islamic Palestinian.

Totuși, ce înseamnă infrastructura militară când Hamas a dus femei și copii ostatici în Gaza? se întreabă jurnalista.

Alții, precum fostul comandant superior al IDF Amir Avivi, au fost de părere că Israelul ar trebui să destructureze Hamas și să reocupe Fâșia Gaza - pe care Israelul a eliberat-o în august 2005; să aibă astfel „libertate completă de mișcare”, și nu doar să desfășoare o ofensivă aeriană obișnuită, pentru a împiedica ca totul să se repete peste doi ani.

„Numărul victimelor în urma unei reocupări - de ambele părți - ar fi astronomic și nu știu cum sau dacă Israelul poate atinge acest obiectiv. Țara pare dispusă să plătească acest preț, cel puțin în acest moment. Dezbaterea principală nu este dacă să fie sau nu trimise trupe terestre, ci dacă ar trebui mai întâi purtate negocierile pentru a asigura eliberarea ostaticilor.

Publicul israelian nu va obține rezultatele imediate la care tânjește. Nu va exista nicio repetiție a faimoasei operațiuni de salvare a pasagerilor israelieni deturnați la Entebbe, în Uganda, în 1976. Până acum, ostaticii israelieni au fost cu siguranță dispersați. Videoclipuri sfâșietoare cu apelurile lor de salvare vor completa, fără îndoială, videoclipurile dezgustătoare ale capturării lor în curând, traumatizând și mai mult o națiune complet devastată”, scrie Zacharia.

Într-un videoclip de campanie din 2015, Netanyahu apare la ușa unui cuplu care se pregătește să iasă în oraș. „Ați cerut o dădacă. L-ați primit pe Bibi-sitter”, spune Netanyahu, subliniind cum nimeni nu poate fi atât de încredere.

Or, nu mai este cazul, notează jurnalista. Netanyahu este un prim-ministru ratat. S-a asociat cu radicali care au divizat națiunea israeliană, au antagonizat palestinienii și au dat la o parte orice șansă de pace.

A prezidat ani de zile o politică eșuată față de Fâșia Gaza și, mai larg, față de poporul palestinian. El va fi considerat responsabil pentru cel mai traumatizant episod din istoria Israelului.

„Acest lucru este de neiertat. Trebuie să ne amintim acest lucru”, a declarat duminică seara Eitan Ben Eliyahu, fostul comandant al forțelor aeriene israeliene, despre conducerea Israelului.