Suc de roșii, castraveți și gogoșari la oțet, murături asortate, varză murată, zarzavat pentru ciorbe, zacuscă, dulcețuri și compoturi de toate felurile - sunt produse pe care le găsești în cămara fiecărei gospodine care se respectă. Pentru unele femei, pregătitul conservelor pentru iarnă și gătitul, în general, au ajuns, însă, la rang de artă.

E și cazul Elena Acasandrei, fostă învățătoare în satul vasluian Corni Albești, pensionară acum, doamna Nuțica, așa cum o știe toată lumea. Nu sunt deloc puțini cei care i-au călcat pragul și i-au gustat bunătățile. E o încântare să o asculți povestind despre preparatele pe care le gătește cu drag și o desfătare să te înfrupți din bunătățile sale.

Poposind în casa doamnei învățătoare, gândul îmi zboară fără să vreau la copilărie, la bunici, și, deodată, interlocutoarea îmi devine atât de apropiată. Mă îmbie politicos să beau o ceașcă de cafea, căci așa cere ''protocolul'' când îți intră un oaspete în casă.

De fapt, doamna Nuțica chiar știe cum stă treaba cu protocolul. În copilărie și adolescență a avut ocazia să vadă de multe ori cum se așază corect o masă, cum se servesc felurile de mâncare. Tatăl său a fost brigadier silvic, iar mesele copilăriei și le amintește îndestulate, însă multe lucruri a învățat stând în casa preotului sau a boierului din satul copilăriei sale.

''Boierii erau de o finețe și de o delicatețe ieșite din comun. Erau oameni muncitori și rafinați. Acolo am văzut cum se așază tacâmurile, farfuriile, paharele. La ei în casă am văzut prima dată cum se mănâncă un ou dintr-un recipient special sau vasele încrustate în care se servea porumbul fiert. Și am mai văzut ceva: boieroaica, femeie harnică și cuminte, era cea care prepara mâncărurile, nu avea servitoare care să gătească'', își aduce aminte doamna învățătoare.

De atunci a început să prindă drag de gătit. Dulcețurile sunt una dintre specialitățile sale. Își amintește cum mama sa mai pitea câteodată borcanele cu dulceață, ca să nu dea copiii iama în ele.

Totuși, ''hoții'' reușeau să se strecoare și se înfruptau cu poftă din ''marfa'' interzisă. Multă vreme, mama a bănuit-o pe ea că fura din dulceață. După ani și ani, a aflat că, de fapt, o soră mai mică era capul răutăților, cea care găsea mereu borcanele cu dulceață, ascunse de mama sa.

Delicatesa copilăriei era dulceața de nuci verzi, pe care o pregătește și acum pentru copii și nepoți, dar cum lucrurile s-au schimbat, doamna Nuțica s-a adaptat din mers la nou.

''Regina dulcețurilor este pentru mine acum dulceața de coji de grefe. Eu fac rețete pe care le știu de mică, dar îmi place și să caut, să scotocesc mereu. Așa am descoperit această dulceață, destul de simplu de făcut, dar delicioasă'', mărturisește doamna Nuțica.

Soțul doamnei, dascăl la rându-i, asistă la discuții și nu se poate abține când vine vorba de atâtea dulcegării. Și cum gusturile nu se discută, ascult și ce-i place domnului învățător în materie de dulcețuri.

''Dulceața de cireșe amare e o minune. Îmi amintesc cum aduceam în tinerețe câte două găleți de cireșe amare de pădure. Doamne, ce dulceață ieșea'', își amintește Dumitru Acasandrei.

Cei doi se înțeleg din priviri. Îmi prezintă mândri o rețetă mai nouă, pe care au încercat-o și le-a ieșit surprinzător de bine: magiunul de prune fără zahăr. Simplu și foarte sănătos, fără pic de zahăr și fără conservanți, magiunul se face după ce prunele sau perjele, cum se spune prin zonă, foarte bine coapte, se pun într-un ceaun, la foc mic, pe plită. Cum la fiecare rețetă există câte un secret, la magiun secretul e plita.

La vatră, de altfel, doamna Nuțica gătește aproape tot. Așa e sigură că gustul mâncării e cel mai bun.

Când se face zarzavatul pentru ciorbe, sucul de roșii sau zacusca pentru iarnă, în familie este mobilizare generală. Copiii și nepoții se adună și participă la prepararea rețetelor, sub îndrumarea tartorului bucătar — doamna Nuțica. Legumele folosite, musai din grădina proprie, se spală, se taie, se coc și se toacă.

''Zacuscă facem și câte 60 de borcane, suc de roșii la fel, iar zarzavat ce să mai zic. Am și aici un secret. Toate legumele pe care le tai îmi place să le trec puțin printr-o undă de ulei. Nu-ți vine să-l mai pui la ciorbă, ci să-l mănânci direct pe pâine. Eu nu folosesc conservanți, totul este natural. Rar s-a întâmplat să fie vreun borcan care să nu țină. Nici blender nu folosesc, e păcat de prospețimea legumelor. Dacă ai băgat blenderul în zacuscă, ai stricat tot'', povestește gospodina.

În timp ce aflu noi secrete gastronomice și rețete strașnic păstrate, pe masă își face apariția un platou frumos garnisit: un iepure cu măsline, mâncare rece, după cum îmi explică gazdele. Doamna Nuțica e fată de fost brigadier silvic și rețetele vânătorești nu-i sunt deloc străine.

''Carnea se taie în bucăți și se lasă vreo oră în apă cu oțet. Oțetul trebuie să fie diluat, dar suficient de concentrat. Bucățile de carne se prăjesc. Într-o altă cratiță, ceapa tăiată solzișori se înăbușă bine. Punem cam câte două trei cepe pentru fiecare bucată de carne. Se adaugă carnea, se completează cu apă, cu vin alb, suc de roșii și măsline și se lasă la fiert până se pătrunde carnea. La sfârșit se adaugă un ardei scos de la oțet și tăiat mărunt'', ne dezvăluie doamna învățătoare.

La viața sa, Elena Acasandrei a gătit în toate felurile: simplu, așa cum a învățat de mică, ținând cont de rețete mai sofisticate sau chiar inventând rețete. Mărturisește că cei mai mulți oaspeți care i-au trecut pragul au ținut mai degrabă seamă de gustul mâncării și de dragostea cu care bucatele au fost pregătite decât de felul în care arătau furculițele sau farfuriile.

''Eu am fost la tot soiul de mese. Știu cum se face totul ca la carte, știu să așez o masă cum cere eticheta, îmi place ca oamenii care vin la noi la masă să se simtă bine. Știu că odată mă străduiam să pun tacâmurile cele mai bune, iar o prietenă mi-a spus că vrea să mănânce cu mâna, să se simtă ca la mama acasă. Soțul meu, care a fost director de școală, obișnuia să vină cu oaspeți la masă, dar uita să mă anunțe câteodată. Așa a venit la noi un domn foarte sus-pus și nu aveam în casă decât borș cu fasole. Am pus repede pe masă borș și am scos niște carne de la borcan. Ce credeți? Domnul nu a vrut carne, ci două farfurii cu borș. A zis că e cel mai bun borș pe care l-a mâncat în viața lui'', își amintește femeia.

Cu carnea la borcan e o poveste lungă. Acest fel e adesea preparat în zona Vasluiului. Bucăți de carne de porc, organe, cârnați și chiar șuncă sunt prăjite bine, până se usucă, după care se așază în chiup și se acoperă cu untură. Acest fel, pregătit iarna, la tăierea porcului, ține până în luna iunie, dacă e corect preparat. Carnea se face apoi cu ouă, cu varză călită, se pune în tocănițe, ciorbe sau se mănâncă simplă, cu brânză și mămăligă.

În beciul familiei Acasandrei nu prea e loc să arunci un ac. Borcanele de zacuscă stau frumos aliniate, castraveții și gogoșarii la oțet așteaptă să poposească pe mese, roșiile conservate, zarzavatul sau ghiveciul urmează la rând, iar butoaiele cu varză și murături tronează așteptându-i pe pofticioși. Câte un borcan lipsă pe ici pe colo e semn că prin zonă a trecut vreun amator de bunătăți.

Cei doi dascăli îmi prezintă cu drag fiecare borcan, îmi explică fiecare rețetă, îmi arată moarea de varză roz și limpede pe care îți vine s-o bei cu nesaț până la ultima picătură și harbuzul ascuns printre pătlăgelele murate. Și pentru ca tabloul să fie complet, fac, inevitabil, cunoștință cu orătăniile de prin curte, viitoarele ''victime'' din borșul, din rasolul sau din tocănița ce vor hrăni familia și oaspeții săi.

Mai trebuie spus că doamna Nuțica este și o mare specialistă în prăjituri, plăcinte sau cozonaci. Numai cine nu i-a călcat pragul nu știe acest lucru. Recunoaște cu mândrie că nu s-a atins în viața ei de mixerul electric, deși are două asemenea aparate. Cu toate acestea, face niște dulciuri de te lingi pe degete. Are și aici niște dichisuri: bate mereu albușurile separat de gălbenușuri și are grijă să nu scape niciodată vreo picătură de gălbenuș în vasul cu albușuri, că atunci orice rețetă e compromisă.

Își amintește cu drag de orele de lucru manual pe care le făcea la școală. În niște vremuri în care copiii mâncau mult mai sănătos, iar lumea nu era invadată de cure de slăbire și dieteticieni, o învățătoare simplă, dintr-un sat de care mulți n-o s-audă niciodată, le deschidea elevilor săi ochii ca să poată păși în viață.

''La orele de lucru manual încercam să-i deprind pe copii să așeze masa, să gătească unele lucruri de bază. Făceam diverse rețete chiar la școală. Am gătit și borș de zarzavat, le făceam copiilor tartine de brânză cu mărar sau ouă umplute, niște aperitive care merg și acum puse pe orice masă. Păcat că astfel de lucruri nu se mai fac acum în școli'', spune, cu regret, fosta învățătoare.

Ca doamna Elena Acasandrei, mii de femei din Vaslui își etalează zi de zi talentele de gospodine. În mai toate gospodăriile găsim fel de fel de conserve, de dulcețuri, de preparate din carne puse la păstrat pentru iarnă.

Se usucă fructe, se gătește la vatră, se coace pâine în cuptor de lut, se pârlesc porci cu paie, semn că mâncarea ''din plastic'' nu e deloc pe gustul vasluienilor, mai ales al celor de la sate. AGERPRES

Distribuie Distribuie Comentarii