Cea mai recentă carte a istoricului Liviu Cîmpeanu, „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare: Codrii Cosminului 1497“, publicată în colecția Istorie a Editurii Humanitas, prezintă, pe baza unor izvoare istorice inedite, tabloul dramatic al Evului Mediu târziu din această parte a Europei. Cartea se găsește în librăriile din toată țara, dar și pe libhumanitas.ro.

Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic!

În urmă cu câțiva ani, medievistul Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moştenirii Culturale Prusace manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzând Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoţit pe regele polon. Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. El este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare pentru istoricii de azi și de mâine; urmează să fie publicat, în ediție critică și analitică, la Humanitas.

Volumul de față povestește și explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă, ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Ștefan, care a condus la această luptă, într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu târziu din această parte a Europei. Pe lângă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale, din care reiese urzeala de relații politice și militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea. Până la sfârșit, cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare , au luptat trupe otomane și tătare, într-o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori; războiul a continuat până la moartea voievodului Moldovei.

Fragment

Umbra lui Dracula. La Târgovişte

Pojon (bratislava), 29 septembrie 1468

Matia Corvinul a convocat prelaţii, baronii şi nobilimea Ungariei la o nouă Dietă, în vederea obţinerii unui acord pentru impu¬nerea unei dări extraordinare, menită să finanţeze viitoarea campanie militară împotriva lui Gheorghe Podiebrad, regele husit al Boemiei. După mai multe zile de tratative şi concesii, Matia Corvinul a ţinut un lung discurs despre necesitatea viito¬rului război, discurs care a convins Stările Ungariei să accepte impunerea dării solicitate.

Tocmai în timpul acestor dezbateri a fost anunţată o solie a sultanului otoman Mahomed II. Trimişii Înaltei Porţi au fost admişi în Dietă, după terminarea tratativelor. Matia Corvinul i a întâmpinat şezând pe tron, în întreaga splendoare de ma¬jestate, înconjurat de dregătorii, căpitanii şi nobilii săi, cu toţii îmbrăcaţi în straie strălucitoare.

După ce au intrat în încăpere, solii sultanului au încremenit când l-au văzut pe oaspetele special al regelui, aşezat pe un scaun, lângă tron. Era un bărbat de vreo 35 de ani, cu plete negre cârlionţate, cu ochi verzi care priveau fioros, cu nasul subţire şi lung, sub care era o mustaţă groasă, cu vârfurile în¬toarse în sus. Doar buza de jos, roşie şi puţin răsfrântă, parcă nu se potrivea cu tenul rozaliu al obrajilor proaspăt raşi. Un gât ca de taur lega capul de trunchiul musculos şi bine proporţionat. Solii turci l au recunoscut imedat, era temutul Kazîklu voivod – Ţepeş Vodă – care cu câţiva ani înainte le pricinuise cele mai cumplite ordalii. Şi au ţinut totuşi cumpătul, transmiţându-i lui Matia Corvinul propunerea de pace a lui Mahomed II, în timp ce trăgeau cu coada ochiului la groaznicul Dracula, care din când în când îşi aranja liniştit vârful mustăţii.

Regele Ungariei a acceptat propunerea de pace a sultanului, cu condiţia ca acesta din urmă să interzică akîn urile – expe¬diţii de pradă şi distrugere întreprinse de gaziii otomani de la graniţă în teritoriile sale. Având misiunea clară de a încheia pace cu Regatul Ungariei şi intimidaţi de prezenţa lui Dracula, ale cărui priviri vărsau foc şi pară asupra lor, solii sultanului Mehmet au acceptat condiţia impusă de Matia Corvinul. Astfel a fost încheiată pacea între Regatul Sfântului Ştefan şi Imperiul Otoman.1 Dracula avea să rămână încă vreo câţiva ani la reşe¬dinţa regală din Vişegrad, dar nu ca prizonier înlănţuit într o temniţă mucedă şi întunecată, aşa cum s a imaginat în litera¬tură, ci ca oaspete al regelui, cu domiciliu forţat, la cea mai luxoasă reşedinţă regală din Ungaria.

Una dintre metehnele istoriografiei româneşti este confuzia unor destine extraordinare cu însăşi istoria ţării. Această de¬prindere, perpetuată conştient sau nu timp de 150 de ani, se trage de la Nicolae Bălcescu, care a căutat cea mai glorioasă filă din istoria românilor şi a găsit o în istoria lui Mihai Vodă Viteazul, un destin cu totul extraordinar, dar a cărui domnie (1593–1601) a reprezentat o calamitate pentru istoria imediată a Ţării Româneşti, devastată de repetatele invazii ale otoma¬nilor, invazii care, la rândul lor, au dus la legarea de glie a ţăranilor, populaţia fiind chinuită de prezenţa unor imense oşti de mercenari, adesea mult mai ostile decât oştile inamice, la care se adăuga şi o fiscalitate excesivă pentru finanţarea răz¬boaielor interminabile în care s a implicat voievodul. Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că, în termen lung, răs¬coala lui Mihai Viteazul a dus la o scădere a presiunii fiscale otomane, care ajunsese de nesuportat.

Un fenomen istoriografic similar poate fi surprins şi în cazul lui Vlad Ţepeş (1448; 1456–1462; 1476). Din a doua jumătate a secolului XX, istoriografia română a făcut din domnia principală de doar șase ani a voievodului (1456–1462) un punct de reper al istoriei Ţării Româneşti. Este adevărat că Vlad Ţepeş Dracula a avut un destin cu totul extraordinar, iar izvoarele istorice sunt destul de generoase în reconstituirea acestuia. Totuşi, la o analiză critică şi nepărtinitoare a surselor, reiese că domnia de șase ani a lui Vlad Ţepeş nu s a deosebit prin nimic de ce¬lelalte domnii ale epocii: voievodul nu a fost un reformator radical al societăţii, nu a fost un justiţiar şi nici un inovator în domeniul militar (de altfel, nici un domn muntean din secolul al XV lea nu a avut puterea şi mijloacele să facă toate aceste lucruri!), iar faimoasele sale măsuri de dezvoltare a negoţului par a fi simple artificii literare. Bunăoară, profesorul Şerban Papacostea a demonstrat că până şi acele „târguri de graniţă“ în care i ar fi obligat pe negustorii saşi din Transilvania să şi vândă produsele en gros negustorilor români, pentru a le dis¬tribui cu amănuntul în interiorul ţării, nu au fost instituite în vremea lui Vlad Ţepeş, aşa cum a pretins istoriografia comu¬nistă, ci în a lui Neagoe Basarab, în cu totul alte circumstanţe istorice. În fine, voievodul nu a avut mijloacele necesare şi nici timp pentru a construi clădiri monumentale, cu excepţia cetăţii Poenari şi a Curţii Domneşti de la Bucureşti (poate şi a mănăs¬tirii de la Snagov, însă din lemn, construcţia actuală datând din vremea lui Mircea Ciobanul).

Istoricul Matei Cazacu a demonstrat în mod convingător că până şi renumita dreptate a lui Ţepeş Vodă este un simplu topos literar, creat de autorul naraţiunilor ruseşti despre Dracula vo¬ievod pentru conturarea unei imagini ideale a suveranului, care pare să i fi servit drept model lui Ivan cel Groaznic al Rusiei, la mijlocul secolului al XVI lea. Din izvoare reiese limpede că toate măsurile radicale pe care le a luat Vlad Ţepeş, multe dintre ele depăşind pragul cruzimii, nu au avut alt scop decât cel al conso¬lidării domniei, cu alte cuvinte a făcut tot ce i a stat în putinţă să rămână pe tron, ca de altfel toţi ceilalţi domni ai Ţării Româneşti din acele vremuri tulburi (spre deosebire de aceştia, însă, Dracula a beneficiat de un PR mai bun: povestirile germane şi slave despre grozăviile sale). Din contră chiar, caracterul autori¬tar al domnului şi regimul său care poate fi caracterizat ca o dictatură militară au dus la disensiuni cu boierimea munteană şi chiar la un mic război civil.

Amintim că Dracula şi a sprijinit domnia pe o ceată de mer¬cenari nemiloşi, cărora le a cumpărat loialitatea cu averile riva¬lilor politici înlăturaţi. (…)

Succesele obţinute l au determinat pe Vlad Ţepeş să rupă legăturile cu Înalta Poartă, sistând într o primă fază tributul datorat, în anul 1459. Sperând să l atragă pe Matia Corvinul într un război cu Mahomed II, Vlad Ţepeş a întreprins un raid de jaf şi distrugere în Bulgaria otomană, în iarna anilor 1461–1462. 52 cruciadă împotriva lui ştefan cel mare

Inevitabil, această acţiune a atras răzbunarea sultanului Mahomed II, care în mai iunie 1462 a întreprins o campanie sultanală împotriva Ţării Româneşti.

Acţiunile voievodului au avut ca rezultat dubla distrugere a Ţării Româneşti: autodistrugerea ca urmare a adoptării tac¬ticii pământului pârjolit şi inevitabila distrugere şi robire de populaţie din timpul invaziei otomane. Tactica pământului pârjolit şi războiul de gherilă (inclusiv faimosul atac de noapte) purtat de oastea lui Vlad Ţepeş împotriva imensei oşti otomane, „pe care abia o purta pământul“, l au determinat pe Mahomed II să ordone retragerea. Sultanul l a lăsat pe Radu cel Frumos, favoritul său, la marginea Ţării Româneşti, pentru a i atrage pe boieri de partea sa, ceea ce s a şi întâmplat în timpul verii aceluiaşi an.

Între timp, Matia Corvinul, alertat de evoluţia evenimentelor din Ţara Românească, a venit cu oastea regală în Transilvania, pentru a preîntâmpina o eventuală invazie otomană. Aflat în plin conflict cu împăratul romano german Frederic III, regele Matia nu s a implicat într un război antiotoman, dispunând chiar arestarea lui Vlad Ţepeş, pe care l a acuzat de înaltă tră¬dare în baza unei scrisori trimise de acesta din urmă sultanului Mehmet. Autenticitatea scrisorii de trădare a lui Vlad Ţepeş nu a fost lămurită nici până în ziua de azi.1 În aceste condiţii, voie¬vodul Ţării Româneşti a fost luat captivitate şi trimis ca prizo¬nier politic la Vişegrad. Matia Corvinul a recunoscut domnia lui Radu cel Frumos, sprijinit de boierii Ţării Româneşti, dornici de pace şi sătui de regimul de teroare a lui Vlad Ţepeş. Noul domn al Ţării Româneşti se bucura de favoarea sultanului, ştiind totodată să păstreze buna vecinătate şi cu Ungaria.

Mai puţin amicale au fost legăturile lui Radu cel Frumos cu Ştefan cel Mare al Moldovei, care în 1465 a cucerit Chilia, ameninţând poziţiile de la Dunăre ale Ţării Româneşti…