Ȋnceputul lui 1933: la Atelierele CFR din Bucureşti, Cluj, Galaţi, Iaşi au loc proteste · 15-16 februarie 1933, la Atelierele CFR Griviţa se desfăşoară evenimentele cunoscute: muncitorii ocupă atelierele, sunt devastate cartierele din jur, au loc ciocniri cu jandarmii, peste 20 de ceferişti sunt ucişi, sute de răniţi, mii de arestări · ancheta scoate la iveală infiltrarea printre muncitorii de la Griviţa a unor comunişti, conspiratori, revoluţionari de profesie, antrenaţi cu luni înainte la Moscova · Constantin Doncea este liderul de necontestat al organizării grevei, foarte popular printre oameni, un instrument al Cominternului, dirijat prin Gheorghiu Dej şi alţi câţiva „de la centru” · grevele ceferiştilor scot la iveală ruptura dintre sindicatele comuniste (revoluţionare) şi sindicatele social-democrate (moderate).

Vasile Bîgu, muncitor vopsitor, activist sindical şi de partid, lucra din 1929 la Atelierele CFR Griviţa. A fost trimis ca delegat din partea muncitorilor la Conferinţa pe ţară a ceferiştilor, ţinută la Galaţi, unde s-a hotărât declanşarea grevelor din februarie 1933. Acolo, la indicaţiile lui Constantin Doncea şi Gheorghe Gheorghiu Dej, a ţinut un discurs de angajare ȋn numele ceferiştilor bucureşteni. A participat apoi la acţiunile de la Atelierele Griviţa, care au precedat evenimentele din 16 februarie 1933. Având un cuvânt de spus ȋn sindicatul revoluţionar, s-a aflat mereu ȋntre organizatori.

Ei, a doua zi venim iară în fabrică, peste tot grupuri-grupuri, ne întrebau <Ce-i?> <Grevă>. Când auzeau de grevă, <Gata! Plecăm!> Atâta lume o venit a doua zi la adunare, la sindicat, că o umplut Calea Griviţei, o umplut sala, o umplut tot peste tot, lume până la refuz, nu mai era loc, atâta îngrămădeală era! Cine vorbea, vorbea în sală, vorbea acelora din stradă şi celor din curte… Dar noi am pregătit [dinainte pe cei] care să vorbească, trei care trebuiau să facă propuneri de acţiune, printre care eram şi eu, [trebuia] să vin cu o propunere şi am pregătit.

Primul care o venit zice: <Tovarăşi…> – [avea] un cap zburlit, dar dacă aşa era felul lui! – <nu mai e încotro decât să pornim la acţiune! Eu spun: o jumătate de oră de grevă dacă prindem, trecem dincolo>. […] Şi aprobă toată lumea o jumătate de oră grevă. Vine al doilea: <Tovarăşi, o juma’ de oră trece… e juma’ de ceas! Eu propun o oră… > Toată lumea aprobă o oră. Ei, vin eu, al treilea, că eram al treilea cu propunerea: <Tovarăşi, dacă aţi aprobat o juma’ de oră, aţi aprobat o oră, dar n-aţi spus când, cum, unde? Eu vin şi spun: mâine la ora cutare, la Hala mare, la Griviţa, toată lumea [să fie] acolo şi eu propun grevă fără nicio oră [limită], nicio oră, hai, înainte!> Ei, aşa o aprobat toată lumea. Doncea vine şi completează: <Tovarăşi, aţi auzit! Nu ne jucăm de-a hotărârea. Am luat o hotărâre, o ducem la capăt!> Şi vine tânărul ucenic Vasile Roaită: <Tovarăşe preşedinte, noi, toţi ucenicii care suntem acolo, la şcoală nici meserie nu învăţăm, dăm zăpada afară din curtea şefilor, ţinem copiii în braţe, le tăiem lemne, dar meserie nu învăţăm! Şi unii dormim câte patru într-un pat şi cu nişte zdrenţe de pături rupte, tremurăm de frig şi mâncarea ce ne dă nici câinii n-o mănâncă, dacă ar mânca-o cânii, ar turba!>… Ei, aşa o fost de bine, Roaită, ce-o spus, că toţi or venit: <Mă, şi noi suntem alături de voi!>. <Şi eu trag sirena!>, o spus Doncea – Doncea era ăla care o spus că trage sirena.”

„Vreţi grevă, vreţi ca în Rusia, nu vă ajunge leafa! ”

„A doua zi era sâmbătă… Sâmbăta se lucra jumătate de zi, sambătă trebuia pe la 10-10.30 să lăsăm lucrul, cu o oră înainte, dar toată lumea, sâmbătă, ştiam ce avem [de făcut]… Dar şi administraţia o luat măsuri: venea armată, trecea spre Griviţa regiment cu tunuri, cu mitraliere, ostaşii târâş, cu nişte bocanci rupţi, flenderoşi şi slabi, gălbejiţi, mergeau cântând pe stradă cântece ostăşeşti şi ofiţerul în faţă, cu ceafă mare, cu mănuşi, cu cibote de lac mergea pe lângă dânşii. Ei, toţi aiştia intrau la Griviţa. Treaba lor ce au ei [de făcut], noi ştim ce avem noi!

La ora 9 vine un inginer, cheamă pe toţi delegaţii de ateliere, care ştia care erau [comunişti], mă cheamă şi pe mine, la atelierul meu şi aşa în toate atelierele. <Ce e dom’le…?> <Nu ştiu ce aţi vorbit aseară la sindicat… Vreţi grevă, vreţi ca în Rusia, nu vă ajunge leafa! Să nu îndrăznească careva să lase cu un minut înainte lucrul, că-l zvârl peste poartă!> – şi el era un om mic [de statură]. <Ei, ce zici, domnule Bîgu?> <Eu, ce să zic, o să fac şi eu ce-a face lumea. Dacă toată lumea are să iasă acolo, eu nu rămân aici de frica dumitale, mă duc acolo. Dacă nu iese nimeni acolo nu fac eu mai pe viteazul, să mă duc eu singur acolo. Unde e lumea, acolo sunt şi eu>. Zice: <Da? Bine…> şi-o plecat.”

„Am început a bate în tampoane”

„Ei, dar ceasul mergea… De la 9-9.30 la 10-10.30 trebuia lăsat lucrul. Pe fiecare îl vedeai cu câte un ciocan în mână, aranja la tampoane, unde se bat tampoanele, că doar-doar trece şi ultimul minut. Vine şi la mine câte unul, prin semne ştiam ce aveam de făcut. Venim acolo… Dar tonul s-o dat de la Atelierul de vopsitorie. Era închis, nu se vedea. Şi când o trecut şi ultimul minut, când am început a bate în tampoane, tampoanele zguduiau toată fabrica şi băteau în toată fabrica tampoanele, la oameni.

Ei, o durat vreo trei-patru-cinci minute zgomotul ăsta, pe urmă o încetat. Ne uitam, nu iese nimenea! Dar ştii care o ieşit? Or ieşit acei de la AVM, de afară, vagoanele de marfă, cu delegatul lor în frunte, cu Scripnic, venea în fruntea la vreo 2000 de muncitori. Ăştia au ocupat şi după ei şi noi toţi, s-a ocupat hala toată. Nici n-am avut decât un vagon, unde să vorbească Doncea. Asta era tot, dar nu se aude sirena, cum se lăuda Doncea, că a doua zi trage sirena. O întârziat vreo 5 minute. Şi mă întreabă pe mine: <Ce s-or lăudat, mă, Doncea şi Roaită că trag sirena?> <Ştii de ce n-a tras-o? Căi-o chemat directorul pe toţi inginerii, pe toţi meşterii, pe toţi şefii şi le-o dat de grijă: dacă s-o întâmpla cumva să tragă sirena, am pierdut bătălia. Să nu cumva să tragă! Cot la cot, cu câte un par în mână, înconjuraţi uzina!> Ingineri, şefuleţi tot ce era, înconjurau uzina. Şi mecanicul uzinei era un bărbat voinic, cu un nas cârn şi sta în uşă. Până la ora aceea, Doncea vine cu vreo 400 de oameni, cu ucenici, cu ce-o venit, să tragă sirena. Ăla spune, mecanicul: <Să nu se apropie careva aicea, că aici rămâne!> Şi era cu o rangă în mână. Dar Doncea: <Ce, bă?>, zice, <cât ai să dai? Ai să dai una, dar eu trag sirena>. Şi când o dat… o scăpat ranga din mână şi l-o prins cu amândouă mâinile şi el o tras sirena, aşa o reuşit şi o tras sirena. Şi or venit şi atunci încă vreo 5000 peste noi, în Hala mare, şi de la locomotive. Acuma se urcă Doncea pe vagonul unde era pregătit…”

„Propun să se cânte Internaţionala! ”

„Un general, săracul, era director, se plimba prin fabrica. [Muncitorii] i-au închis peste tot, între ei, nu puteau nici să se mişte, nici să răsufle şi general şi director stăteau acolo. Că o umplut lumea [hala], or năvălit toţi în Hala mare. Se urcă Doncea sus, unde era pregătit vagonul şi spune: <Tovarăşi! Ceea ce aţi hotărât aseară la sindicat aţi infăptuit! Propun să se cânte Internaţionala!> S-au descoperit, odată am văzut o apă de capete goale, s-or descoperit. Şi generalul, cu mâna la chipiu, directorul, drept şi el, şi or cântat acele trei strofe din Internaţională. După ce s-o cântat Internaţionala, Doncea spune: <Tovarăşi, după mine! Mergem, ocupăm toată Administraţia, mergem la Admistraţie toată lumea de aici! Acolo hotărâm şi cine să fie delegaţi…> Şi-a ales 16 delegaţi, printre care eram şi eu. <Mergem la director>. Directorul fugea printre oameni, îşi făcea loc să nu ajungem noi înainte la Admistraţie, să-l găsim acolo. L-am găsit acolo pe director. Trimete pe un şef al lui, un şefuleţ: <Să poftească patru la domn’ director> – noi eram 16, intrăm 16… Directorul zice: <Dar bine, domnule, patru am vorbit.> <Dar muncitorii au ales 16>. <Ei, hai, că e loc…> Intrăm înăuntru.

Când am intrat înăuntru, în biroul lui, el ne spune, zice: <Înainte să-mi spuneţi ce aveţi să-mi spuneţi, vă spun eu: sunteţi de lăudat, că aţi procedat foarte bine. Nu aţi facut cum aţi făcut când o venit curba de sacrificiu şi aţi venit cu sutele cu capetele sparte, că toţi doctorii de la noi şi de la poliţie şi de la jandarmi n-o putut dovedi de legat capete sparte şi ciolane rupte. Acu’ aţi procedat bine. Aici munciţi, aici aţi făcut acţiunea voastră. [Asta-i] una… Şi al doilea, vă laud a treia oară, ia uite ce e afară, ce ger, ce zăpadă mare, stau mii de oameni, vă aşteaptă pe voi, însemnă că voi sunteţi adevăraţii lor exponenţi şi când vă veţi duce, le veţi spune cu ce plecaţi de aici! Ei, acum spuneţi ce aveţi…> Şi spunem şi noi ce avem. Doncea zice… <Dar dumneata cine eşti?>, îl întrabă directorul de la vagoane. <Cel de la…> <Păi, ce cauţi la mine, domnule?> <Păi eu sunt preşedintele sindicatului>… Şi ni se spune: <Ce mai încoace-încolo, direcţia generală n-are bani să deie ce cereţi voi. N-are! Dar încolo, să vedem ce-o fi… Şi răspunsul vi-l dau marţi>, că lunea nu se lucra atunci. Ne-am pregătit, să vedem marţi ce răspuns ne-o da. N-o da un răspuns favorabil, din nou grevă. Şi o durat o oră şi jumate, aproape două ore asta, greva dintâi, prima. ”

„Unul dintre noi avea un şperaclu şi am intrat peste el în birou”

„Marţi, când venim după răspuns… dar întâi am venit la sindicat, s-o ales un comitet de 75 de oameni de acţiune, am venit la sindicat, acolo era cineva de la partid, am stat cu el de vorbă şi acela o spus: <Tovarăşi, bine s-o procedat, bine s-a reuşit, dar ei nu se opresc aici. Şi de aici ȋncolo nu ne vom opri nici noi. Trebuie pregătit: dacă arestează diseară şi poimâine seară comitetul pe care-l avem, [punem] alţii în loc! Că avem de unde, dintre cei 70>… Nu s-o arestat nimic, nu s-o întâmplat nimica.

Când venim marţi la răspuns, directorul nu mai dă niciun răspuns, o dat numai la social-democraţi [la sindicat] şi aceia o dat pe ici pe colo [vestea] că nu se dă nimic, că n-au bani. Ei, venim la directorul, el să dea răspuns. Directorul s-o încuiat în biroul lui şi nu vrea să steie cu noi de vorbă. Unul dintre noi avea un şperaclu, i-o deschis uşa şi am intrat peste el în birou. El era cu faţa la perete. Când ne-o văzut pe noi că am intrat, cu faţa la perete zice: <Nu stau cu voi de vorbă dacă nu pleacă ăştia de la Locomotive, ducă-se la dânşii, ce cată la mine?> Ăia s-or dus. El o văzut că or plecat, stă cu noi de vorbă. Zice: <Uite, dom’le ce e: dumneavoastră sunteţi de la Vagoane, cu mine, aici, împreună. Noi, împreună, ne spălăm [rufele], vă înjur, mă înjuraţi, [faceţi] ce vreţi, dar ce fac aceia de la Locomotive aici? Ducă-se la dânşii acolo, la direcţia lor…> Şi ne-o dat răspunsul ăsta, că nu se dă nimic – ştiam! Ei? Acuma ce facem? Din nou acţiune! <Hai la sala noastră, la adunare>.

Când am venit la adunarea noastră, tot la Sala sindicatelor, au venit de la partid, nu ştiu cine era acela. Acela ne-a scos un concept scris cu creionul, ni l-o citit şi o spus : <Uite, tovarăşi, ăsta e un manifest către toată muncitorimea din ţară, ceferistă, şi vom scoate sute de mii de exemplare şi facem pachete, trimetem şi la Cluj şi în toată ţara şi aici. Dar odată porneşte această… se declară greva poloneză…>, parcă ştia cineva de la noi ce or păţit polonejii atunci când or făcut ei greva textiliştilor şi s-or baricadat în fabrică! Dar acţiunea o fost bună… Hai şi la noi tot aşa, şi la noi să ai delegaţi şi la porţi să ai patrule, să ai sute de oameni, că avem de unde, la toate porţile, sute de oameni. S-au aranjat toate astea, gata!

În ziua aceea, când o venit cu manifestul, gata, a treia grevă. Ei, asta o fost scurtă, asta era fără termen. Şi aşa o prins, nu numai la Griviţa, în toată ţara, la aceeaşi oră. Şi acuma încă armata n-o fost venită, dar o fost cuprins tot, peste tot. Poliţia cum să facă să ne provoace, să ne strice socotelile? O trimes doi agenţi, le-o procurat carnete de ceferişti…”

[Interviu realizat la Muzeul Municipiului Bucureşti în 1976]