După grevele din 1933, numărul adepţilor comuniştilor se reduce la jumătate · 1934-1939: PCdR, schimbând tactica, agită o nouă temă, aceea a „luptei antifasciste” · cei mai mulţi dintre liderii de până atunci ai partidului sunt în închisori sau fugiţi în URSS · decembrie 1934: conducerea PCdR este preluată de Boris Ştefanov, un om dur care, începând cu 1937, asemeni stăpânului său Stalin, îi face să dispară fizic pe tovarăşii cu care avusese dispute · în perioada în care „bolşevicii se ucid între ei”, clandestinii sunt mai vulnerabili arestărilor şi asasinatelor.

Provenind dintr-o familie de italieni mânaţi de sărăcie în România la începutul secolului XX, Rina Elena s-a căsătorit de la 16 ani cu muncitorul comunist Ioan Turcu de la Atelierele Griviţa, cel care avea să devină secretarul general al Uniunii Generale a Sindicatelor CFR. Era foarte iubit şi apreciat de tovarăşi, iar soţia sa i-a stat alături în „munca organizatorică” cu fanatism, adeseori lăsându-şi copilul mic de izbelişte. Povesteşte chiar ea, cu mândrie, mulţi ani mai târziu (1979), într-un interviu înregistrat la Muzeul de Istorie a Bucureştiului. Asemeni familiei Turcu existau multe alte cupluri de revoluţionari, zeloşi până la autosacrificiu, devotaţi „revoluţiei”, pentru care complotul şi conspiraţia deveniseră o a doua natură. Mărturia Elenei Turcu este tulburătoare din acest punct de vedere.

Audio: Vasile Bîgu, muncitor la Atelierele Griviţa, înregistrare la Muzeul Municipiului Bucureşti, 1976

„Am început să muncesc organizat”

„Făcusem un grup de cinci-şase femei, dar şi câţiva bărbaţi. De doi din ei îmi aduc foarte bine aminte, [unul era] doctorul Vecter, avea cabinetul vizavi de actualul <Club CFR>. Era medicul celor oropsiţi. M-am gândit să-l fac cotizant şi-mi dădea astfel lunar 100 de lei. Al doilea era părintele Ionescu Alexandru, era preot la Biserica Sfântul Gheorghe. Ştiam că luase parte la procesul de la Craiova, luând apărarea ceferiştilor. Era de treabă şi primeam şi de la el 100 de lei lunar. Îşi pusese în gând să mă convertească, [deşi] ştia că nu mai cred în minunile cerului. Forţată, stăteam lunar câte două-trei ore în biserică până citea cele câteva sute de acatiste pe care le plăteau femeile. Din aceşti bani îmi dădea şi mie.

Cu femeile procedam altfel: mă duceam în vizită la o cafea sau cu lucru de mână. Niciodată, procedând aşa, nu puteau fi suspectate cotizantele mele. Primeam şi alimente, pe Calea Griviţei aveam două locuri cu magazine de brânzeturi şi afumături. O dată pe lună mă duceam şi primeam slănină, salam de vară, brânză. Cum mă vedeau, nu era nevoie decât să aştept, îmi făceau pachetul şi plecam. În capătul străzii aveam alt cârciumar, Tănase Voicu, mergeam şi la el, ne cunoştea toată familia, mai ales pe Turcu căruia îi mâncase destui bani, datoria ce-o avusese la el. N-a refuzat niciodată, îmi dădea ce avea în prăvălie… După 23 august [1944] a încercat să ne ceară ajutorul, o referinţă [favorabilă, cum că ajutase comuniştii], dar am refuzat, am socotit că făcuse prea puţin ca să merite acel document.”

„Tovarăşii m-au certat, că mă deconspir”

„Alimentele le trimiteam în lădiţe la Doftana, pe numele lui Gheorghiu Dej. Pe strada mea locuia un ceferist care-l chema tot Gheorghiu, nu era rudă cu Dej. Dar, cu acordul lui personal trimiteam pachete ca din partea lui. După câţiva ani, prigoana înăsprindu-se, a refuzat să mă mai folosesc de numele lui. Acest refuz m-a găsit odată cu alimentele gata împachetate, nu ştiam ce să fac, se stricau alimentele dacă le ţineam prea mult împachetate. M-am decis pe loc, am trimis alimentele cu numele meu, ca din partea mea. Tovarăşii m-au certat, că aşa mă deconspir… Chitanţele de trimitere a pachetelor i le încredinţam lui Popa Emil şi el le ducea la Comitetul Central al partidului. După 23 august [1944] m-am interesat de ele, dar nimeni nu ştia nimic. Probabil că erau fără importanţă, dar pentru mine erau [importante]. Am regretat că le-am înstrăinat, pentru că puteam să le păstrez eu, aşa cum am păstrat documente mai valoroase şi mai periculoase decât aceste chitanţe.

Câteodată, prisosind alimentele, făceam şi al doilea pachet. La Dumbrăveni erau închise numai fete şi era mai uşor de găsit câte cineva care să aibă curajul să primească să trimită un pachet. Am trimis pachete pe numele lui Gheorghiu Dej din două motive… Nu-l cunoşteam, dar Turcu îmi spusese că este un tovarăş bun, ştie să vorbească calm şi pe înţelesul muncitorilor. Apoi, aveam pe acel Gheorghiu vecin. Am ţinut la Gheorghiu Dej ca la un adevărat conducător al clasei muncitoare. L-am cunoscut abia după 23 august [1944] când venea la sindicat în control, la secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.”

„Doi tovarăşi au ridicat tot ce noi strânsesem”

„În iarna anului 1934, în prima zi de Crăciun, a venit Ofelia Manole la mine şi am primit să pornim din casă în casă, ca să strângem alimente pentru cei închişi. Am fost pe strada mea şi pe Clăbucet. Fiind sărbătoare, pe masa fiecăruia se găseau bunătăţi: sarmale, cârnaţi, friptură, cozonac şi câte altele. Am fost primiţi foarte bine peste tot, numai pe strada Clăbucetului 37 unde locuia un legionar, am stat în cumpănă. Dar m-am ambiţionat şi am ieşit [să bat] în poartă. A ieşit chiar el, spunând ceva neînţeles. Atunci am întrebat: <Nu vreţi să daţi pentru ceferiştii închişi?> <Ba da, pentru ei dau, pentru comunişti nu>. Ne-a primit în casă, ne-a dat un cozonac, o sticlă cu vin şi 100 de lei. Îmi venea să-i râd în nas de prost ce era! Dar nouă ne-a prins bine… De două ori am descărcat coşul de papură acasă la mine, aşa de multe alimente primisem. Ofelia era mulţumită, de fapt ea se baza pe faptul că eram crescută în acel cartier şi căsătorită cu un ceferist – cine nu-l cunoştea pe Turcu?! Seara, doi tovarăşi au venit şi au ridicat tot ce noi strânsesem. A doua zi trebuia să ajungă neapărat la închisori: Doftana, Văcăreşti, Mislea, acolo unde se putea ajunge repede, ca să îndulcim şi viaţa din închisori. Rezultatele acestei acţiuni mi-au dat încredere în mine şi mai multă siguranţă în explicaţii. Ofelia mă lăsa să vorbesc singură, ca să vadă cum mă descurc şi m-am descurcat destul de bine. Intrând în muncă, cunoşteam din ce în ce mai mulţi tovarăşi, Turcu îmi făcea legătură cu ei, aşa am cunoscut-o pe Lotti Foriş. […] Lotti Foriş avea legătură cu medicii. Ea primea eşantioane de medicamente pentru închisori, mă duceam şi le luam, ca să le punem în lădiţele pe care le trimiteam. Locuia pe [strada] Filantropia.”

„M-am simţit o adevărată luptătoare”

„O amintire plăcută şi preţioasă pentru experienţa căpătată este activitatea desfăşurată la atelierul de cizmărie al lui Gionis, era grec. Avea o cameră mică de doi-trei metri, atelier de cizmărie-reparaţii şi încă una şi mai mică unde dormea. Uşa atelierului era aproape de scara Podului Basarab. Casa era cu etaj, Gionis vorbea greu româneşte şi stâlcea cuvintele. Tinerii ceferişti ce veneau să-şi repare încălţămintea erau recrutaţi ca să devină membri ai Ajutorului Roşu. Se strângeau în grupe de câte trei-patru şi îi instruia, lămurindu-i cum să procedeze la recrutarea de noi cotizanţi şi simpatizanţi. Ei îşi desfăşurau activitatea în interiorul atelierelor, banii îi aduceau lui Gionis, eu îi luam de la el, apoi Turcu îi ducea unde era necesar.

Aveam 22 de ani, eram mică de statură, purtam bască, eram tânără, eram tineri şi munca mergea. Ce le spuneam nu mai ştiu, dar Gionis, om în vârstă şi cu experienţă, era mulţumit de mine şi de rezultatele obţinute. La el m-am simţit o adevărată luptătoare: ţineam şedinţe, organizam tinerii, mă căuta Poliţia. Gionis avea grijă să ne scoată pe toţi prin dos unde era un magazin, debaraua era plină de gunoi şi cutioare, probabil locatarii blocului depuneau acolo gunoiul. Această ieşire era prin Calea Griviţei. Grija lui Cionis era mare, atât pentru noi care eram tineri, cât şi pentru el care era străin şi nu trebuia să se deconspire. […] La Gionis am cunoscut mulţi tineri, tineri ca şi mine, dornici ca şi mine să schimbăm lumea să nimicim exploatatorii şi slugile lor!”

„Am fost arestată pentru prima oară”

„Anul 1937 a fost şi el plin de evenimente pentru mine: am fost arestată pentru prima oară. Aveam 24 de ani. În luna aprilie-mai s-a ţinut adunarea la Cinematograful Marna de pe Calea Griviţei. Sarcina de partid – de a participa un număr cât mai mare şi să folosim tribuna în interesul nostru. Lozincile noastre trebuiau să fie: <Luptăm pentru pace!>, <Jos fascismul!>, <Libertatea cuvântului!>; trebuiau să-i atragă pe cei înşelaţi de partea noastră. Naţional-ţărăniştii şi legionarii… nu le conveneau discursurile muncitorilor comunişti şi au început să saboteze cu fluierături şi zgomote, bătutul în scaune, cu ce aveau în mâini. La un moment dat, în mijlocul sălii, s-a ridicat o colană de fum, cineva a strigat: <Foc!> A fost de-ajuns ca să înceapă haosul şi dezordinea, toţi alergau spre ieşire. La Marna, ca să poţi ieşi în stradă, trebuia să urci şapte trepte. M-am ferit să mă apropii de îmbulzeală, dar nu ştiu cum, din cauza fricii sau a fumului, la un moment dat, m-am văzut cât eram de mare într-o oglindă. […] Reacţiunea, ca să producă panică, spărsese fiole de gaze lacrimogene. Mi-am luat bascul, l-am pus subţioară, am strâns poşeta bine şi am plecat spre ieşire. Nu călcam pe trepte, mă ducea valul sus. Când am ajuns şi m-am uitat înapoi, pe trepte erau pălării de damă şi bărbaţi, poşete, mănuşi, umbrele, până şi pantofi, cei ce ieşiseră înaintea mea le pierduseră la îngrămădeală. Afară mă aştepta Turcu. Mergând spre el l-am văzut pe dr. [Nicolae] Lupu cu bastonul, cum vroia să spargă geamurile de la tramvaiele ce erau oprite. M-am îndepărtat iute de el, nu ne dedam la asemenea acte.

Încolonaţi, am plecat pe Calea Victoriei strigând <Jos fascismul!>, <Vrem pace!>, <Vrem pâine!>. În dreptul Prefecturii Capitalei, Turcu este arestat. N-are treabă şi se întoarce spre mine spunându-mi: <Tu du-te acasă, vin şi eu mai târziu>. Atât le-a trebuit agenţilor! Unul înalt şi gras a strigat: <Luaţi-o! E nevasta lui Turcu>. M-au prins şi au vrut să-mi dea o palmă peste cap. M-am aplecat, altfel cred că mă dădeau de pământ, am simţit numai presiunea aerului. Aşa am ajuns la subsol 2, la Prefectura Capitalei.”

„Lăsaţi-mi nevasta să meargă acasă, are copil mic”

„Pe la orele 10 din noapte a venit un comisar, Turcu i se adresează: <Lăsaţi-mi nevasta să meargă acasă, are copil mic>. <Nu!>, s-a răstit la Turcu [care] a strigat: <Jos fascismul!> <Fascismul spune ca femeia să stea acasă şi să aibă grijă de casă, copil şi cratiţă, nu să umble nebună pe stradă!> Am ridicat din umeri. Se mai găsea arestată şi nora lui Sali Toma, era tânără şi ea, dar se vede că avea mai multă experienţă decât mine, căci mi s-a adresat direct: <Rina, ţie îţi va da drumul, eşti arestată pentru prima dată. Ascultă la mine, am nevoie de ajutorul tău>. Se dădea [lângă mine] să-mi spună că va fi trimisă la închisoarea Văcăreşti ca să fie operată de apendicită şi că trebuie să-i anunţ familia. <Când ieşi, du-te în Popa Nan la soţul şi soacra mea şi spune-le ce-ţi spun eu acum ţie…>

A avut mare dreptate, pe la orele 2 din noapte mi-au dat drumul. Eu, în loc să mă duc acasă să-mi văd copilul, am plecat spre Popa Nan. Era întuneric beznă, dar după explicaţiile amănunţite am găsit şi strada şi casa, era aproape 3 dimineaţa. Am bătut în uşă, nu mi-au deschis imediat, ţineau şedinţă. […] Când s-a deschis uşa, eu mirată, ei miraţi. Le-am spus: <Sunt nevasta lui Turcu, vin de la Prefectură…> şi am început să înşir tot ce ştiam…”

[Înregistrare realizată la Muzeul Municipiului Bucureşti, 1979]