Încă înainte de 1924, PCdR adoptă, odată cu alte condiţii impuse de Comintern, modelul bolşevic al activităţii clandestine · PCdR organizează reţele care mobilizează masele şi formează „braţul înarmat al revoluţiei” · reţelele clandestine sunt formate din trei-cinci persoane disciplinate, ierarhizate, pregătite pentru misiuni de propagandă, acţiuni de sabotaj sau chiar teroriste · când sunt deferiţi justiţiei şi acuzaţi de spionaj, subversiune şi violenţă, militanţii comunişti se apără folosindu-şi drepturile constituţionale (ale democraţiei burgheze, de altfel): „libertăţi politice”, „libertatea conştiinţei”.

„Avântul şi acţiunile de luptă ale muncitorilor vârstnici şi tineri din Sindicatele Unitare nu erau pe placul patronatului şi autorităţilor. Spre finele anului 1928 sunt arestaţi şi cercetaţi de Siguranţă, timp de două-trei zile, doi dintre tinerii cei mai activi, Nicolae Mihăilescu şi Ilie Păsculescu din Secţia tineretului. Ne aflam în plină iarnă, zăpada era mare şi un ger foarte aspru când dimineaţa, la intrare în Fabrica metalurgică <Brătăşanu>, pe un panou lângă tabloul cu mărci a început să apară câte o pagină de ziar cu articole ce anunţau concedieri de muncitori la Fabrica metalurgică Lemaître, reducerea salariilor sau închiderea unor fabrici din Bucureşti, subliniate şi încadrate cu creion roşu pentru a atrage atenţia.

La începutul lunii februarie 1929 patronul fabricii, [Constantin] Brătăşanu, printr-un aviz afişat la intrare anunţa muncitorii despre hotărârea luată, ca ei să lucreze 10 ore pe zi, iar salariul să-l primească numai pe nouă ore cât se lucrase până atunci, ori să concedieze 50% din lucrători. În rândurile muncitorilor această înştiinţare a declanşat o mare agitaţie. Au avut loc manifestări şi proteste de împotrivire în faţa administraţiei fabricii. Între patroni şi lucrători s-a creat un conflict de muncă care a durat peste două luni de zile. Cu sprijinul comisiei locale a Sindicatelor Unitare, comitetul de fabrică condus de tovarăşul Ion Geică, pentru a întâri unitatea de acţiune a muncitorilor, a desfăşurat o susţinută muncă politică de clasă în rândurile lor. Tinerii care activau în Secţia tineretului au adus în fabrică o apreciabilă cantitate de ziare Viaţa muncitoare şi broşuri ale sindicatelor. Au avut loc adunări şi convorbiri cu toţi lucrătorii de ateliere. S-a organizat şi au avut loc tratative cu patronul, pe baza următoarelor condiţii: nu se admite concedierea niciunui salariat; nu se va lucra nicio oră în plus peste programul de nouă ore pe zi; pentru a se preveni concedierea vreunui muncitor suntem de acord a se lucra şapte-opt ore pe zi, cu acelaşi salariu. Pus în faţa unei puternice unităţi de acţiune a muncitorilor, Brătăşanu a cedat şi manevra pusă la cale de el de a scade salariile ori de a concedia pe muncitori pe moment a eşuat. Lucrătorii au lucrat apoi timp de peste două luni şapte ore pe zi, plătiţi cu vechile salarii. Între timp, patronul a reuşit să corupă prin promisiuni câţiva lucrători cu o conştiinţă mai slabă, care au început să lucreze în condiţiile cerute de el.

În luna martie 1929, la administraţia Fabricii <Brătăşanu> s-a prezentat un poliţist care avea o misiune. Directorul a dispus şi au fost chemaţi tinerii membri în comitetul de fabrică. Ei sunt daţi în primire poliţistului care îi duce la Siguranţă unde sunt reţinuţi şi anchetaţi de fostul comisar Andronescu, în sensul următor: <Ce căutaţi voi, mă, la Sindicatele Unitare, Secţia tineretului? De ce faceţi instigaţii în rândurile muncitorilor din fabrică? Vă vom face acte şi veţi fi deferiţi justiţiei.> Răspunzând, unul din ei a spus: <Ne ducem la sindicate pentru a ne apăra unele drepturi şi libertăţi>… După dizolvarea Sindicatelor Unitare [în 1933], la Fabrica <Brătăşanu> patronului i-a fost mai uşor să intensifice în condiţii de teroare exploatarea şi să scadă salariile.”

Partidul Comunist „strânge rândurile”

„Deşi mişcarea muncitorească, prin desfiinţarea Sindicatelor Unitare, primise o puternică lovitură din partea reacţiunii, organizaţia PCR locală [scoasă în afara legii şi ea], într-un timp relativ scurt reuşeşte să strângă rândurile. Au loc întâlniri şi şedinţe ilegale care se ţin la Cooperativa Industria lemnului sau la Ilie Diaconescu acasă, în strada I.L. Caragiale nr 11, la care, la început, participă în grupuri restrânse comunişti, o parte din tinerii cei mai activi din Secţia tineretului şi unii membri din Sindicatele Unitare dizolvate. Cu acest prilej, Constantin Agiu şi Ilie Diaconescu prelucrau cu noi Manifestul Partidului Comunist şi articole din ziarul Tânărul leninist, ne explica cu multă pasiune şi putere de convingere necesitatea organizării tineretului în Uniunea Tineretului Comunist şi a muncitorilor în Sindicatele Unitare, ele fiind unice organizaţii de clasă. În acest fel, o parte din tinerii care au activat în Secţia tineretului Sindicatelor Unitare au fost atraşi în UTC şi a fost constituită prima celulă a tineretului comunist la Atelierul Cooperativa Industria lemnului. Ca urmare a desfăşurării activităţii pentru întărirea organizaţiei Tineretului marxist-leninist şi a directivelor primite de la Comitetul organzaţiei locale PCR prin Ilie Diaconescu, s-a constituit comitetul local al UTC.

În anii 1930-1933, munca de propagare a ideilor revoluţionare a UTC-ului de la tânăr la tânăr se intensifică. Se întăresc legăturile cu tinerii muncitori din fabrici şi ateliere şi de la şcolile secundare din Craiova. Cei care au fost apreciaţi că sunt apropiaţi şi sprijină într-un fel organizaţia UTC au fost consideraţi simpatizanţi, iar după ce li s-au dat unele sarcini pe care le-au îndeplinit treptat au fost atraşi şi constituiţi în nuclee UTC.”

„Acţiuni de masă pentru interesele şi cauza clasei muncitoare”

„La Întreprinderea de ţevi Brătăşanu, spre finele anului 1931 şi începutul anului 1932 se vorbea tot mai insistent de aplicarea unei <curbe de sacrificiu>, după ce, pare-mi-se că se mai aplicaseră vreo două. Brătăşanu, care de obicei venea în fabrică o dată – de două ori pe an, de-acuma venea aproape zilnic. Se oprea la unii lucrători mai vârstnici pe care îi cunoştea şi le vorbea: <Din cauza crizei nu mai putem ţine fabrica, trebuie să reducem orele de lucru, vom reduce şi salariile. Să se lucreze fără ceas, de când se lumină [luminează] până se întunecă, ceasul să fie acoperit cu o pânză…> – se referea la ceasul-pendulă din hala Atelierului mecanic. <Muncitorii să lucreze şi pentru mine o zi, de gratis, pe săptămână, fiindcă fabrica este a mea şi eu le dau de lucru şi pâine>. Cele spuse de patron lucrătorilor au determinat o mare frământare în rândurile lor, mai ales că mulţi aveau familii grele, iar cu salariile primite ei reuşeau abia să-şi plătească chiria şi să cumpere câteva produse de strictă necesitate. Adunaţi în grupuri pe ateliere, muncitorii au discutat şi au hotărât să fie uniţi şi solidari cu toţii, să nu primească reducerea salariilor, nici să lucreze de gratis pentru patron. […] Legătura cu organizaţiile PCR şi UTC locale se ţinea printr-un tovarăş, membru al Comitetului UTC, care lucra în această fabrică şi cu încă doi lucrători mai vârstnici.

La 4 februarie 1932 toţi lucrătorii şi ucenicii au primit salariile scăzute cu 15 până la 25%. Întruniţi într-o nouă adunare, lucrătorii vârstnici şi tineri au discutat pe larg despre necesitatea de a opune rezistenţă activă împotriva scăderii salariilor şi s-a ajuns la concluzia că cel mai bun lucru este să intre în grevă. […] În zilele care au urmat, marea majoritate a muncitorilor s-au aflat în grevă timp de la una până la şase zile. Totodată, s-a reuşit şi au fost atraşi în grevă şi o parte din elevii de la Atelierele turnătorie şi mecanică. Direcţia fabricii, în scopul de a desolidariza pe grevişti, a dispus măsuri şi a concediat din întreprindere pe elevii Negrilă Gheorghe şi Iuliu Stancu care s-au aflat în fruntea acţiunilor de atragere a tuturor ucenicilor din fabrică în grevă. Patronul, observând că muncitorii continuă greva, a reuşit să-i inducă în eroare, comunicându-le rugămintea lui că dacă vor reîncepe lucrul vor fi plătiţi tot cu vechile salarii. Crezând în promisiune, muncitorii au reluat lucrul, dar la finele săptămânii au constatat că sunt plătiţi tot cu salariile reduse. În această situaţie, în semn de protest, un număr de şapte-opt lucrători au rămas solidari şi au plecat definitiv din fabrică.

În perioada crizei, îndeosebi, se crease printre muncitori o perspectivă sigură: aceea de a îngroşa rândurile şomerilor. Dar unii dintre ei deveneau participanţi activi la acţiunile organizaţiilor revoluţionare, iar mulţi participau la acţiuni de masă pentru interesele şi cauza clasei muncitoare.”

[Arhiva Radio România, înregistrare din 1972]