23 august 1939: se încheie pactul germano-sovietic (Ribbentrop-Molotov) · comuniştii, obişnuiţi să-i privească pe germani ca duşmani, aşteaptă dispoziţii de la Comintern privind noua atitudine, dar dispoziţiile întârzie să vină · PCdR organizează mai multe şedinţe, încercând să găsească o orientare în noile condiţii · 1939-1940: sunt ani de derută şi demobilizare, autorităţile fac arestări masive printre comunişti · decembrie 1940: Ştefan Foriş este numit şef al unui PCdR rămas cu puţini membri · comuniştii salutaseră cu entuziasm ocuparea Basarabiei de URSS, ceea ce îi face şi mai antipatici opiniei publice, şi mai expuşi arestărilor ca agenţi sovietici · PCdR pierde şi slaba influenţă pe care o avea printre muncitori.

Dumitru Bădescu intrase ucenic la Tipografia Cartea Românească în 1921 devenind activ în mişcarea muncitorească trei ani mai târziu. Aici l-a cunoscut pe Teohari Georgescu, cel care avea să devină dintr-un simplu zeţar activist al Cominternului. La sfârşitul anilor ’30 comuniştii erau puţini, dar activităţile lor conspirative sau făţişe se desfăşurau cu zel, uneori până la sacrificiul suprem. Iată ce îşi amintea tovarăşul Bădescu în 1974:

Audio: Cristina Ştefu, interviu realizat la Muzeul Municipiului Bucureşti în 1974
Manifestul

„În anul 1939 am intrat la Monitorul Oficial, la Imprimeria Centrală. L-am cunoscut încă din ’38 pe tovarăşul Ştefu prin tovarăşul Tănăsescu […] şi participam… la ei acasă ascultam Radio Moscova. Şi toate comunicările care se făceau prin Radio Moscova, tovarăşa Ştefu ni le traducea, pentru că ea cunoştea limba rusă. Ei, asta a durat până în ’42, legăturile acestea între noi şi vizitele acestea să ascultăm…
Ca, în ’42, să se producă accidentul cu arestarea. […] Mohănescu a avut un manifest şi i l-a dat lui Stan Gheorghe ca să-l citească. Nu i-a spus cum să procedeze şi Stan Gheorghe a luat manifestul, a plecat cu el în atelier şi s-a aşezat pe o stivă de pază şi a început să citească, cu teamă, mai se uita în stânga-în dreapta. În timpul acesta, acest bandit de agent al legionarilor, Bujac, a văzut că are o hârtie în mână şi atuncea l-a chemat pe directorul inginer Vasiliu, directorul Monitorului [Oficial] care a venit şi l-a găsit pe Stan cu manifestul în mână. […] Şi l-a luat pe Stan, l-a băgat la director şi Stan, probabil neputând rezista presiunii de către ăştia [a făcut mărturisiri]… Vasiliu a dat telefon şi a venit Siguranţa, deci Vasiliu a fost unul din factorii care… Dacă el camufla lucrurile, atuncea n-ar mai fi fost nevoie să vină Siguranţa […]. Stan n-a putut rezista şi a spus că de la Mohănescu a primit [manifestul].”

„O atitudine cu adevărat de revoluţionară”
„Când am auzit că s-a făcut această cădere, că ei au fost arestaţi, numaidecât m-am repzit la Tănăsescu care ştiam că are presa aceasta şi cu manifestele acestea şi la Ştefu care ştiam că este factorul principal [aflat] în legătură cu Mohănescu. […] Am anunţat pe Tănăsescu, el nu era acasă, am anunţat pe soţie: . Ce s-a întâmplat nu ştiu.
A doua zi dimineaţă, în 23 februarie [1942], ne pomenim că ne ridică, pe mine, Nicula Gheorghe, Groza Alexandru, Marinescu Niculae. Ne ridică, ne duce la vestiar, face percheziţii pe acolo-şa, ne ia cu duba şi ne duce pe fiecare acasă, să facă percheziţie. După terminarea percheziţiilor la toţi patru acasă, ne-am pomenit în beciurile Siguranţei unde am avut aşa, ca o repulsie, că m-am gândit: – că m-am găsit în beciurile închisorii cu Ştefu şi cu soţia lui, cu Cristina. Ce s-a întâmplat cu ei? N-au fost anunţaţi… zic acuma e gata! Cu cât căderile erau mai mici, cu atâta era mai uşor, cu cât era numărul de arestaţi mai mare, cu atâta era situaţia mai grea.
A început ancheta, aşa cum se proceda la Siguranţă, cu bătăi, mă rog, cu schingiuiri. Ei, Ştefu sau mai precis Mohănescu, el nu a putut rezista acestor torturi şi a spus că banii i-a dat lui Ştefu, că primea bani de la noi şi că i-a dat lui Ştefu. Un fapt foarte bine de remarcat este acela că, în toată perioada aceasta din beciurile Siguranţei, tovarăşa Ştefu a avut o atitudine cu adevărat de revoluţionară. I-a spus: <Ştefule, chiar dacă va fi să mergi la moarte, nu scoţi o vorbă!> Ea a fost şi bătută, a avut o hemoragie cu avortul, ei i s-a dat drumul, noi am plecat la Curtea Marţială.”

„Teohari ne-a luat în camera 45 pe toţi”
„La Curtea Marţială a început procesul nostru şi cea mai neagră perioadă a istoriei Mişcării muncitoreşti a fost începând din ’39, când a început… cu fascismul. Atuncea dispoziţiile erau clare: vorbeşte – nu vorbeşte, merge la proces şi la condamnare. A început procesul. În urma procesului… care s-a soldat cu condamnarea la moarte a lui Ştefu şi a lui Mohănescu şi cu condamnarea celorlalţi cinci Stan, Gheorghe, Bădescu, Nicula, Groza şi Marinescu la câte trei ani închisoare, <temniţă grea>. După proces numaidecât ne-au băgat la Malmaison din nou şi-n timpul acesta pe Ştefu şi pe Mohănescu i-au luat şi i-au dus la Jilava. Ca să aflăm mai târziu că în 28 martie Ştefu a fost executat. […] Ne-au luat şi pe noi şi ne-au băgat la Jilava, ca de la Jilava să ne ducă la Văcăreşti cu duba, ca să ne trimită la Aiud.
Dar tocmai în perioada aceasta, în ’42, atuncea – în aprilie era – în închisoarea Văcăreşti aveau nevoie de meseriaşi din toate branşele şi tipografi şi zidari, croitori, tâmplari, mecanici. Şi atuncea ne-au oprit în Văcăreşti. În Văcăreşti am dat peste tovarăşul Teohari [Georgescu]. Când noi şedeam în poarta a doua ca să fim repartizaţi la cameră, Teohari a venit cu cursa de la Caransebeş. Şi el ne-a văzut, mi-a spus să vin la trecători, lângă baie. M-am dus acolo, am cerut voie la gardian că vreau să mă duc la WC şi mi-a dat voie şi am stat cu Teohari de vorbă. Şi i-am spus: <Uite…>, el ştia de căderea noastră, <uite, a căzut cutare, cutare, cutare.> El a vorbit la Camera 45 unde erau numai deţinuţii politici, a vorbit cu băieţii acolo: <Ăştia>, zice, . Şi ne-a luat în camera 45 pe toţi.”

După 23 august 1944…
„Când am ieşit din Văcăreşti, mi-au dat în sarcină cinci tovarăşi ca să am grijă de ei şi mi-au dat bani, 5000 de lei, ca să îi duc la mine acasă sau unde îi duc, să am grijă, că băieţii erau din provincie şi se putea întâmpla să iasă pe stradă, cine ştie ce se putea întâmpla. Şi i-am luat pe băieţi la sora mea şi am stat, am dormit cum am putut cu toţii acolo, pe jos. Şi încet-încet… Am trecut pe la Comitetul Central unde am primit ca sarcină să facem arestările elementelor care erau dubioase în perioada aceea şi gardă la Comitetul Central, la închisoarea unde erau aceşti oameni băgaţi. Iar ca o sarcină am avut-o ca să cazez ofiţerii din armata sovietică, să-i cazez la hotel. Îi luam şi-i duceam la hotel sau unde aveau locul de cazare.
Am intrat pe urmă în fabrică, în continuare, ca să lucrez şi a venit la mine un tovarăş care a stat cu noi în închisoare, Ţicu Şmilovici, care pe urmă a fost Ţicu Simion. El mi-a spus că trebuie să plecăm patru tipografi la Buzău, ca să lucrăm pentru Foaia Armatei Roşii, Gazeta Armatei Roşii sovietice. Am plecat la Buzău, am stat 10 zile acolo, am lucrat la această gazetă, ca după aceea gazeta s-a mutat la fosta tipografie [a ziarului] Curentul când a apărut Graiul Nou şi noi am început să lucrăm mai departe în cadrul tipografiei.
În cadrul tipografiei, ca activităţi, am fost în prima fază ca secretar al organizaţiei… celulei de partid, că după ’44 atunci a fost tot celulă. După aceea, un an de zile am stat ca secretar, cu munca organizatorică, instructor cu munca la ţară, instructor voluntar pe linie de sector şi timp de 6 luni de zile am lucrat în cadrul sectorului 3 Albastru, ca activist la Cadre.”
[Interviu realizat la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1974]