1929-1933: se face simţită şi la noi criza economică mondială şi, pentru că România era o ţară agrară, primele semne sunt în agricultură · toate progresele industriale care începuseră după Primul Război sunt frânate · producţia fabricilor şi minelor cunoaşte o scădere abruptă · falimentul societăţior mari şi mici se triplează · în 1932 producţia industrială ajunge să scadă cu 57% · se închid întreprinderi, creşte numărul şomerilor · salariile muncitorilor calificaţi şi funcţionarilor din toate industriile scad cu 37%, făcând să se reducă mult puterea de cumpărare · nemulţumirile sporesc, criza devine în mare măsură necontrolată.

Născut în 1913 în comuna Umbrăreşti, judeţul Galaţi, într-o familie de ţărani săraci, cu opt copii, Anton Moisescu a învăţat primele cinci clase la el în sat. Pe la 13-14 ani a ajuns ucenic la Bucureşti, la Uzinele Lemaître, o întreprindere cu un număr mare de muncitori. Acolo, la Lemaître, a înţeles el „că este necesar să luptăm pentru schimbarea însăşi a sistemului capitalist de atunci”. Cu această convingere, Anton Moisescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1930 şi în PCdR doi ani mai târziu. A învăţat regulile clandestinităţii şi temele de propagandă, devenind activist al partidului care avea ca scop câştigarea puterii cu orice mijloace. În anii „puterii populare”, copilul din Umbrăreşti avea să devină adjunctul secţiei de propagandă la Confederaţia Generală a Muncii, elev la şcoala de ofiţeri politici din Făgăraş (1951), preşedinte al Băncii de Stat a RPR (1952-53), apoi chiar ambasador în SUA şi Argentina. Despre acţiunile sale ca ilegalist şi despre tot ce a urmat în viaţa lui, Anton Moisescu a povestit, în detaliu, într-o serie de interviuri acordate realizatorului Virginia Călin pentru Arhiva de istorie orală.

„Am prins curajul de a mă afirma”

„A început un val puternic de lupte pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor şi pentru micşorarea şomajului, astfel că fabrica noastră a fost între făbricile fruntaşe de organizare a acestei lupte muncitoreşti. Ea a fost aceeea care a iniţiat primul contract colectiv din industria metalurgică, pentru limitarea programului de lucru la opt ore şi în felul acesta să angajeze mai mulţi muncitori din rândul şomerilor, pentru mărirea salariilor în raport cu scumpetea – pentru că atunci începuse şi un val de scumpete – şi, în sfârşit, pentru crearea unor condiţii umane, încât greutăţile care erau în urma crizei să nu fie aruncate numai pe spinarea muncitorilor, ci să fie suportate şi de marii capitalişti. Din această cauză, noi am avut mai multe greve în fabrică, ca şi în alte făbrici. […] Prima acţiune mai importantă a fost organizarea unor demonstraţii pentru menţinerea dreptului la organizare – întrucât se dizolvase Uniunea Generală a Sindicatelor la Timişoara – la care eu am participat activ împreună cu ucenicii. Am formulat un program de revendicări, între care şi mărirea slariului la ucenici cu 3 lei la oră şi excluderea bătăilor – pentru că se mai obişnuiau, mai ales din partea unor supraveghetori ai patronatului – şi dreptul la organizare. Am cerut atunci reprimirea tuturor celor concediaţi şi toate celelalte revendicări.

Prima mea acţiune a fost în timpul grevei, […] când am prins pentru prima dată curajul de a mă afirma şi eu în fruntea revendicărilor ucenicilor şi a muncitorilor în general. Am mai trecut printr-o probă grea şi anume am fost întâmpinaţi de către unităţi de jandarmi şi poliţişti, la intrarea înapoi, pe străzile spre fabrică… Ne-au ameninţat chiar cu împuşcarea, s-a orodonat să se tragă dacă nu ne împrăştiem. Noi am avut experienţă şi mai ales lucrătorii mai în vârstă […] care erau atunci în conducerea… Aveam experienţa de la Lupeni, când au fost masacraţi acolo peste 100 de muncitori [!] Ne-am împrăştiat, să evităm această provocare a lor, pentru că ei vroiau de fapt să intimideze nu numai muncitorii de la fabrica noastră, ci şi din alte făbrici, că începuse acţiunea şi în alte făbrici din Bucureşti şi din România. Am făcut un nou miting în faţa făbricii, pe cheiul Dâmboviţei, la care muncitorii s-au solidarizat din nou pentru continuarea grevei. […] În sfârşit, muncitorii au continuat greva până la câştigarea majorităţii revendicărilor din această fabrică.”

„Un omor scuzabil”

„Noi organizasem acolo pichete de grevă. Aceste pichete de grevă aveau rolul să lămurească pe muncitorii şomeri care erau aduşi în fabrică ca să lucreze în locul greviştilor că noi de fapt luptăm şi pentru drepturile lor şi să nu spargă greva. Iar unii, câţiva, un număr extrem de mic, care de fapt nici nu lucrau, stăteau în fabrică şi ciocăneau prin cazanele alea să spună că lucrează, făceau mai mult zgomot decât să lucreze, aşa-zisele <cozi de topor> cum spuneau muncitorii atuncea, între aceştia erau unii angajaţi de patroni şi de poliţişti ca să provoace asemenea agresiuni. Onuţ – sau aşa ceva îl chema, unul din ei – a făcut acest cuţit special acolo, înăuntru, pentru a ataca pichetul de grevă – şi l-a atacat pe [unul, Ionescu], care de fapt era colegul lui de la cazangerie, înjunghiindu-l mortal chiar în faţa făbricii. Este interesant că la procesul care s-a intentat împotriva criminalului, […] justiţia a clasat acest proces… a achitat pe criminal, spunând că este <un omor scuzabil!> Adică cum scuzabil?! Scuzabil pentru că a apărat interesele patronilor şi a guvernanţilor burghezo-moşiereşti de pe vremea aceea! Iar pentru grevă au fost daţi în judecată oameni care au fost în conducerea grevei, mai târziu au fost daţi în judecată fiindcă aceştia au apărat interesele ale muncitorilor şi chiar bunul mers al fabricii.

În timpul înmormântării lui Ionescu, au venit muncitori din Bucureşti peste 2000 ca să-l conducă la cimitir. E adevărat că muncitorii erau revoltaţi şi vociferau, bineînţeles împotriva asasinilor, împotriva puterii care a organizat acest asasinat şi pentru drepturile lor vitale. Atunci, guvernul a trimis în jurul acestei coloane batalioane de jandarmi şi poliţişti care au atacat coloana în mai multe rânduri pentru a o împrăştia şi pentru a zădărnici această înmormântare şi creştinească solidaritate a oamenilor muncii cu cel asasinat şi cu revendicările muncitorilor. Între cei prezenţi, circa 100 de tineri, în mijlocul nostru era purtătorul de steag, steagul roşu, simbolul de luptă al muncitorilor. În atacul acesta prin surprindere, au reuşit să smulgă steagul, apoi s-au retras. Noi am refăcut coloanele şi când am refăcut coloanele, întrucât pusesem oameni de ordine cu banderole roşii la mână, am luat banderole roşii de la oamenii de ordine şi am refăcut un nou steag şi acest steag l-am purtat chiar eu, cu un număr şi mai mare de tineri în jurul meu şi am mers cu el până la cimitir. Au mai încercat ei de câteva ori să pătrundă, dar n-au mai reuşit să mai ia şi acest steag.

La cimitir când am ajuns, după slujba religioasă, a vorbit Lucreţiu Pătrăşcanu, unul din avocaţii mişcării muncitoreşti de pe atuncea, el însuşi membru al Partidului Comunist Român. Şi am vorbit eu în numele tineretului. Asta a fost în 1930.”

„Lupta împotriva exploatării hrăpăreţe”

„Vă mai amintiţi cine anume dintre tineri sau dintre membrii organizaţiei de partid de la uzina Lemaître v-a contactat şi cum aţi aflat despre existenţa acestei organizaţii şi a ideilor socialiste?

Primul a fost un lucrător tânăr, Traian Corchiş, care era membru de partid şi care s-a ocupat de educaţia mea în ce priveşte necesitatea organizării clasei muncitoare, necesitatea organizării mişcării muncitoreşti, necesitatea luptei, continuu, împotriva exploatării hrăpăreţe de atuncea a patronatului. […]