Simona Halep (32 de ani, 1.130 WTA) rămâne printre cele mai importante sportive din istoria României, inclusiv acum, când un mare scandal de dopaj i-a „pătat“ definitiv cariera.

Acest lucru ni se dovedește, încă o dată, când vedem că site-ul Wearetennis l-a trimis pe jurnalistul australian, Craig Gabriel, la București pentru un interviu în exclusivitate cu fosta ocupantă a locului 1 WTA. Craig Gabriel s-a întâlnit cu Simona la Stejarii Country Club și tocmai a publicat prima parte a dialogului pe care vi-l oferim, intergal, în rândurile de mai jos.

*Craig Gabriel (wearetennis): Mereu am știut că ești un om pozitiv. Dar, dacă ți-aș da un pahar cu apă, umplut până la mijloc, ai vedea jumătatea goală sau jumătatea plină a paharului?

Simona Halep: Cred că aș vedea ambele părți. Cred că și de asta, că iau aspectele pozitive ale lucrurilor, totul s-a lămurit (n.r. – în cazul ei de dopaj), am câștigat (n.r. – apelul) și am putut să demonstrez adevărul, că n-am greșit cu nimic în legătură cu tenisul.

În schimb, jumătatea goală a paharului ar fi pauza de doi ani pe care am avut-o. A venit „la pachet“ cu multe chestii negative. Din punct de vedere mental, epuizarea, problemele fizice care au apărut, că am stat o perioadă atât de lungă pe tușă. Acum, e foarte greu să recuperez timpul pierdut.

Dar cel mai important aspect a fost legat de partea emoțională. Pentru că, cu toții, avem nevoie de echilibru din acest punct de vedere, ca să fim pozitivi. Dar situația prin care am trecut eu... A fost cu adevărat dificilă. A fost foarte greu să rămân pozitivă tot timpul. Am suferit emoțional, mental. Nu mă așteptam ca revenirea să fie atât de dificilă și, chiar dacă am câștigat (n.r. – apelul), iar totul s-a lămurit, în continuare, am rămas cu ceva sechele.

*Dar cum ai trecut prin perioada suspendării? E impresionant că ai depășit-o. Dar cum?

Am avut familia alături. Știu că sună a clișeu, dar pentru mine a fost exact cum auzisem. Că atunci când ai probleme, când dai de necazuri, lumea te părăsește. Și rămâi doar cu familia și oamenii care îți sunt foarte apropiați. Așa că, la mine, a fost la fel.

M-am izolat un pic. M-am simțit în singuranță doar alături de oamenii foarte apropiați, de familia și de niște prieteni. Tenisul m-a învățat, de-a lungul anilor, că trebuie să fii puternic. Și că trebuie să aștepți ziua următoarea pentru a da tot ce ai mai bun. Și exact asta am făcut, încercând să păstrez, de asemenea, o gândire pozitivă. Am avut speranțe și, chiar dacă s-a ales praful de ele în multe rânduri, n-am renunțat. Știam că n-am greșit cu nimic. Cred că asta m-a ajutat să rămân acolo și să lupt în continuare.

*Spune-mi despre ziua respectivă și am să folosesc o metaforă aici, despre ziua în care soarele a dispărut (n.r. – când a aflat de testul pozitiv pentru Roxadustat) și apoi despre ziua în care soarele a reapărut (n.r. – când a câștigat apelul).

Da. Ziua în care soarele a dispărut a fost cea în care am citit e-mailul. De fapt, luna a dispărut, pentru că era noapte, eram deja în pat, în jurul orei 23.00. Îmi citeam e-mailurile, ceea ce nu fac tot timpul, și am fost șocată. Imediat, i-am trimis un mesaj lui Patrick (n.r. – Patrick Mouratoglou), care mi-a fost antrenor atunci, și unui alt om. Am zis că nu e posibil, că așa ceva nu s-a întâmplat. I-am întrebat dacă e adevărat, dacă am citit bine mailul. Și ei au spus că da. Apoi, așa cum ai spus tu, a fost ca și cum soarele a dispărut. Dar, de fapt, era ca și cum mi s-a stins beculețul din cap. Eram confuză, nu știam cum de s-a întâmplat așa ceva... Pentru că am fost mereu atentă, am verificat totul de o sută de ori, înainte să iau ceva. Dar am avut încredere în oamenii cu care am lucrat, am luat niște suplimente. Erau verificate, într-un fel, pentru că pe cutia acelor suplimente scria că nu conțin substanțe interzise. Am întrebat, de multe ori, dacă sunt suplimente testate, dacă pot fi luate fără vreun risc, și mi s-a spus da. De aceea, testul pozitiv a fost un șoc mental. Ca atunci când ești lovit cu cuțitul în piept și rămâi fără aer...

Și apoi, când totul a ieșit la iveală...

După mult timp (zâmbește). Dar, în fiecare zi, mă simțeam de parcă ardeam în interior. E ca atunci când n-ai nicio idee unde trebuie să mergi, ca atunci când nu vezi luminița de la capătul tunelului. Voiam să mă agăț de ceva dar, de fiecare dată, eram dezamăgită.

Apoi, eram în Dubai, era cam pe la ora 18.00 și m-a sunat Howard (n.r. – Howard Jacobs). Eram foarte stresată, fiindcă știam că verdictul (n.r. – de la apel) era așteptat în ziua respectivă. Și mă sună Howard, avocatul meu. Și râdea. Și mi-a zis: Îți vine să crezi? Și zic: Nu!

Știam din prima zi că proba de sânge nu valorează nimic, că n-au găsit niciodată nimic. Ei au făcut fel și fel de scenarii, acuzându-mă că aș fi făcut transfuzie sanguină. Dar eram imposibil pentru mine să fac așa ceva. Chiar l-am întrebat pe Howard să-mi explice și era de-a dreptul ridicol (n.r. – acuzația legată de transfuzia sanguină).

Așa că, da, verdictul de la apel a fost o mare victorie, o mare bucurie. Și, în acele momente, eram alături de un om special și mi-a zis: Îți vine să crezi că te bucuri atât de mult pentru ceva ce n-ai făcut? A fost atât de ciudat. Viața e atât de ciudată, uneori. I-am zis că are dreptate.

Apoi, m-am bucurat în continuare, dar totul a durat câteva zile. Pentru că apoi s-a întors povara acestei situații și a rămas cu mine o perioadă. Și am fost, din nou, tristă că a trebuit să trec prin așa ceva.

*Pe lângă suspendare, ai și divorțat, de parcă totul s-a întâmplat într-o perioadă foarte scurtă. Te-ia gândit vreodată: de ce eu? De ce totul mi se întâmplă mie?

Nu. Niciodată. Așa e. A fost divorțul, a fost dopajul, iar acum sunt accidentările. Unul după altul. Și accept totul, gândindu-mă că așa trebuie să se întâmple. Mereu mă uit la citate motivaționale. Și unul spune așa: nu contează ce vine la tine, contează cum reacționezi.

Așa că încerc să reacționez cât de bine pot, să primesc lecția, să devin mai puternică, fiindcă sunt convinsă că viața mai mare multe de oferit (zâmbește). Pentru că mereu am crezut în partea bună a vieții.

N-am crezut că oamenii pot fi răi sau că ți se poate întâmpla o situație nedreaptă, precum cea pe care am trăit-o. De aceea, acum am început să văd un pic și partea negativă a lucrurilor. Am început să fiu pregătită, în cazul în care mi se va întâmpla ceva rău. Trebuie să învăț, din nou, să am o gândire pozitivă, așteptând lucrurile bune. Trec acum prin această etapă. N-am terminat-o, dar lucrez la asta.

*Când te-am văzut mai devreme anul acesta, la Miami, când ai intrat în sala de conferință aveai un zâmbet uriaș. Ochii tăi străluceau.

Sincer, a fost o greșeală faptul că m-am dus la Miami. Pentru că, în luna februarie, când am avut audierile de la TAS, nu m-am antrenat, fiindcă eram epuizată. Și trăiam într-o tensiune permanentă. Mi-am zis: o să recuperez, rămânând calmă. Dar nu m-am antrenat nici măcar o oră în februarie. Apoi, în martie, mergând direct la meci, n-a fost bine din punct de vedere fizic. Dar din punct de vedere emoțional și mental, văzând toți spectatorii din tribune, susținerea lor, am luat energie pozitivă din partea lor. Și văzând cât de mult mă încurajează lumea la revenire, chestia asta m-a ajutat mult din punct de vedere mental. Și m-a ajutat când am văzut oamenii care erau convinși că eu n-am greșit cu nimic. De aceea, a fost important că am fost la Miami.

*Știu că ești o persoană care iartă. Cum reușești asta? Pentru că, dacă eu eram în situația ta, aș fi vrut ca cineva să plătească pentru ceea ce mi s-a întâmplat.

În general, n-am acest sentiment de furie în viață. Nu simt nevoia să fie pedepsit cineva pentru ceea ce s-a întâmplat. Așa că iert. Și n-am crezut, în niciun moment, că cineva din echipă a greșit intenționat cu acele suplimente. De aceea, mi-a fost mai ușor să iert și să mă concentrez pe găsirea unei soluții. Niciodată nu mi-a plăcut să dau vina pe antrenor. Nici măcar atunci când pierd un meci. Niciodată nu dau vina pe echipă. Iau totul asupra mea. Nu e mereu bine, fiindcă, uneori, devine o povară mult prea mare pentru umerii mei. Dar așa sunt eu și așa prefer să rămân.

Ceea ce mă bucură, după ce am trăit timp de doi ani, e că nu m-am schimbat. Nu mi-am schimbat viziunea în privința oamenilor, în privința vieții. De asemenea, n-am ajuns să detest tenisul pentru ce mi-a întâmplat. Pur și simplu, a fost ceva care s-a întâmplat și prin care a trebuit să trec.

*Dacă ar fi după tine, ce ai schimba în sistem (n.r. – sistemul antidoping)? Crezi că e nevoie de o schimbare? Dacă da, cum?

A fost cazul cu Tami Moore. Care a fost suspendată, a pierdut tot și a trebuit să reînceapă de la zero. Îți vine să crezi că a pierdut tot? Și acum trebuie să o ia de la capăt, deși n-a greșit cu nimic. Pentru mine, așa ceva e de neacceptat. Pentru că noi muncim toată viața, ne dedicăm viața sportului. Apoi, vin niște oameni care nu te cunosc, fac niște teste și te judecă, în funcție de diferite scenarii. Eu am fost judecată pe baza unor scenarii legate de testul de sânge. La testul de urină, poate fi vorba de contaminare. Nivelul contaminării a fost atât de mic. Cu două zile înainte, avusesem un test negativ, așa că nici n-am avut timp să recurg la dopaj.

Nu pot să zic ce ar trebui să se schimbe. Nu e treaba mea. Dar trebuie să fii susținut în sportul pe care îl practici. De asemenea, contaminarea se poate întâmpla. Nu pot să verifici, să controlezi tot ce mănânci și bei. Dacă nivelul depistat în testul antidoping ajută la îmbunătățirea performanței sportive, OK, atunci sunt de acord cu suspendarea. Am fost împotriva dopajului toată viața. Am fost foarte vocală în acest sens și s-a întors totul împotriva mea. Mulți oameni m-au judecat, fiindcă am vorbit despre Maria Șarapova în trecut. E un caz diferit ce i s-a întâmplat. Nu e la fel ca ce mi s-a întâmplat mie. Oamenii trebuie să înțeleagă acest lucru. Dar, în orice caz, sportivul trebuie să primească o șansă de a rezolva problema. Iar dacă lipsește elementul de intenție (n.r. – intenția de a trișa), e prea mult să treci prin așa ceva (n.r. – suspendarea), mai ales dacă n-ai greșit cu nimic.