Viktor Orban are un istoric de controverse mediatice, politice și diplomatice. Cu toate acestea, valul de furie din coridoarele puterii de la București după recentele comentarii provocatoare ale acestuia a fost atât de intens, încât a dus la decizia de convocare a ambasadorului Ungariei în semn de protest față de acțiunile lui Orban, scrie cotidianul israelian Haaretz , într-o amplă analiză dedicată influenței exercitate de Budapesta asupra minorității maghiare din România.

În timpul unui discurs ținut la un festival cultural maghiar din centrul României, la Tușnad, Orban a sugerat fără echivoc că regiunile care au făcut parte din punct de vedere istoric din Regatul Ungariei, dar care acum se află în România, ar putea să nu aparțină cu adevărat țării.

Mulți dintre miile de persoane care au asistat la discursul lui Orban aparțin minorității secuiești. Acest grup vorbitor de limbă maghiară are o istorie bogată în zonă, iar originile sale rămân un subiect de dezbatere istorică.

Ca parte a eforturilor sale de a consolida și de a cultiva legăturile guvernului său cu diaspora maghiară, Orban vizitează în fiecare an festivalul cultural din orașul transilvănean Băile Tușnad. Discursul său în cadrul evenimentului a devenit o tradiție, la fel ca și reacțiile emoționale și condamnările care urmează.

Bazându-se pe experiența trecută, guvernul român a anticipat probabil o formă de provocare din partea lui Orban. Aceste așteptări nu au fost nefondate. Orban a dezvăluit audienței că Ministerul român de Externe i-a prezentat un „demers” care, potrivit acestuia, specifica ce subiecte poate și nu poate aborda, împreună cu modul de abordare a acestora, și îl avertiza să nu discute despre „drepturile colective ale minorităților”.

El a spus mulțimii: „Nu voi vorbi despre acestea, ci voi afirma doar că ele există și că sunt dreptul maghiarilor care trăiesc aici”, stârnind aplauze furtunoase.

Orban a adoptat apoi o poziție agresivă, declarând: „Ni s-a spus să nu vorbim despre zone administrative inexistente în România. M-am gândit îndelung la ce ar putea însemna asta. Cred că se referă la Transilvania și la Ținutul Secuiesc, dar noi nu am susținut niciodată că acestea ar fi unități teritoriale românești!”.

Publicul a răspuns cu râsete și aplauze prelungite. Între timp, în afara incintei festivalului, un grup de naționaliști români protesta, forțele jandarmeriei române separându-i de participanții la festival.

Mulți dintre miile de persoane care au participat la manifestul anual al lui Orban – unde, ca de obicei, acesta a criticat Uniunea Europeană și drepturile LGBTQ+ – aparțin minorității secuiești. Acest grup de vorbitori de limbă maghiară are o istorie bogată în zonă, iar originile sale rămân un subiect de dezbatere istorică. Mulți dintre ei aspiră la autodeterminare prin stabilirea unei forme de autonomie în cadrul României, o cauză susținută de Fidesz, partidul aflat la putere la Budapesta.

Experți, politicieni și etnici maghiari din România au vorbit cu Haaretz despre relația complexă dintre Budapesta și București, precum și despre dinamica dintre românii și maghiarii care trăiesc în țară. Acest echilibru delicat persistă la mai bine de un secol de la dezmembrarea Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial, un eveniment care continuă să fie văzut ca o tragedie de mulți maghiari și astăzi.

Sabaterienii transilvăneni au fost un subgrup în cadrul acestei tabere mai largi. Aceștia credeau că Iisus se va întoarce ca Mesia al evreilor. În consecință, ei susțineau că Biblia evreiască era încă valabilă pentru toate națiunile.

În urma Tratatului de la Trianon din iunie 1920, populația locală maghiară din Transilvania s-a aflat sub stăpânire românească. Un secol mai târziu, conform recensământului din 2021, peste un milion de vorbitori de limbă maghiară locuiesc în România, constituind peste 5% din populația totală și formând cea mai mare minoritate a țării. Aproximativ jumătate dintre aceștia se identifică drept secui.

Potrivit lui Tibor Toro, sociolog și politolog la Universitatea Maghiară Sapientia din Transilvania, o instituție privată finanțată de guvernul maghiar, maghiarii din România formează o comunitate diversă, răspândită în diferite regiuni.

Comunitatea șvabilor din Transilvania s-a dispersat treptat, dar mulți dintre ei au continuat să practice în secret credința lor distinctă. Abia odată cu emanciparea evreilor din Imperiul Austro-Ungar, în 1867, aceștia au decis să se convertească și să îmbrățișeze tot ceea ce a presupus acest lucru.

„Dacă vă uitați pe harta României, aproximativ 40 la sută dintre ei trăiesc în mijlocul țării, în așa-numitul Ținut Secuiesc, unde peste 75 la sută din populație este maghiară. Așadar, se poate spune că este o enclavă de maghiari în inima României”.

„Iar în regiuni precum zona de graniță sau județul Bihor, există zone mai mici în care majoritatea locuitorilor sunt maghiari”, continuă el. „Cu toate acestea, jumătate dintre maghiari trăiesc în regiuni mixte, ceea ce înseamnă că, de obicei, au interacțiuni cu românii.”

Cercetările lui Toro se concentrează în principal pe politica educațională și pe etnopolitică. El observă o tendință în creștere între cele două populații – majoritatea românească și minoritatea maghiară – pe care el și alți cercetători o numesc „paralelism”, dezvoltarea unor sisteme paralele, românesc și maghiar.

„Acest lucru se poate observa în educație, de exemplu, pentru că majoritatea copiilor maghiari din România urmează cursuri de limba maghiară, aproximativ două treimi dintre ei studiind în școli maghiare, unde toate orele se desfășoară în limba maghiară”, spune Toro.

El spune că sistemul educațional românesc este progresist, permițând păstrarea identității minoritare. „Acest lucru înseamnă că poți învăța în limba ta maternă de la grădiniță sau de la creșă până la universitate”.

Dar Toro adaugă că nu este vorba doar de progresism. Potrivit lui, în mod intenționat sau nu, statul își împinge cetățenii vorbitori de limbă maghiară să fie atrași în acest sistem. Din perspectiva maghiară, spune el, școlile mixte au favorizat limba majoritară dominantă, româna, în detrimentul limbii maghiare. În opinia sa, acest lucru a fost în mod clar în beneficiul majorității.

„Acest lucru a determinat elita maghiară locală să încerce să separe aceste școli, iar autorităților române nu le-a păsat prea mult de acest lucru”, explică el. El crede că, în urma acestor sisteme paralele, în ultimii 20 de ani, „mult mai mulți maghiari au mai puține relații cu limba română la o vârstă fragedă”.

Un alt strat în această relație complexă este cel politic. Minoritatea maghiară participă la sistemul politic românesc prin intermediul unor partide care o reprezintă. Ca parte a guvernului, aceste partide au acces la poziții și fonduri pe care le pot distribui apoi comunităților locale.

Reversul medaliei, spune Toro, este că aceste poziții oferă în principal oportunități de negociere informală și nu oferă grupului etnic o recunoaștere constituțională sau instituțională deplină. În multe cazuri, chiar și acordurile scrise de coaliție sunt absente, ceea ce face ca totul să fie negociabil. Această dinamică a fost descrisă de Toro și de colegul său de cercetare, Tamas Kiss, de la Institutul Român pentru Cercetarea Minorităților Naționale din Cluj-Napoca, ca fiind o „acomodare inegală” pentru drepturile minorităților.

Potrivit lui Toro, ceva interesant a început în jurul anului 2015, la apogeul eforturilor anticorupție ale guvernului român. Partidele maghiare s-au trezit în afara coaliției, în timp ce „târguielile” politice erau percepute de public ca fiind corupție, spune el.

„Și atunci a venit Orban și a început să strângă fonduri pentru minoritățile maghiare, în primul rând în România”, spune Toro. „Mulți oameni au folosit aceste fonduri, care au crescut în mod constant în ultimul deceniu. Cu toate acestea, acest lucru a însemnat, de asemenea, că Orban nu numai că avea o retorică clară în anumite probleme, dar a început să capteze diferiți membri ai elitelor printr-o formă de clientelism.”

Este oarecum ironic faptul că Orban, care luptă împotriva organizațiilor societății deschise care pledează pentru protecția drepturilor omului în propria țară, considerându-le o amenințare externă la adresa modului de viață conservator pe care îl promovează, este acum un campion al „drepturilor colective ale minorităților”. Cu toate acestea, cetățenii maghiari din România exprimă un adevărat sentiment de alienare, simțind că autoritățile îi tratează ca pe cetățeni de mâna a doua. În consecință, mulți îl văd pe Orban drept protectorul lor.

De-a lungul celor patru mandate consecutive de la revenirea sa la putere în 2010, relația Ungariei cu minoritatea din diaspora s-a consolidat semnificativ. Partidul Fidesz, condus de Orban, a simplificat procesul de obținere a pașapoartelor pentru vorbitorii de limbă maghiară și le-a acordat dreptul de a vota la alegerile parlamentare. De asemenea, guvernul a investit semnificativ în programe sportive, culturale și educaționale pentru maghiarii din diaspora, extinzându-și sprijinul și pentru cei din Serbia și Slovacia.

O chestiune de autonomie

Cu toate acestea, Orban nu operează de unul singur. Cel mai important partid din România care pledează pentru maghiari este Alianța Democratică a Maghiarilor din România (cunoscută sub acronimul RMDSZ/UDMR). Partidul trebuie să pășească cu grijă și să găsească un echilibru delicat. Pe de o parte, trebuie să își mențină relevanța în politica locală și să câștige legitimitate în ochii elitei românești.

Pe de altă parte, trebuie să rămână popular în rândul alegătorilor săi, care sunt maghiari locali, deseori văzuți ca fiind foarte conservatori, aliniați îndeaproape la viziunea lui Orban. Cel mai important, trebuie să mențină legături puternice cu Budapesta, în ciuda pozițiilor controversate asociate cu premierul ungar.

„Nu este o chestiune de dreapta sau de stânga, este o chestiune de naționalitate, de relație națională, de politică națională”, spune Botond Csoma, deputat al Alianței Democratice a Maghiarilor din Ungaria. El a mers la festivalul maghiar pentru a participa la un panel despre tensiunile dintre Uniunea Europeană și suveranitatea statelor-națiune. El spune că relația dintre maghiarii din Ungaria și maghiarii din Transilvania nu trebuie privită prin prisma ideologică.

„Partidul nostru este implicat în etnopolitică, noi reprezentăm o comunitate etnică în Parlamentul României, nu pe o bază ideologică”, spune Csoma. „În parlamentul României avem liberali, social-democrați, conservatori. Dar baza reprezentării noastre nu este ideologică”.

„Este adevărat că există și elemente ideologice, nu neg acest lucru”, continuă el. „Dar noi nu privim relațiile cu Ungaria dintr-un punct de vedere în primul rând ideologic. Cred că diaspora evreiască va avea relații bune și cu Israelul, indiferent de cine se află la conducere.”

Statu quo-ul este relativ stabil, iar tensiunile implică mai ales probleme simbolice. Un lucru care ar putea zgudui corabia, cel puțin teoretic, este ambiția unor maghiari de a stabili o autonomie în mijlocul României. În februarie, Ministerul român de Externe l-a convocat pe ambasadorul Ungariei după ce un membru de rang înalt al Fidesz a anunțat pe Facebook: „steagul secuiesc va fi arborat pe fațadele instituțiilor publice maghiare până când România va permite utilizarea sa liberă, fără restricții, pe întregul teritoriu al României!”.

O altă confruntare a avut loc în urmă cu cinci ani, după ce trei partide maghiare locale, inclusiv Alianța Democratică a Maghiarilor, au emis o declarație în care cereau autonomie pentru minoritatea maghiară din Transilvania. Ca răspuns, premierul român Mihai Tudose le-a trimis o amenințare fizică deloc subtilă: „Am trimis un mesaj că, dacă steagul secuiesc va flutura deasupra instituțiilor de acolo, toți vor flutura lângă steag. Autonomia pentru secui este exclusă”.

Primul articol din Constituția României prevede în mod explicit că „România este un stat național suveran, independent, unitar și indivizibil”. Cu toate acestea, politicieni precum Balazs Izsak, președintele Consiliului Național Secuiesc, înființat în 2003 pentru a reprezenta interesele minorității, afirmă că constituția nu reprezintă un obstacol.

„Singurul scop al Consiliului Național Secuiesc este de a obține autonomia pentru Ținutul Secuiesc și prin mijloace legale”, spune Izsak. Există multe zone autonome în Europa care nu încalcă suveranitatea țării în care sunt înființate, spune el.

„Poate că România este un stat unitar și indivizibil, dar același lucru este valabil și pentru Italia, așa cum este stipulat în Constituția sa, și totuși există cinci regiuni acolo care au autonomie teritorială”, spune el. „Noi suntem cetățeni ai României, cu drept de vot și cu dreptul de a fi aleși, iar în proiectul de lege pe care l-am depus în Parlament nu există niciun articol care să contravină suveranității României.”

Cercetătorii spun că ajungerea la un consens asupra autonomiei în peisajul politic din România este un efort fără speranță. De fiecare dată când apare această problemă, spun ei, clasa politică iese în apărare. „În prezent, autonomia secuiască nu se află pe agenda politică, nici măcar publică, în politica românească”, spune Toro.

Nici partidul Alianța Democratică a Maghiarilor nu este interesat de autonomie, adaugă Toro. Recunoașterea formală, instituțională a minorității maghiare „ar face ca aceasta să își piardă poziția hegemonică în cadrul comunității”, spune el, deoarece autonomia ar permite o responsabilitate directă și o acțiune politică. Partidul poate menține comunitatea într-o stare permanentă de insecuritate în timpul alegerilor, spune el; dacă nu trece pragul electoral, comunitatea își pierde reprezentarea politică.

„În plus”, spune Toro, „mecanismul informal de negociere, care este elementul central al relațiilor politice dintre maghiari și români în prezent, absolvă [partidul] și de răspunderea pentru orice eșec”.

La fel ca deputatul Csoma, Izsak, din Consiliul Secuiesc, face o paralelă între poporul maghiar și cel evreu. El vede un fir de legătură „între destinele [lor]”, adânc înrădăcinat în conștiința națională maghiară de secole. „În vremuri de mari necazuri”, spune el, „strămoșii noștri au găsit alinare în aceste povești biblice, spunând: „dacă evreii au îndurat mari nenorociri, așa vom face și noi”.”

El adaugă: „Nu este o coincidență faptul că familia mea se numește Izsak de generații întregi.” „Dar, vorbind de paralele și de moștenire comună, trebuie să menționez cazul sabatarienilor secui, dintre care unii s-au convertit la iudaism în urmă cu aproximativ 150 de ani. Satul lor a fost inundat de autoritățile române, dar amintirea acestui lucru încă trăiește în mintea secuienilor și nu întâmplător acest sat este numit Ierusalimul secuiesc.”

Acel sat este Bozodujfalu (numit Bezidu Nou în limba română), în centrul României, rămășița rămasă a comunității secuiești de sabatarieni secui. În ultima perioadă a regimului dictatorului Nicolae Ceaușescu, la sfârșitul anilor 1980, autoritățile l-au inundat sub pretextul creării unui rezervor și a unui baraj în apropiere pentru a preveni inundațiile.

Unii speculează că acest lucru făcea parte din „programul de sistematizare” inițiat de Partidul Comunist Român, care a distrus sute de sate, biserici și clădiri istorice în numele „modernizării”.

Reka Ujlaki-Nagy, istoric la Academia Maghiară de Științe, care a cercetat identitatea religioasă a șvabilor transilvăneni, spune că această comunitate a apărut pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVI-lea.

La acea vreme, spune ea, nu existau evrei în Transilvania din cauza restricțiilor privind stabilirea lor, întreaga regiune fiind sub influența creștinismului protestant. Sabatarianismul a fost un curent de reformă în rândul antitrinitarienilor, o ramură a Reformei cunoscută acum sub numele de unitarianism, spune Ujlaki-Nagy. „A fost un grup divers, unit de necredința lor în doctrina Sfintei Treimi”.

Sabatarienii transilvăneni erau un subgrup în cadrul acestei tabere mai largi. Aceștia credeau că Iisus se va întoarce ca Mesia evreiesc. În consecință, ei susțineau că Biblia evreiască era încă valabilă pentru toate națiunile.

„Ei nu și-au exprimat dorința de a se converti la iudaism”, ci doreau să îi imite pe evrei în toate privințele, cu excepția credinței lor că Iisus ca Mesia, explică Ujlaki-Nagy. „Ei credeau că el se va întoarce exact în modul în care evreii îl așteaptă”.

Comunitatea locală a prosperat, creând chiar legături cu evreii din Constantinopol. Până în 1638, se estimează că a crescut la câteva mii de persoane. Cu toate acestea, în acest moment, autoritățile au început persecuția din cauza îndepărtării de la confesiunea acceptată.

Comunitatea s-a dispersat treptat, dar mulți au continuat să își practice credința specifică în secret. Abia odată cu emanciparea evreilor din Imperiul Austro-Ungar, în 1867, aceștia au decis să se convertească și să îmbrățișeze tot ceea ce aceasta presupunea.

„Când sabatarienii au auzit de noua lege, au cerut unui măcelar din orașul vecin să îi circumcidă pe bărbați”, spune Ujlaki-Nagy. Aceștia au înființat Bozodujfalu, prima comunitate de prozeliți din Europa, unde s-au mutat restul sabatarienilor, aproximativ 150 de persoane. În ciuda greutăților comunității, establishmentul evreiesc ortodox nu le-a recunoscut niciodată evreitatea, spune ea.

Povestea sabatarienilor secui s-a încheiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu introducerea „legilor evreiești” din Ungaria. Deși nu au fost niciodată recunoscuți oficial ca evrei, autoritățile au considerat că au devenit evrei din toate punctele de vedere practice. În încercarea de a-i salva pe cei rămași, oficialii au încercat să-i convingă să se convertească la creștinism.

„Cei mai mulți dintre ei au fost de acord, iar comunitatea a fost desființată”, spune Ujlaki-Nagy. Alții și-au găsit salvarea printr-o prevedere specifică din „A treia lege evreiască”, care definea din punct de vedere legal cine era considerat evreu. Potrivit acestei clauze, spune ea, cei care puteau furniza documente care să dovedească afilierea lor la comunitatea sabatariană ar fi fost scutiți.

Pentru ceilalți, soarta lor era pecetluită. Până la sfârșitul lunii aprilie 1944, la apogeul exterminării evreilor din Ungaria, dovedirea neevreității a devenit irelevantă. Aproximativ 70 de membri ai comunității rămase au fost transferați în ghetoul din Târgu Mureș. Cu toate acestea, într-o operațiune de salvare de ultim moment condusă de un preot catolic curajos care și-a pus viața în pericol, majoritatea au fost cruțați. Doar câțiva au fost trimiși în cele din urmă la Auschwitz.

Potrivit lui Ujlaki-Nagy, în cele din urmă, cei mai mulți dintre foștii sabatarieni au emigrat în Israel, iar în anii ’70 și ’60, peste 30 de persoane care proveneau din această comunitate trăiau în Israel. Ceilalți, spune ea, s-au convertit. „Nu a mai rămas nimeni aici”, spune ea. „La sfârșitul anilor 1980, Ceaușescu a transformat Ierusalimul secuiesc într-un lac”.

În ceea ce privește legătura făcută de președintele Consiliului Secuiesc între soarta șvabilor și cea a propriei sale comunități, Ujlaki-Nagy spune că există o diferență semnificativă. „Sabatarienii erau de fapt disprețuiți în cadrul propriului grup etnic, printre secui. Ei nu au luptat niciodată pentru acceptarea lor. Cred că au înțeles că aveau foarte puține șanse.”

„Dincolo de asta, nu cred că cea mai mare problemă a minorității maghiare din România de astăzi este lupta împotriva statului”, spune ea. „Există probleme mai mari, cum ar fi faptul că tinerii pleacă în alte țări și nu se mai întorc.”