Lider al pandurilor și dorobanților în timpul Revoluției de la 1848, Gheorghe Magheru a luptat mai întâi alături de vărul său, Tudor Vladimirescu, în 1821. Când revolta a fost înăbușită, Magheru a luat calea haiduciei pentru a apăra pământurile patriei de hoți și invadatori. Crezul într-o Românie modernă și unită l-a avut toată viața, chiar și în timpul exilului din Italia unde, alături de alți intelectuali români, au luptat pentru drepturile celor rămași în țară.

Gheorghre Magheru, de la haiduc la general

În luna iunie se împlinesc 175 de ani de la marile mișcări sociale și politice ale secolului XIX care aveau să schimbe soarta României și a întregii Europe – Revoluțiile de la 1848 sau „Primăvara popoarelor“. În Țările Române, schimbările se prefigurau încă din primele decenii ale secolului, atunci când are loc Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, în care începe să se facă remarcat Gheorghe Magheru. Treptat, acesta devine unul dintre actorii principali ai evenimentelor premergătoare dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române, din haiduc ajungând general cu rol definitoriu în prima linie de apărare a Țării Românești și de mobilizare a poporului în timpul Revoluției de la 1848. Se alătură și societății secrete „Frăția“ (fondată tot de Câmpineanu și Heliade Rădulescu), din care făceau parte Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell și care avea ca scop înlăturarea prințului Gheorghe Bibescu de la conducerea Țării Românești.

Pe 7 iunie formează alături de Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu primul guvern provizoriu revoluționar. Două zile mai târziu, se hotărăște citirea proclamației revoluționare de la Islaz, așezare aflată în mâinile revoluționarilor deoarece Ioan Maiorescu era numit prefectul județului, iar căpitanul Nicolae Pleșoianu își condusese aici, de la Craiova, unitatea de dorobanți. Aducerea dorobanților era imperioasă după ce Gheorghe Bibescu dăduse ordin să fie păzite toate porturile astfel încât agitatorii revoluționari care veneau în țară să fie arestați imediat ce puneau piciorul pe pământ românesc. Însă la Islaz, haiducul și preotul Popa Șapcă reușește să organizeze o mare adunare populară, martoră la citirea Proclamației. Ulterior, la Islaz, se formează din nou un guvern revoluționar alcătuit din Gheorghe Magheru, atunci ministru de Finanțe, Nicolae Pleșoianu, Radu Șapcă, Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu, Costache Romanescu, Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell. Pe 11 iunie, prințul Bibescu, fiind într-o poziție precară după ce rămâne fără sprijinul armatei, semnează proclamația care devenea astfel Constituția Țării Românești.

Câteva zile mai târziu, pe 18 iunie, după ce revoluționarii și guvernul provizoriu ajung la București, Gheorghe Magheru este numit, printr-un decret guvernamental, căpitan general al trupelor neregulate de dorobanți și panduri din Țara Românească, dar și inspector al tuturor gărzilor naționale: „Recunoscând marile servicii ce a săvârșit domnul Gh. Magheru în cauză sacră, unindu-se cu cei dintâi eliberatori ai Patriei la ridicarea stindardului libertății, considerând creditul și virtuțile sale militare, Guvernul provizoriu îl numește Căpitan general al tuturor trupelor neregulate de dorobanți și panduri din România și Inspector general al tuturor gărzilor naționale“, se arată în volumul „Anul 1848 în Principatele Române“.

Chemarea la arme

Numirea acestuia vine într-un moment-cheie cu doar o zi înainte ca mișcarea contrarevoluționară să încerce o contralovitură. În acest context, spre finalul lunii, Nicolae Bălcescu cere „măsuri grabnice și energice pentru a organiza o rezistență“. Astfel, în iulie, Gheorghe Magheru pleacă în Craiova pentru a asigura ordinea revoluționară stabilindu-și reședința la Râureni, în apropiere de Râmnicu Vâlcea, unde cheamă poporul la arme: „Frații mei români, alergați cu orice armă veți avea, seceri, lănci, coase, puști, care au fost armele vitejilor noștri străbuni romani, alergați sub steagul libertății și haideți cu toții să ne luptăm și să păstrăm sfintele drepturi“. În fapt, în zilele premergătoare sosirii lui Magheru, Oltenia era văzută ca „o văgăună de reacționari anarhiști care prin activitatea lor tulbură liniștea internă și creează un pretext pentru o intervenție militară“, spune Apostol Stan în volumul „Revoluția Română la 1848“. La început, situația din Oltenia era una complicată: având misiunea de a organiza grupuri de voluntari pentru o eventuală confruntare armată, generalul întâmpină dificultăți „căci aristocrații au demoralizat pe locuitori insuflându-le fel de fel de înfricoșări pentru formarea acestei trupe“. Având de rezolvat o asemenea situație, Magheru îi trimite pe 15 iulie o scrisoare lui Christian Tell prin care îi solicită creșterea numărului de dorobanți în fiecare județ și implementarea unor măsuri împotriva „aristocrației ce se găsește în Rușava și Mehadia“, printre care și strămutarea sau arestarea lor la București. Totodată, generalul dă ordin pentru întărirea pazei, barierelor și supravegherea de către direcția Poștei a corespondenței „de la clasa netrebuincioasă a binelui“.

Magheru îi îndemna pe oameni pentru „sfintele lor drepturi

O altă măsură luată de Magheru este un turneu prin orașele de reședință de județ unde instalează în pozițiile-cheie persoane fidele cauzei, iar pe parcurs reușește să strângă un corp de voluntari din ce în ce mai numeroși. În timp ce se afla în acest turneu, Magheru află dintr-o scrisoare primită de la Tell că trupele turcești au pătruns la Giurgiu, iar Suleiman Pașa a trimis un delegat la București. De asemenea, este îndemnat să aibă răbdare și să „ție în frâu România mică ca să nu facă reacție“. Chiar dacă era în plină adunare a forțelor de luptători, Magheru îi transmite lui Tell faptul că guvernul trebuie să intervină să apere Constituția: „Din scrisoarea dumneavoastră, am văzut că la sosirea M.S. Paşei sunteţi decişi toţi colegii mei, membrii Guvernului, a-i ieşi în întâmpinare în mijlocul mulţimii poporului. Aceasta este o părere foarte înţeleaptă şi părerea mea este ca să fie trimis cât mai numeros popor între care să fie şi cetăţeni ce sunt de prin districte“. La București, rușii pun presiune pe guvernul provizoriu care devine locotenență domnească, în a cărei componență se regăsesc și politicieni mai moderați, numiți în funcții la presiunea Porții. La începutul lunii august, după ce a fost îndemnat „să se organizeze și să aștepte organizarea evenimentelor“, Magheru află ce se întâmplă cu negocierile de la București: turcii sunt dispuși să accepte Constituția, însă cu excepția a câteva articole, printre care numirea domnului și votul universal mai restrâns. Nemulțumit de faptul că nu a fost consultat, generalul îl informează pe Tell despre situația militară și măsurile pe care le ia pentru înarmarea celor 6.000 de panduri care se află sub conducerea sa la momentul trimiterii scrisorii, 9 august. Magheru susține în continuare că „numai făcând o împotrivire desperată am putut scăpa onoarea revoluției noastre și viitorul poporului român“.

Tabăra militară, organizată de Magheru pe Câmpul lui Traian, atrage mii de la oameni, la sfârșitul lunii septembrie, fiind mobilizați aproximativ 30.000. Revelatoare pentru ceea ce s-a întâmplat pe acest câmp este consemnarea unui corespondent al „Gazetei de Transilvania“, conform căreia pe Câmpul lui Traian veniseră mulți săteni de prin împrejurimi „să se informeze când și încotro pornește armia, pentru ca și districtele lor, cu toții, cu mici, cu mari, să se ridice și să sprijine curajul și vitejia bravilor soldați pentru câștigarea și apărarea drepturilor țării“. Pe măsură ce oamenii se adună pentru a lupta, generalul, ajutat de ofițeri străini, în special francezi și polonezi, își înarmează oamenii pregătindu-se pentru o luptă iminentă. Între timp, la presiunea turcilor, guvernul provizoriu devine locotenență domnească, iar la începutul lui septembrie, C.A. Rosetti îl cere lui Magheru ca „în cea mai mare grabă să chemi sub arme pe toți colontirii și pandurii ce ai înscris“ întrucât o confruntare directă cu trupele otomane părea de neevitat. Poziția generalului era fermă: nu exista vreun „adevărat român care să mai poată trăi din nou într-un regim de tiranie cumplită și infamă, după ce a trăit puțină vreme sub dulcele soare al libertății, după ce a gustat o dată fericirea de-a fi cetățean al unei nații regenerate“.

Ion Heliade Rădulescu a făcut parte din „Frăția”. FOTO: Galeria portretelor

La începutul lunii septembrie, generalul îi solicită lui C.A. Rosetti o proclamație în numele guvernului de emancipare completă a țăranilor pentru a le alunga suspiciunile, iar pe 8 septembrie, cerea promulgarea legii marțiale: „Toate ţările cele mai civilizate au proclamat în vremuri grele ca ale noastre legea marţială [...]. Aşadar, pentru ca veninul răilor să nu corupă sau pe vreunii din bravii noştri soldaţi sau din popor, subsemnatul crede că ar fi de neapărat ca Legea marţială să fie proclamată cu cât mai în grabă“. În aceeași zi, îi transmite colonelului Nicolae Pleșoianu o scrisoare în care își arată indignarea: „Oare ce vom câștiga, iubite amice, depunând armele și rămânând ca niște lași spectatori la sugrumarea libertăților nației române?“.

„Libertate, Patrie, Independenţă!“

Într-o scrisoare de la 9 septembrie adresată lui Christian Tell descoperim din nou spiritul de luptător al lui Magheru, gata să își dea viața pentru patrie: „Dumneavoastră poate nu vă opuneți cu armele, căci nu puteți, ci cu manifestări pașnice [...] eu însă am atâtea brațe, care vor a se lupta pentru drepturile lor și ar fi o crimă a-și cuteza să le sting acest foc sacru ce s-a coborât în piepturile lor [...] Mă fericeşti amice, că o să pot cu mâna mea armată să protestez în contra tiraniei. Într-adevăr, dacă orizontul politicii noastre se întunecă, dacă o fatalitate neîmpăcată se pare a ne prigoni încă câtăva vreme, apoi e dulce să mori strigând: Libertate, Patrie, Independenţă!“.

În timp ce unii politicieni mai moderați considerau că trupele adunate au doar un rol simbolic, alții erau hotărâți să lupte și cu armele, nu doar prin tratative. Revelatoare pentru modul în care se raporta Nicolae Bălcescu la situația de la acel moment este o scrisoare pe care i-o trimite din Constantinopol lui Christian Tell: „Dați Magherului putere mare și extraordinară, ca să poată organiza România mică după cum va înțelege el, schimbând pe toți funcționarii care nu-i place și arestând pe toți câți va socoti. [...] Dacă după o luptă cu turcii sau cu rușii se va găsi strâmtorat, să treacă în Transilvania cu dorobanții și cu pandurii și să se unească cu Iancu, cu Roman, cu Axente sau Buteanu“.

Însă turcii intră în București pe 13 septembrie 1848, urmați și de ruși două zile mai târziu. Oricât ar încerca generalul să îi convingă pe ruși că „populația nu așteaptă decât un singur cuvânt pentru a se pune la dispoziția Porții“, reprezentații Imperiul Otoman consideră tabăra de la Râureni o „adunare de răzvrătiți“ care trebuie „să se risipească numaidecât“. În cele din urmă, generalul Gheorghe Magheru pleacă în Transilvania după dizolvarea taberei, dar la scurt timp este expulzat şi se stabilește pentru o vreme la Triest încercând să îi organizeze pe cei care au emigrat în urma înăbușirii Revoluției.

Haiducul cu spirit revoluționar

Născut în 1804, viitorul căpitan de panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu făcea partea dintr-o familie cu vechi origini transilvănene ce se stabilise în județul Gorj, la Bârzeiu de Gilort. Aici, pe terenul copilăriei, Oltenia, pe care îl cunoștea dintotdeauna, avea să își demonstreze măiestria în luptă atât din punct de vedere fizic, cât și organizatoric și strategic. Chiar dacă tatăl lui, Ioan Magheru, era preot, haiducul a dat dovadă de spirit combatant și probabil că a moștenit de la tatăl său oratoria, esențială pentru chemarea și îndrumarea oamenilor în luptă.

O copilărie zdruncinată

Încă din primii ani de viață, Gheorghe Magheru a cunoscut nesiguranța traiului în Țara Românească sub autoritate turcească: la doar doi ani, în august 1806, familia lui este obligată să ia calea pribegiei din cauza unui corp expediționar turc aflat sub comanda lui aga Bechir, care prădează zona Olteniei, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Spiritul de luptă se dovedește a fi adânc înrădăcinat în familia Magheru atunci când tatăl și fratele lui mai mare se alătură haiducilor care reușesc să îi înfrângă pe turci la Bârzeiu de Gilort. Modelul celor doi bărbați care luptă să își protejeze familiile, dar și pământul românesc scoțându-l de sub influența turcă este preluat mai târziu de Gheorghe, care devine la rândul lui haiduc și se implică în războiul ruso-turc din 1828 . Chiar dacă are doar 16 ani, acesta luptă într-o ceată alături de fratele său să-și apere țara și neamul. Pe 14 septembrie, la Băilești, are loc o confruntare importantă între armata turcă (cu 25.000 de luptători) și armata rusă (cu 28.000), alături de care luptă și 1.200 de panduri. După ce turcii sunt alungați, Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru curajul și faptele de vitejie de care a dat dovadă în timpul înfruntărilor și este de asemenea decorat de țarul Rusiei cu ordinul „Sfânta Ana“ în gradul de cavaler. Acesta avea să fie doar începutul carierei sale militare.

Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821. FOTO: Wikipedia

Revoluția lui Tudor Vladimirescu

Câțiva ani mai târziu, Gheorghe Magheru devine un personaj important al Revoluției de la 1821 din Țara Românească, alăturându-se lui Tudor Vladimirescu, vărul său, și grupului său de panduri în încercarea de a pune capăt regimului fanariot. După ce conducătorul Revoluției pleacă cu o mare parte a armatei la Craiova, Magheru a fost lăsat la mănăstirea întărită de la Tismana pentru a asigura ariergarda (unitate militară care se află în urma forțelor principale, pentru a le asigura securitatea), împreună cu fratele lui Tudor, Papa Vladimirescu. Aici, împreună cu alți panduri din subordine, au acționat pentru răzbunarea împotriva boierilor și slujbașilor domnești care aduseseră poporului român „cumplite patimi“.

Aflând despre faptele lui Magheru și ale unității pe care o conduce, Tudor Vladimirescu decide să i se alăture. Căzând victimă complotului Eteriei, Tudor Vladimirescu este ucis, iar Revoluția de la 1821, înfrântă, în timp ce nemulțumirile poporului rămân de nestrămutat. După acest moment greu de acceptat, Gheorghe Magheru rămâne haiduc pentru o perioadă de câțiva ani, dar apoi este înrolat în armată unde își dovedește din nou măiestria. Chiar și în timpul haiduciei, viitorul general era în continuare un apărător în zona Olteniei, unde protejează Gorjul de bandele turcești. Chiar și în ordinea internă este un om de bază pentru autorități, dovadă faptul că pe 4 noiembrie 1826 este vornicit de Căimăcănia Craiovei să îi prindă pe frații Panciu Crăciun care se dedau la hoții. Câțiva ani mai târziu, se remarcă la conducerea pandurilor în războiul ruso-turc, fiind un susținător de netăgăduit al emancipării naționale a românilor.

Chiar dacă este chemat să se alăture armatei naționale după Pacea de la Adrianopol , Gheorghe Magheru urmează o carieră în justiție – mai întâi intră în magistratură la Târgu-Jiu, apoi, din 1842, la Caracal, unde până în 1846 este președinte de tribunal. În această perioadă încearcă să oprească abuzurile mai marilor țării, ceea ce îi aduce renumele de „cel mai bun administrator din țară“. Ulterior, deține funcția de prefect de Romanați.

Cu un spirit permanent deschis la schimbarea și modernizarea țării, acesta susține implementarea ideilor reformatoare, inclusiv dezvoltarea învățământului sătesc. De asemenea, cum politica și cultura erau fețele aceleiași monede, Magheru a întreținut relații bune cu Ion Câmpineanu, Ioan Maiorescu și devine membru al Societății „Filarmonica“, pe care cel dintâi o înființase alături de Ion Heliade Rădulescu în 1833, se menționează în volumul „Făuritori ai unității și independenței naționale“. Dincolo de preocupările culturale și literare ale societății, aceasta era și fațada unei asociații secrete cu scopuri politice de unire și modernizare a societății românești. În acest context, Gheorghe Magheru începe să facă parte din grupul celor care urmau să orchestreze Revoluția de la 1848.

Odată cu înăbușirea Revoluției de la 1848, destinul Principatelor Române se schimbă iremediabil. Chiar dacă a fost o înfrângere, câțiva ani mai târziu, în 1859, românii aveau să își vadă idealul împlinit: Unirea. Mulți dintre cei care au participat la organizarea Revoluției Pașoptiste și încercarea de a scoate țara de sub jugul străin au fost nevoiți să ia calea exilului începând cu toamna lui 1848. Acesta este și cazul lui Gheorghe Magheru, care mai întâi își caută refugiul în Transilvania, unde și alți români fugiseră forțați de împrejurări. Aici încearcă să ia legătura cu ceilalți conducători ai revoluției din Țara Românească, iar în octombrie vrea să formeze o legiune românească, dar nu reușește din cauza calomniilor „nenumărate ce au curs asupra mea personalmente și asupra intențiilor românilor în genere“, potrivit volumului „Gheorghe Magheru“, semnat de Apostol Stan și Constantin Vlăduț.

Magheru ajunge să fie expulzat din Transilvania, mai ales din cauza suspiciunilor pe care le aveau autoritățile habsburgice asupra sa cu privire la potențiala lui colaborare cu Joseph Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848. În plus, nu a fost lipsit nici de calomniile boierilor contrarevoluționari care se aflau în Transilvania. Astfel, generalul ia calea exilului, ajungând mai întâi la Frankfurt pe Main, unde se întâlnește cu Ion Maiorescu. În decembrie, Magheru este de găsit în Triest, Italia, unde se află mai mulți oameni politici implicați în revoluție, inclusiv Nicolae Bălcescu.

Revoluționari la 1848. FOTO: Wikipedia

O singură „emigrație românească“

Ulterior, ajunge la Viena, unde luptă neobosit pentru organizarea celor care emigraseră din Țara Românească, dar și din Moldova. Cum unul dintre idealurile românilor era, dincolo de independență, Unirea, Gheorghe Magheru își dă seama câtă putere poate exista în unitate, cu atât mai mult pe teritoriu străin, astfel că susține constituirea unui comitet alcătuit din munteni și moldoveni, care trebuie să se ocupe „în numele națiunii române de toate mijloacele, atât materiale, cât și morale, pentru triumful cauzei noastre“, așa cum aflăm dintr-o scrisoare pe care i-o trimite lui Ioan Ghica, care se afla la Constantinopol. La începutul noului an 1849, le transmite și fraților Ștefan și Nicolae Golescu necesitatea constituirii unui comitet „fără cea mai mică întârziere“, însă își exprima vehement părerea în privința conducerii acestuia: „Nu sunt deloc de părere de a alege un șef unic al emigranților. Această idee îmi pare copilărească și irealizabilă“. Pentru general, unirea tuturor emigranților politici era absolut necesară, altfel cauza lor nu ar fi avut succes: „Oricât de mari ar fi silințele noastre particulare, oricât ar fi de interes amorul nostru de țară, izolarea în lucrări, de nu paralizează cu totul aceste lucrări, cel puțin produce puțin folos eficaciu pentru lucrul public“. Generalul considera că „este impolitic și foarte imprudent de a recunoaște noi înșine în principiu două Emigrații [...] care ar trebui să se confunde într-o singură emigrație“, aflăm din volumul „Din vremea renașterii naționale a Țării Românești. Boieri Golești“, semnat de George Fotino.

Cu o dovedită experiență de bună organizare a oamenilor, Gheorghe Magheru consideră că un comitet eficient și corect trebuie alcătuit din 15 membri, atât munteni, cât și moldoveni, însă proporțional cu populația din fiecare Principat. Printre sarcinile comitetului se numărau reprezentarea românilor ca națiune în fața marilor puteri din Europa acelor vremuri, numirea de agenți pe lângă cabinete europene, dar și să se ocupe „de toate mijloacele proprii a servi cauza română și să își întoarcă a sa serioasă atenție și spre mijloacele necesare la întreținerea emigranților“, se mai precizează în volumul menționat.

În cele din urmă, momentul decisiv pentru revoluționarii exilați are loc pe 2 decembrie 1849, atunci când se constituie la Paris „Asociația română pentru conducerea emigrației“, care este condusă de un comitet format din Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti și D. Brătianu.

Întoarcerea în patria-mamă

„Emigrația românească“ militează constant în străinătate pentru idealurile românilor, dar momentul decisiv apare în 1853, când izbucnește un nou conflict ruso-turc. Revoluționarii văd în acesta un nou prilej de înlăturare a influenței ruse din Principate, iar Gheorghe Magheru adresează Porții un memoriu în care propune participarea formațiunilor românești în acțiunile militare întreprinse de turci. Generalul începe să îi contacteze pe ofițerii din Oltenia pentru a mobiliza unități ale armatei naționale, „țara sa de predilecție“, însă eforturile sale sunt în zadar, deoarece Poarta încheie cu acord cu Imperiul Habsburgic în 1854. Totuși, după trei ani, reușește să revină în Țara Românească și este ales deputat de Gorj în cadrul Adunării ad-hoc de la București, fiind fondator al Partidei Naționale. În anii următori își vede idealurile atinse: Unirea Principatelor, care era „singurul mod de viață pentru noi“, și Independența, prilej pentru a păstra în inimi „decât sfânta voce a patriei“ și a înlătura „oricare luptă de partide“. „Era deputat, când la 9 mai 1877 a fost proclamată Independența de stat a României, asistând apoi, la Corabia, pe locurile unde cu cinci decenii în urmă luptase cu armiile otomane, la trecerea oștirilor românești la sud de Dunăre, pentru pecetluirea actului de la 9 mai 1877“, se menționează într-un articol din „România literară“, la împlinirea unui veac de la moartea generalului.

În martie 1880, „sărac de avere, bogat în fapte, pandurul de la 1821 și 1828, generalul milițiilor și membrul guvernului provizoriu de la 1848“, Gheorghe Magheru murea în București, „după ce văzu națiunea sa intrând cu vitejie în Plevna și ieșind de pe câmpul de onoare liberă și independentă“. Partenerul său în lupta pentru emanciparea românilor, Nicolae Bălcescu, îl caracteriza drept „un om simplu, fără cultură, cu ținută impunătoare, se exprimă cu ușurință, cunoaște poporul care se mândrește cu dânsul și-l consideră erou“.