În fiecare zi de joi, un "autobuz de igienă" de la Mensajeros de la Paz vizitează un cartier sărac de români din Malilla.

Tabăra Gallineta este locuită de aproximativ 80 de români din aceeași familie, membri ai diasporei care au ajuns în Spania după anul 2000, atrași de mirajul cărămizilor.

În recensământ figurează 24 de copii care merg la școala din San Marcelino, mulți dintre ei născuți chiar în această așezare, fii și fiice de Gallineta care aleargă amuzați printre fier vechi, fără să țină cont de autobuzul pus la dispoziție de EMT -de 3 ani- și coordonat de Mensajeros de la Paz în colaborare cu serviciile sociale ale Primăriei València.

Primul care se apropie de coaforul mobil este Iorel, cu o anumită urgență de a-și aranja părul și barba. Vecinii săi o iau mai încet. Dani, de exemplu, are timp să arate un microapartament pe care l-a construit cu propriile mâini la numărul 17 din sat, la doar zece metri de linia de cale ferată Cercanías spre Gandía. "Pământul se cutremură când trece trenul. Este imposibil să dormi aici", deplânge el după trei ani de locuit în același loc, scrie levante-emv.com.

Dani are 34 de ani și a venit din Tulcea pentru un câștig mai bun. Ajuns în Castellón, a lucrat nouă luni ca subcontractant într-o companie siderurgică cu 5 euro pe oră, la jumătate față de colegii săi spanioli, dar a izbucnit pandemia și a fost primul care a ieșit în stradă.

Acum își câștigă existența din vânzarea de fier vechi și atât el, cât și soția sa Lily, beneficiară a Renta Valenciana de Inclusión, economisesc pentru a se muta împreună cu cei doi copii într-un apartament închiriat: "Vrem să plecăm acum, dar prețurile sunt imposibile".

"Tot ce am nevoie este baia"

Peste drumul pietros, în fața rezervorului de apă și a unui coteț de găini, în șirul de barăci apare numărul 4, deținut de Elisabetta. "Tot ce-mi trebuie este baia", se laudă ea, conducând spre o bucătărie complet echipată și o cameră cu ventilatoare conectate la maxim. "Este foarte cald înăuntru. Foarte, foarte cald", pufnește ea. "Sunt aici de șase ani, am 27. Viața este dificilă, dar copiii mei se descurcă bine. Ne adaptăm", spune el cu o jumătate de zâmbet, folosind un artificiu retoric, cel al adaptării, pe care mulți dintre vecinii săi îl împărtășesc. Niciodată nu te obișnuiești cu adevărat cu cerințele unei tabere.

Populația din La Gallineta, în această după-amiază sufocantă de vară, este formată aproape în întregime din femei și copii, bărbații fiind la cules de cireșe în Zaragoza. La poalele autobuzului se află o coadă de oameni care își așteaptă rândul pentru a lua parte la distribuirea pungilor cu mic dejun pe care organizația le oferă copiilor în timpul vacanței școlare.

24 de pungi de mic dejun pentru 15 zile. În timp ce așteaptă, Felicia spune că electricitatea pentru ventilatoarele și aparatele din tabără provine de la o casă vecină:

"Proprietarul a murit și a lăsat-o persoanei care a avut grijă de el. Împărțim factura cu el", povestește ea alături de mătușa sa Nela, una dintre matriarhiile așezării, care nu ratează ocazia de a denunța faptul că a fost privată de venitul său valencian în timp ce are cinci minori în grijă. "Este revoltător", spune ea. Una dintre fiicele sale se numește Bianca, merge la liceul Joanot Martorell - "colegii mei știu unde locuiesc, nicio problemă" -, își petrece jumătate din zi la TikTok și vrea să urmeze o formare profesională în domeniul esteticii, deși nu merge la coaforul Mensajeros pentru că nu-i place să i se atingă părul.

Singurul spaniol

Un alt fiu al lui Nela l-a luat pe Vicente de pe stradă când acesta cerșea mâncare, iar acum locuiește într-o baracă cu o femeie mai în vârstă care îl tratează ca și cum ar fi fiul ei. "Practic, m-a adoptat", spune bărbatul de 40 de ani din Torrent, singurul spaniol din tabără. Pentru Vicente, cea mai grea parte a celor doi ani petrecuți în La Gallineta a fost adaptarea la obiceiurile tovarășilor săi. "Mâncăm prea devreme. Mâncăm în principal ciorba, o tocană de cartofi și ciolan. La început nu vorbeam românește, dar am ajuns să învăț", spune informaticianul, care s-a obișnuit acum cu sunetele din așezare: "Aici cântă mult cocoșul în zori.

Fără altă familie în afară de cea adoptivă pe aceste meleaguri sterile din Malilla, singurul spaniol din La Gallineta are un plan pentru a părăsi curând așezarea: "Tovarășii mei nu știu, dar am o problemă cu alcoolul. Am fost ieri la unitatea de comportament adictiv (UCA), au sunat la Proyecto Hombre și îmi vor da un loc unde să mă duc. Nu le-am spus pentru că ei cred că o să rămân aici pentru totdeauna", se justifică un tânăr.

Autobuzul lui Aurelio

Dacă EMT asigură un serviciu de igienă în La Gallineta, asta se datorează lui Aurelio, responsabilul unei operațiuni de șoferi de autobuz pe care în acest moment doar el o formează. "EMT finanțează toată întreținerea, dar nu am reușit să aduc mai mulți colegi. Ei îmi cer banii, iar acest lucru este gratuit", explică el despre o sarcină pe care și-o asumă din pură satisfacție: "Rutina mea zilnică ca șofer este mortală. Trebuie să zâmbești chiar dacă un pasager se poartă urât cu tine; la La Gallineta au întotdeauna cuvinte de mulțumire", recunoaște el. Șoferul spune că s-a atașat de un vehicul care în depoul EMT este deja cunoscut ca "autobuzul lui Aurelio", unde merge pentru a-l pregăti și a-l încărca cu apă caldă pentru dușul a zece persoane.

De asemenea, este important și coaforul, un serviciu considerat de primă necesitate în perioada de închidere a pandemiei. Emmanuel este cel mai îndemânatic cu mașina de tuns. "Aici, îmi cer în principal un gradient. Indiferent de modul în care trăiesc, oamenii vor întotdeauna să arate bine. Acest serviciu are ca scop să le ofere un rezultat bun și ca, pe lângă coafură, să se remarce și timpul de calitate pe care îl pot petrece cu noi, această conversație diferențiată, această legătură", spune Emmanuel în timp ce încadrează un cuvânt în povestea sa: "Demnitate".

"Politicianul nu vrea deconturi"

Echipa de șase persoane este completată de Delfina și Chelo, președintele Mensajeros de la Paz din Comunitat Valenciana și "șef" al dispozitivului. Chelo merge dincolo de simpla interacțiune: ea îi încurajează pe locuitorii din La Gallineta să caute un alt viitor și menține un dialog fluid cu serviciile sociale pentru a facilita acest obiectiv.

Riscul ca aceștia să devină "apalaqued" aici este evident. "Este o problemă de motivație, dacă vezi că ești cineva aici și nu atât de mult afară, este înfricoșător să pleci. Dar chiar dacă subzistă ca familie și copiii nu sunt nefericiți, vrem ca ei să aibă o viață plină, cu aceleași oportunități ca și copiii noștri", spune purtătorul de cuvânt al ONG-ului.