<< Weekendul trecut, am avut ocazia să discut cu câțiva polonezi. Nu voi pretinde că au vorbit în numele întregii țări, dar impresia mea este că, în linii mari, ei cred că un acord de pace cu Rusia ar fi o greșeală. Se înțelege că mulți polonezi sunt foarte pasionați de subiectul Rusia, nu și implicați direct, militar, în războiul din Ucraina. Desigur, Polonia a furnizat unele arme și provizii, iar unii polonezi au ales să intre în luptă, dar, ca națiune, Polonia este țintuită de un război care se desfășoară în afara ei >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures .

<< Polonia are doi dușmani istorici: Germania și Rusia. Timp de mai bine de un secol, unul (și uneori ambii) a amenințat însăși existența țării. Problemei germane i s-a răspuns prin cel de-al Doilea Război Mondial, dar acel conflict a dus, totuși, la ocupația rusă, care a durat până la căderea Uniunii Sovietice. Polonia a fost astfel condiționată să fie suspicioasă cu bunele auspicii. Statele Unite au garantat securitatea Poloniei, plasând un număr tot mai mare de trupe la granițele sale, dar polonezii nu sunt în largul lor. În parte, asta se datorează faptului că Washingtonul are propriile sale interese acolo, iar istoria a învățat Polonia că cei care nu te atacă fie te trădează, fie te dezamăgesc.

Așadar, nu este surprinzător faptul că Polonia a fost pregătită să acționeze în Ucraina la începutul conflictului și că a fost dezamăgită atunci când americanii au împiedicat-o (Washington-ul nu a vrut ca războiul să se răspândească în altă parte și nu a vrut ca Moscova să se simtă mai paranoică decât este de obicei). De asemenea, nu este surprinzător că Polonia nu dorește un acord de pace. Varșovia vede acest moment ca pe un moment istoric pentru Ucraina, iar susținătorii Kievului, inclusiv Polonia, pot folosi slăbiciunea Rusiei ca o oportunitate de a sparge Rusia, militar, și de a securiza Polonia pentru generațiile viitoare. Pentru ei, focul rătăcit cu rachete de săptămâna trecută a fost o reamintire a amenințării pe care Rusia încă o reprezintă.

În opinia mea, acest lucru nu este nici militar posibil, nici înțelept politic. Forța angajată în combaterea Rusiei este limitată la Ucraina. Armata ucraineană a luptat pentru patria sa – acesta fiind întotdeauna un bun factor motivant – și a fost în defensivă strategică. Rușii au fost în ofensivă, ceea ce înseamnă că linia lor de aprovizionare este din ce în ce mai întinsă și mai fragilă pe măsură ce armata avansează. Mai mult, operațiunile ofensive extinse pe mai multe axe creează dificultăți de comandă și control. Liniile de aprovizionare ale Ucrainei au fost mai puțin întinse, iar controlul forțelor ucrainene a fost astfel mai puțin încordat, dar mai eficient (ca să nu mai vorbim de liniile de aprovizionare paralele din SUA). Drept urmare, ucrainenii au plătit un preț mare, dar au fost recompensați. Rușii au plătit un preț mare, dar au avut parte de mai puține recompense. Nici așa rușii nu au fost învinși. Trecerea într-o poziție ofensivă strategică nu va produce genul de succes pe care Ucraina l-a avut în apărarea strategică. Atacarea unor forțe ruse plasate puse în postură defensivă ar putea duce cu ușurință la eșec.

Polonia ar putea fi dispusă să-și arunce armata în luptă, dar armata poloneză este neexperimentată și netestată și depinde de Statele Unite pentru multe provizii esențiale. Washingtonul, la rândul său, nu este interesat să adopte o postură ofensivă. Strategia sa este de a menține Ucraina ca zonă-tampon între Rusia și Europa – una menită să prevină un război european sau chiar un nou război rece. Prin urmare, vrea să evite ocupația rusă acolo fără a angaja forțele americane în luptă. Dacă forțele ucrainene nu reușesc să-și păstreze țara, SUA au alte opțiuni militare, dar Ucraina este absolut prima linie de apărare preferată.

O opțiune pe care Washingtonul nu o are este de sparge definitiv armata rusă. Pur și simplu îi lipsesc resursele și voința. Rușii au avut rezultate slabe într-o țară străină, dar trebuie să presupunem că s-ar descurca mai bine apărându-și propriul teritoriu. Ruperea armatei Rusiei necesită o pătrundere profundă în Rusia, iar SUA nu își vor folosi armata într-o acțiune care ar putea eșua, cu atât mai puțin una care ar putea declanșa un scenariu nuclear (nu degeaba, o înaintare în Rusia ar fi defectuoasă din punct de vedere strategic. Dacă forța de atac ar fi spartă, o nouă forțare spre vest ar putea funcționa, pe măsură ce absoarbe provizii și resursă umană).

Din punct de vedere politic, invadarea Ucrainei i-a impus Rusiei costuri și, deși opinia publică variază foarte mult, oamenii, în general, nu văd conflictul ca fiind unul necesar. Atacarea Rusiei ar crea unitate politică acolo unde altfel nu există, iar scopul politic ar trebui să fie crearea disonanței. Actualul dezacord de acolo a slăbit motivația Rusiei de a lupta. Forțarea rușilor să lupte în afara țării va menține probabil această diviziune, în timp ce purtarea luptei în Rusia ar putea avea efectul opus.

O postură rusească ofensivă are atât beneficii militare, cât și politice. Într-un moment în care Rusia pare fragmentată intern, iar Ucraina este din ce în ce mai capabilă, cel mai mare pericol este să presupunem că succesele anterioare înseamnă succese viitoare, o boală pe care o provoacă frecvent succesul militar.

Dacă Moscova ar fi forțată să încheie un tratat de pace, beneficiul pentru Occident este politic. O încetare a focului ridică întrebări cu privire la prudența guvernului și la competența armatei sale. Având în vedere că distrugerea armatei ruse în ansamblu nu are șanse de succes, un acord de pace creează o forță politică în Rusia care trebuie lăsată să se maturizeze. Riscul de a urmări o victorie largă este prea mare, mult mai mare decât pericolul păcii. Însă și președintele Vladimir Putin înțelege această ecuație, așa că pierderile rusești importante în interiorul Ucrainei sunt esențiale în pierderea controlului de către el. >>

Distribuie Distribuie Comentarii