Aproximativ două treimi din Generația Z nu știu să scrie cursiv, iar predarea scrisului de mână este deja în scădere, pe măsură ce laptopurile și tabletele și lecțiile de „tastare” ocupă un loc tot mai important în clasă, a avertizat istoricul Drew Gilpin Faust, care a fost și prima femeie președinte a Universității Harvard.

În SUA, din 2010, scrisul de mână cursiv nu mai e o cerință, conform standardelor naționale Common Core, curricula de bază pentru limbă și matematică adoptate de 42 de state americane, pentru învățământul primar și secundar. Cei mai mulți dintre elevii participanți la seminariile lui Drew Gilpin Faus își amintesc că nu au primit mai mult de un an de instruire pentru scrisul de mână. De asemenea, puținele ore pe care le aveau la dispoziție erau organizate dezordonat, fiind adesea date la o parte și punându-se accent tot mai mare pe „predarea la test”. Acum, la facultate, ei reprezintă avangarda unei lumi fără cursivitate.

„Deși nu știam la momentul respectiv, politica Common Core din 2010 privind cursivitatea a generat o mare agitație. Declarații despre declinul iminent al civilizației au apărut în The Atlantic, The New Yorker, The New York Times și în alte publicații. Apărătorii scrierii au argumentat în diverse feluri că cunoașterea cursivității era «un drept fundamental», o conexiune cheie între mână și creier, o formă esențială de autodisciplină și o expresie fundamentală a identității. Dispariția sa ar reprezenta o supunere lașă la «tirania relevanței”, a scris Drew Gilpin Faust într-un editorial pentru The Atlantic.

Faust a mai spus că în viitor, cursivitatea va trebui să fie predată cercetătorilor la fel cum este predată astăzi paleografia.

În decurs de un deceniu, apărătorii înverșunați ai cursivității au reușit să adopte măsuri care să impună un anumit tip de instruire cursivă în peste 20 de state din SUA. În același timp, lupta pentru cursivitate a devenit parte a unei nostalgii tot mai mari, politizate, pentru un trecut pierdut. În 2016, senatorii statului Louisiana le-au reamintit alegătorilor lor că Declarația de Independență a fost scrisă de mână și au strigat „America!” în timp ce votau în unanimitate pentru a restabili predarea scrisului cursiv în tot statul.

Scrisul a fost întotdeauna afectat de forțele sociale și culturale în schimbare

„În America secolului al XVIII-lea, scrisul era apanajul celor privilegiați. Prin lege sau cutumă, sclavilor le era interzisă alfabetizarea aproape peste tot. În Noua Anglie, aproape toți bărbații și femeile știau să citească; în Sud, care nu dezvoltase un sistem echivalent de școli comune, un procent mult mai mic chiar și din populația albă putea face acest lucru. Scrisul, însă, era mult mai puțin răspândit - predat separat și cu moderație în America colonială, cel mai adesea bărbaților cu statut și responsabilitate și femeilor din clasele superioare. Bărbații și femeile au învățat chiar scrieri diferite - o mână ornamentală pentru doamne și o formă neornamentată, mai funcțională, pentru lumea masculină a puterii și a comerțului”, a spus Faust.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a înregistrat o creștere spectaculoasă a numărului de femei capabile să scrie. Până în 1860, mai mult de 90% din populația albă din America știa să scrie și să citească. În același timp, noțiunile romantice și victoriene de subiectivitate au sporit în mod constant legătura percepută între scrisul de mână și identitate. Caligrafia a ajuns să fie văzută ca un marker și o expresie a sinelui - de gen și de clasă, desigur, dar și a unor elemente mai profunde de caracter și suflet. Noțiunea de semnătură ca reprezentare unică a unui anumit individ a ajuns treptat să fie consacrată în lege și acceptată ca dovadă legală legitimă.

Până la începutul secolului al XX-lea, mașina de scris se impusese suficient de mult pentru a provoca primele declarații pe scară largă privind „învechirea” scrisului de mână. Dar avea să fie o dispariție îndelungată. În 1956, revista Look a declarat că scrisul de mână este „demodat”, însă a continuat să revendice un loc sigur în programa școlară timp de decenii.

Generația Z spune că orice mesaj scris de mână este ilizibil

Istoricul a mai povestit că cei mai mulți dintre studenții ei la istorie nu puteau să citească manuscrisele, iar dacă li se dădea o lucrare de cercetare, căutau subiecte care se bazau doar pe surse publicate.

Ea s-a întrebat cum abordau alți profesori această problemă a elevilor.

„Am continuat să pun întrebări: Oare profesorii nu făceau comentarii scrise de mână pe lucrările și examenele lor? Mulți dintre studenți le găseau ilizibile. Uneori îi cereau profesorului să descifreze comentariile; cel mai adesea, pur și simplu le ignorau. Majoritatea facultăților, mai ales după instruirea la distanță din timpul pandemiei, notează acum online. Dar m-am întrebat câți dintre colegii mei au oferit cu conștiinciozitate observații scrise de mână, fără să aibă habar că nu vor fi citite niciodată”, a spus Faust.

Istoricul și-a întrebat elevii cum acționează în viața personală, atunci când primesc felicitări sau chiar își scriu o listă de cumpărături.

„Un elev a relatat că a trebuit să le ceară părinților săi să «traducă» scrisori scrise de mână de la bunicii săi. I-am întrebat pe elevi dacă au făcut liste de cumpărături, au ținut jurnale sau au scris scrisori de mulțumire sau de condoleanțe. Aproape toți au răspuns afirmativ. Aproape toți au spus că au făcut acest lucru pe laptopuri și telefoane sau, uneori, pe hârtie, cu litere de tipar. Pentru mulți tineri, «scrisul de mână», cândva sinonim în esență cu scrisul cursiv, a ajuns să însemne tipărirea minuțioasă la care apelează atunci când necesitatea o impune”, a concluzionat ea.