În cazul în care obține victoria în Ucraina, Rusia ar putea dori să își continue expansiunea în Europa, vizând mai ales foste republici sovietice, dar nici chiar „imprevizibilul” Putin nu cred că se gândește la atacarea unui stat NATO și activarea articolului 5, a declarat, într-un interviu acordat g4media.ro , generalul-maior (r) Dan Grecu.

Potrivit lui, Alianța este net superioară Federației Ruse din toate punctele de vedere – militar, economic și tehnologic. De aici vin, potrivit generalului, constantele amenințări ruse cu triada nucleară, „deși este evident că o astfel de opțiune nu ar da nici un învingător, ci doar o lume dispărută”.

Cele mai importante informații din interviu:

• Dan Grecu crede că Rusia va continua să desfășoare acțiuni caracteristice războiului hibrid, printre care se numără: proliferarea de amenințări, dezinformare/propagandă, manipulare media, atacuri cibernetice, finanțarea unor organizații sau partide politice favorabile, producerea de disensiuni sociale pe baze ideologice, religioase sau etnice sau inducerea neîncrederii în conducerea aleasă a unei națiuni. Am văzut și vedem astfel de acțiuni în Georgia și Moldova.
• Generalul, care este prim-vicepreședinte al Asociației Ofițerilor în Rezervă din România (AORR), a declarat că România a început să ia în serios investițiile în apărare abia după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014 și și-a arătat intențiile agresive. Dacă în echipament se investește, resursa umană este în continuare neglijată. „Astfel, au fost ani după ani în care investițiile în echipamente militare au fost minime, cele pentru infrastructură aproape inexistente, iar soldatul profesionist care mânuiește echipamente de zeci și sute de mii de euro, uneori milioane, fost pus în grila de salarizare la nivelul muncitorului necalificat”, spune Grecu.
• Generalul spune că, deocamdată, armata activă, profesioniștii, este pregătită pentru a răspunde unui atac până la activarea articolului 5 și intervenția forței de răspuns a NATO.
• Grecu notează și declinul industriei de apărare din România: „O țară care în anii ’80 se situa în top 10 exportatori de armament și muniții pe plan mondial nu mai are o fabrică de pulbere”. În aceste condiții, marea noastră problemă este dependența de importuri la aproape toate categoriile de echipamente militare și munițiile corespunzătoare.
• Generalul consideră că achizițiile anunțate de România – tancuri M1 Abrams, avioane F-35, drone Bayraktar TB2 – reprezintă produse de top în categoria lor și asigură o întrebuințare îndelungată, de cel puțin 20 de ani.
• Ce poate face România pentru a atrage membrii generației Z spre o carieră militară? „Simplu – să ne apucăm de treabă!”, afirmă generalul. Printre măsuri se numără respectarea legilor fundamentale ale apărării pentru cei care au ales o carieră militară, un program național menit să promoveze cultura de securitate și apărare, forme de pregătire a populației pentru apărare desfășurate cu continuitate și țintite pe grupe de vârstă, remunerație la nivelul importanței meseriei și privațiunilor impuse, dar și predictibilitate pe termen lung.
• Întrebat dacă și Româmnia ar trebuie să construiască o linie de apărare la granițe, așa cum fac statele baltice, Grecu spune că nu este cazul. „Pot spune că neavând o frontieră comună cu Federația Rusă nu suntem în etapa în care astfel de amenajări să constituie o prioritate”, a explicat generalul.

Redăm, mai jos, interviul integral:

Reporter: Generali, organizații și lideri politici au avertizat în ultima vreme că Rusia nu se va opri în Ucraina dacă obține victoria și că ar putea ataca un stat membru NATO. Credeți că există posibilitatea ca Rusia să intre în război cu Alianța? Atacarea unui stat declanșează Articolul 5.

Dam Grecu: Posibilitatea ca Federația Rusă să dorească să își continue expansiunea în cazul unui succes în Ucraina nu trebuie exclusă. Așa cum ați spus și dumneavoastră, au avertizat în acest sens și politicieni și militari și analiști, cel mai recent chiar secretarul american al apărării Lloyd Austin, pe care nu-l putem bănui de lipsă de informații. Dacă la acestea mai adăugăm nostalgia și regretele președintelui Putin după perioada Uniunii Sovietice și persistența în politica externă rusă a principiilor stabilite în așa numita Doctrină Primakov, printre care și că Rusia trebuie să insiste în direcția integrării spațiului post-sovietic sub controlul și protecția ei nu exclud acțiuni belicoase la adresa unor state foste republici sovietice.

Totuși, nici chiar imprevizibilul Putin nu cred că se gândește să atace un stat NATO, implicit activarea Articolului 5, pentru că forța Alianței, așa cum este ea acum, este net superioară celei a Federației Ruse din toate punctele de vedere – militar, economic, tehnologic etc. De altfel, de aici și constantele amenințări ruse cu triada nucleară, deși este evident că o astfel de opțiune nu ar da nici un învingător, ci doar o lume dispărută.

Ceea ce însă va continua să facă Federația Rusă, din punctul meu o certitudine, vor fi acțiunile caracteristice războiului hibrid – proliferarea de amenințări, dezinformare/propagandă, manipulare media, atacuri cibernetice, activarea coloanei a cincea, finanțarea unor organizații sau partide politice favorabile, producerea de disensiuni sociale pe baze ideologice, religioase sau etnice, inducerea neîncrederii în conducerea aleasă a unei națiuni în scopul vulnerabilizării acesteia și destabilizării statutului, acțiuni economice, toate acestea în scopul obținerii controlului sau măcar a unei influențe crescute asupra conducerii statului țintă. Am văzut și vedem astfel de acțiuni în Georgia și Moldova, balticii sunt supuși la astfel de atacuri încă de la refuzul lor de a se alătura CSI, după cum, în timp, Rusia și-a extins aria de acțiune nu numai în fostele republici sovietice sau statele membre ale Tratatului de la Varșovia, ci acționează la nivel global, cu seturi de instrumente particularizate fiecărui stat sau regiuni.

Reporter: Cât de bine pregătită este România în acest moment din punct de vedere militar? Unde avem lipsuri care trebuie rezolvate urgent?

Dan Grecu: Din păcate, conducerea noastră politică nu s-a prea arătat interesată de apărarea națională și aici mă refer strict la situația Forțelor Armate. Parcă liderii noștri au citit doar articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord și au sărit peste articolul 3 care impune părților să-și mențină și dezvolte nu numai capacitatea colectivă ci și cea individuală de a rezista la un atac armat. Astfel, au fost ani după ani în care investițiile în echipamente militare au fost minime, cele pentru infrastructură aproape inexistente, iar soldatul profesionist care mânuiește echipamente de zeci și sute de mii de euro, uneori milioane, fost pus în grila de salarizare la nivelul muncitorului necalificat. A fost nevoie ca rușii să anexeze Crimeea și să-și arate din ce în ce mai deschis intențiile și în mod cert de ceva impulsuri din exterior ca situația să se schimbe, dar deocamdată doar pentru înzestrare, resursa umană, de fapt esența oricărui demers, fiind încă subcreditată, în raport cu ceea ce a făcut și face.

Deocamdată putem spune că armata activă, profesioniștii, sunt pregătiți pentru a răspunde unui atac până la activarea articolului 5 și intervenția forței de răspuns NATO.

Apărarea națională nu depinde însă numai de Forțele Armate, fiind rezultanta unui complex de factori de natură politică, economică, militară, socială, tehnologică și de informații, în fapt un macrosistem de sisteme și subsisteme. Dacă ne referim stric Armata României și într-o prezentare cât mai concisă, fără a face neapărat apel la teoria militară, trebuie obligatoriu să ne referim la resursa umană, nivelul de pregătire/instruire, armamentele și echipamentele militare avute la dispoziție și resurse (altele decât cea umană).

Militarii români sunt foarte bine pregătiți, așa cum au demonstrat în toate teatrele de operații în care au acționat până acum. Corpul de cadre este de asemenea valoros, cu o pregătire foarte bună efectuată în țară și în străinătate. Chiar săptămâna trecută am participat la un seminar internațional organizat de Asociația Ofițerilor în Rezervă din România (AORR) și găzduit de Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu unde participanții, tineri ofițeri în rezervă din state NATO și partenere, au fost de-a dreptul impresionați de sistemul de pregătire, dotarea tehnică și condițiile de viață de care beneficiază studenții militari români.

Dar și aici există două limitări esențiale: retenția personalului și starea rezervei. În condițiile în care unele partide, trusturi media sau influenceri și-au făcut un titlu de glorie în a-i ataca pe militari, mai ales pe cei în rezervă, în condițiile în care legislația se schimbă de la o zi la alta generând lipsă de predictibilitate pentru soldele și pensiile militare de stat, a crescut procentul demisiilor, îndeosebi în rândul soldaților și gradaților profesioniști și al trecerii în rezervă a cadrelor militare imediat ce îndeplinesc condițiile legale minime. În ceea ce privește rezerva, aceasta este îmbătrânită și din ce în ce mai puțină, încercările făcute cu rezerva voluntară sunt un pas înainte, dar procesul are nevoie de ajustări atât la selecție și pregătire, cât și la o mai bună rezolvare legală a relațiilor dintre rezervist, angajatorul său civil și minister.

Armamentele și echipamentele aflate în înzestrarea Armatei sunt de câțiva ani într-o continuă îmbunătățire. Dar așa cum am spus anterior, când ani de zile sau făcut eforturi financiare minime pentru înzestrare, nu poți asigura într-un an ceea ce nu ai făcut în treizeci. Nu întâmplător pentru programele de înzestrare ale MApN sunt stabilite termene până în anul 2040. Aici este vorba atât de costuri, cât și de disponibilitatea acestora pe piața internațională, războaiele recente din Ucraina și mai nou Orientul Mijlociu punând mare presiune pe producătorii de armament și muniții. Și aici vine rândul să ne referim atât la resurse, altele decât cea umană, cât și la cel de al doilea sistem care generează puterea unui stat, economia. Și dau doar un exemplu: munițiile. O țară care în anii ’80 se situa în top 10 exportatori de armament și muniții pe plan mondial nu mai are o fabrică de pulbere.

Cuvintele sunt de prisos, pentru că industria națională de apărare este muribundă, iar revitalizarea ei ar trebui să reprezinte prioritatea zero pentru Guvern, pe de o parte retehnologizând producătorii aflați în portofoliul Ministerului Economiei și adresându-le comenzi, pe de altă parte contractând de la societățile private românești producătoare de echipamente militare. Și poate că nu ar fi deloc lipsit de interes să se elimine modificarea făcută de guvernul Cioloș la OUG 189/2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică şi siguranță națională prin care contractele G2G sunt scutite de offset. Situația din Ucraina, cererile aproape zilnice pentru muniții pe care autoritățile ucrainene le fac ne demonstrează cât de important este să ai propriile capacități de producție care să asigure permanent necesarul într-o situație de conflict armat. Acest lucru ar trebui chiar extrapolat și la alte produse vitale cum ar fi hrana, medicamentele și facilitățile sanitare de toate nivelurile.

Reporter: Achizițiile anunțate de România (tancuri Abrams, avioane F-35 etc.) sunt potrivite pentru nevoile noastre viitoare?

Dan Grecu: Cam toate achizițiile realizate în ultimii ani și cele de perspectivă reprezintă produse de top în categoria lor și asigură o întrebuințare îndelungată, de cel puțin 20 de ani. Chiar și aeronavele F-16 care se achiziționează din Norvegia și a căror livrare a început deja, deși au o resursă de zbor mai mică decât cele procurate din Portugalia, sunt într-o configurație superioară, urmând să asigure nevoile de apărare aeriană până la intrarea în dotare a avioanelor de generația a V-a, F-35.

În condițiile amintite de stagnare a înzestrării pentru o bună perioadă de timp, achizițiile făcute și cele previzionate vor contribui pe măsura operaționalizării la creșterea capabilităților categoriilor de forțe și marilor unități și unitățile componente. În fapt, la ora actuală încă mai avem nevoi importante în înzestrare.

În ceea ce privește tipurile specifice de echipamente acestea se stabilesc în funcție de nevoile misiunii și de cerințele operaționale, aici intervin beneficiarii. Aprobarea de contractare ajunge de cele mai multe ori la nivel CSAT sau Parlament. Cu alte cuvinte militarul spune pentru ce îi trebuie respectivul produs și ce performanțe ar trebui să îndeplinească nu și marca, tipul sau producătorul. În mod cert însă, toate produsele cuprinse în cele peste 40 de programe de înzestrare pentru următorii ani corespund cerințelor războiului modern. Acum, dacă luăm produs cu produs, în dreptul fiecăruia putem formula avantaje și dezavantaje, dar trebuie să ne gândim în primul rând la nevoi și voi da doar câteva exemple:

Apărarea aeriană este vitală în orice situație pentru protecția teritoriului național, a forțelor și populației, obiectiv care se realizează cu sistemele Patriot, SHORAD și V-SHORAD și sistemele de radiolocație contractate; poți spune că sunt scumpe, dar nu poți să le negi performanțele, vezi războiul din Ucraina;

Tancul Abrams este considerat „state of art” în lumea tancurilor grele de luptă, sunt super-tehnologizate, au o putere de foc și protecție a echipajului formidabile, au fost testate în luptă și vor fi livrate în ultima configurație; contrar se poate obiecta că mentenanța e complexă, este mare consumator de combustibil și că datorită greutăți vor fi probleme de mobilitate în condițiile infrastructurii de transport din țara noastră;

Blindatele Pirania și derivatele lor care se fabrică și în România, au o putere de foc și protecție superioare blindatelor indigene, incorporează tehnologie de ultimă oră, dar nu sunt amfibii;

Sistemele HIMARS sau cele de obuziere autopropulsate cal. 155 mm pe șenile sau roți sunt esențiale susținerii trupelor terestre prin puterea de foc și mobilitate; practic sistemele nu au dezavantaje, dar ar fi ideal ca muniția pentru ultimele să fie produsă și în România; și pentru că suntem la capitolul artilerie și rachete terestre, specializarea în care m-am format, nu-mi pot explica care au fost rațiunile ca în plin război ruso-ucrainean, unul eminamente de artilerie și rachete înaintea folosirii extinse a dronelor de orice tip, conducerea politico-militară română să decidă desființarea uneia dintre cele mai vechi instituții de învățământ militar românesc, cea care pregătea specialiștii în artilerie și rachete terestre.

Exemplele ar putea continua, dar o mai spun dată: marea noastră problemă este dependența de importuri la aproape toate categoriile de echipamente militare și munițiile corespunzătoare.

Reporter: Ar trebui ca România să își dezvolte o forță de drone maritime, precum cele folosite de Ucraina, în Marea Neagră, în condițiile în care programul corvetelor a eșuat? Ar trebui ca forțele terestre să aibă o nouă armă, centrată pe drone FPV?

Dan Grecu: Folosirea dronelor în lupta armată nu este o noutate, acestea fiind folosite încă din războiul din Vietnam, iar mai aproape de zilele noastre în Afganistan, Irak, Balcanii de Vest, ba chiar și în recentul conflict dintre Armenia și Azerbaidjan. Totuși, amploarea folosirii lor în conflictul din Ucraina i-a făcut pe mulți analiști să numească acest război ca fiind unul al dronelor.

Apărarea litoralului reclamă o gamă complexă de acțiuni duse atât de forțele navale, cât și de cele aeriene și terestre. Așa cum ați spus și dumneavoastră, eșecul completării flotei militare cu nave noi poate crea probleme în acoperirea spațiului maritim, dar trebuie să subliniem că și în domeniul marinei militare sunt în derulare programe de modernizare, inclusiv pentru navele purtătoare de rachete, așa că există unele capabilități pe mare, precum și protecția rachetelor anti-navă cu baza la sol. Dronele Sea Baby construite și folosite de ucraineni au produs destul deranj atât navelor, cât și infrastructurii din porturile rusești și de la podul Kerci. Sunt convins că acest mod de operare va fi adoptat în viitor și de alte armate, deci posibil și de forțele noastre.

Același lucru este valabil și în cazul forțelor terestre în legătură cu folosirea dronelor de tip FPV, avantajul acestora fiind că sunt ieftine și pot fi produse sau procurate și adaptate relativ ușor. Ambele măsuri însă, dacă se va lua o decizie în acest sens, va implica pe lângă producția/achiziția propriu-zisă și unele transformări în structură și apariția unor noi specialități militare.

Deocamdată știm că este în derulare programul de achiziționare a trei sisteme Bayraktar TB2, dar rămâne întrebarea cum de o țară care dat pionieri ai aviației nu este capabilă să-și dezvolte propriile capacități de producție atât pentru drone tip ISR, cât și pentru cele de luptă, destinate lovirii fizice a inamicului.

În acest context, alături de măsurile amintite referitoare la revitalizarea industriei naționale de apărare este imperios necesar ca actuala Agenție de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologii Militare să fie regândită structural și funcțional, inclusiv prin redefinirea misiunii și obiectivelor, dezvoltată și finanțată corespunzător pentru a fi cu adevărat un pilon de cercetare și inovare și într-adevăr capabilă să ofere economiei naționale și forțelor armate proiecte viabile.

Reporter: Cum poate România să atragă mai mulți oameni în armată? Se știe că generația Z este dezinteresată de acest domeniu. Mai e fezabil serviciul militar obligatoriu în România?

Dan Grecu: Suspendarea de la 1 ianuarie 2007 a serviciului militar obligatoriu în calitate de militar în termen sau cu termen redus ar putea fi considerată o măsură obiectivă, generată de dezideratul profesionalizării armatei, condiție a aderării la NATO și de starea de pace care părea să fi cuprins Europa după încheierea Războiului Rece. Personal, am considerat și atunci și acum că a fost o măsură greșită, pentru că obligativitatea serviciului militar și pe timp de pace putea să rămână în lege, dar MApN să nu încorporeze, ceea ce ar fi rezolvat problema, cum de altfel au procedat la acel moment și alte state.

Astfel de decizii s-au luat în mai toate statele candidate la aderarea la NATO, doar că între timp multe și-au reconsiderat decizia, fie reintroducând serviciul militar obligatoriu, fie generând structuri complementare de apărare de tipul trupelor teritoriale (vezi cazul statelor baltice și al Poloniei: Estonia nu a renunțat niciodată la acest serviciu, Lituania l-a desființat și apoi reintrodus în anul 2015, iar Letonia l-a reintrodus în acest an; de partea cealaltă, Polonia, după ce și-a demobilizat trupele teritoriale o dată cu accederea în NATO, începând cu anul 2016 a trecut la reconstituirea acestora, răspuns la invadarea și anexarea Crimeii, având în acest moment 17 brigăzi teritoriale, cu un efectiv apropiat de 40 mii luptători și intenționând să-și suplimenteze cei 128 mii militari activi cu alte 150 mii în următorii zece ani, proces deja început). În același timp, state membre ale Alianței sau partenere nu au renunțat niciodată la serviciul militar obligatoriu (i.e. Norvegia, Danemarca, Grecia, Norvegia, Finlanda, Suedia, Austria, Elveția), chiar dacă în timp, unele dintre ele nu au încorporat nici o persoană, bazându-se pe voluntariat.

Noi, la fel cum procedează croitorul nepriceput, întâi am tăiat și abia după aia am măsurat, încercând acum, mai degrabă prin măsuri paliative, să rezolvăm o situație care într-un stat cu lideri cu viziune nu ar fi trebuit să apară. Situația este rezolvabilă în măsura în care vom fi capabili, conducători și simpli cetățeni, să eliminăm efectele acțiunilor care au afectat securitatea societală a națiunii.

Reintroducerea serviciului militar obligatoriu, la pace, pare puțin fezabilă la acest moment, de aceea mi se pare că alături de serviciul de rezervist voluntar, deja instituit, varianta propusă de șeful apărării, respectiv un serviciu militar în termen, voluntar, poate constitui o soluție care depășește nivelul măsurilor paliative amintite, în perspectiva asigurării cu personal pregătit decent a rezervei de forțe a Armatei României.

Aveți dreptate, generația Z este în mare măsură dezinteresată de o carieră militară și nici nu ar avea cum fi altfel. În condițiile în care, între altele, digitalizarea învățământului înseamnă „Google search” și mulți copii și tinerii au greutăți să scrie sau citească conducând spre imensele rate de analfabetism funcțional, în condițiile se învață istoria altora și scoatem din curricula istoria națională, în condițiile în care prin toate mijloacele posibile tinerilor li s-a promovat individualismul și idealul pentru o viață confortabilă cu eforturi minime pentru câștiguri maxime, în condițiile în care asistă la o promovare a nonvalorilor, un tată, unchi, mătușă sau naș fiind mai important decât absolvirea unei universități, în condițiile în care avem absolvenți de învățământ superior care au fost la universitate doar de două ori, o dată să se înscrie și a doua oară ca să-și ridice diploma, în condițiile în care patriotismul și educația patriotică au devenit fie defect, fie propagandă naționalist-comunistă, în condițiile amintite în care blamarea militarilor în activitate și mai ales a celor în rezervă a devenit piatră de temelie a unor persoane politice sau chiar partide, grupuri media sau influenceri, acest lucru nu trebuie să ne mire.

Un sondaj efectuat imediat după propunerea Șefului Apărării referitoare la serviciul militar în termen, voluntar arată că 11% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani sunt de acord cu acest sistem, în timp ce 14% dintre aceștia ar fi de acord să facă o pregătire militară. Cifrele par mici, dar să nu uităm că răspunsurile au fost date în condițiile în care nu au fost furnizate informații despre acest tip de serviciu, după cum și faptul că respondenții nu au avut nici un termen de comparație, decât cel mult povestiri mai mult sau mai puțin romanțate provenite de la cei mai în vârstă sau rostogolite în mass-media.

Ce e de făcut? Simplu – să ne apucăm de treabă! Pentru cei care aleg cariera militară, nimic mai mult decât respectarea și nu ciopârțirea legilor fundamentale ale apărării, instruire, înzestrare, recunoașterea muncii. Pentru voluntari și pentru populație, în general, un program național menit să promoveze cultura de securitate și apărare, forme de pregătire a populației pentru apărare desfășurate cu continuitate și țintite pe grupe de vârstă, prevăzute în lege, dar neaplicate, condiții corespunzătoare de pregătire și trai pentru cei care aleg să servească în armată ca voluntari, remunerație la nivelul importanței meseriei și privațiunile impuse, predictibilitate pe termen lung.

Reporter: Fiind la granița NATO, ar trebui să facem și noi lucrări defensive la graniță, așa cum au anunțat statele baltice?

Dan Grecu: Suntem într-o situație diferită de cea a statelor baltice care au frontieră comună cu Federația Rusă, Lituania și Letonia având frontieră comună și cu Belarus. Deocamdată nu este clar ce fel de „aliniament de apărare” vor să ridice cele trei state în următorii ani, dar din informațiile apărute în presa internațională reiese că aliniamentul vizează doar frontierele terestre, nu și Marea Baltică și că ar fi vorba de o rețea de buncăre construite din timp de pace, fără a include baraje de mine, rețele de sârmă sau colți de dragon, așa cum am văzut în cazul liniei Surovikin din sudul Ucrainei. Totuși, acestea din urmă ar urma să fie prepoziționate în proximitate, pentru a fi instalate când și dacă va fi nevoie.

În ceea ce privește țara noastră, pot spune că neavând o frontieră comună cu Federația Rusă nu suntem în etapa în care astfel de amenajări să constituie o prioritate. De asemenea, o eventuală apărare a frontierei de est este potențată de existența obstacolelor naturale – râul Prut și Delta Dunării, iar zona litorală, unde marea în sine constituie un obstacol, cred că va fi protejată în primul rând cu focul rachetelor anti-navă lansate de la sol și din aer.

Distribuie Distribuie Comentarii