General-colonelul de Securitate Iulian Vlad beneficiază de o imagine idealizată în studiile unor istorici apropiaţi de serviciile secrete sau în memoriile foştilor subalterni. Spre exemplu, Cristian Troncotă, actualmente redactor-şef al revistei „Vitralii” (publicaţia oficială a foştilor veterani din Securitate) şi profesor asociat la Academia Naţională de Informaţii, îl consideră pe Iulian Vlad drept „singurul român profesionist în fruntea Securităţii”[2]. Această identificare transmite mesajul că fostul şef al Securităţii dintre 1987 şi 1989 nu a avut nimic de a face cu partea represivă a instituției, în contrapondere cu „alogenii” din prima generaţie a ofiţerilor. Nu este un secret că aceştia sunt indicaţi drept principalii responsabili pentru activităţile represive ale Securităţii din anii 1948-1964, când această structură a beneficiat de îndrumarea consilierilor sovietici şi de prezenţa etnicilor minoritari între ofiţeri. Responsabilitatea lor este indubitabilă, dar ei nu sunt singurii.

Studierea biografiei lui Iulian Vlad relevă însă că acesta şi-a început cariera ca activist de partid încă de la vârsta de 16 ani, deţinând mai multe funcţii pe linie de partid până la încadrarea în Ministerul Afacerilor Interne/Securitate, 1 mai 1952. De aceea, ascensiunea lui este în primul rând o consecinţă a activității sale de activist.  În „ultimul deceniu comunist”, Iulian Vlad a făcut parte constant din conducerea Securităţii. Din 1983 a fost adjunct al ministrului de Interne, fiind responsabil cu „problemele de securitate internă” din Departamentul Securităţii Statului, iar ultima lui funcţie în principala structură represivă a regimului comunist a fost cea de şef al Departamentului Securităţii Statului. Iulian Vlad a fost numit în această poziţie cu puţin timp înainte de greva muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987.

Scopul acestui articol îl reprezintă reconstituirea biografiei ultimului şef al Securităţii (1987-1989), în baza documentelor de arhivă precum dosarul profesional, stenogramele audierii generalului de Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 şi declarațiile lui apărute în presa postcomunistă, dar şi a principalelor lucrări de specialitate.

Repere biografice

Iulian Vlad s-a născut la 23 februarie 1931 în satul Gogosiţa, comuna Gogoşu, judeţul Dolj, în familia lui Nicolae, de profesie cântăreţ bisericesc, şi a soţiei sale, Elena. Viitorul general de securitate a urmat şcoala primară în satul natal între anii 1939-1943, iar în perioada 1943-1947 a fost elev al Liceului comercial „Gheorghe C. Liţu” din Craiova[3]. Referatele existente în dosarul său de cadre oferă informaţii contradictorii despre perioada şcolii, în funcţie de momentul în care au fost produse: prima parte a carierei sale, când era unul dintre numeroşii ofiţeri de Securitate, sau anii ’80, când acesta era unul dintre șefii acestei instituţii. Spre exemplu, cele redactate în 1988 şi 1989 îl descriu ca fiind „un tânăr dotat cu calităţi intelectuale, perseverent şi disciplinat, preocupat de însuşirea temeinică a cunoştinţelor predate”[4]. În schimb, o Notă de relaţii din 1966 despre Iulian Vlad şi rudele sale îl portretizează drept un „elev cu o comportare corectă faţă de profesori şi elevi”, menţionând însă că, „din punct de vedere al posibilităţilor intelectuale”, cei care l-au cunoscut îl „apreciau” ca fiind „un elev mediocru” [5]. Foştii săi colegi de şcoală îl descriu în investigaţiile realizate de Securitate drept „o fire închisă, necomunicativă, retrasă şi oarecum izolat faţă de ceilalţi colegi, din care cauză nici nu avea un anturaj.”[6].

Într-un alt document, produs chiar în ultimul an de existenţă al regimului comunist, mai precis la 30 mai 1989, se arată că, începând din perioada liceului, activitatea lui şcolară a fost completată de „o intensă activitate politică, fapt pentru care în 1946 a fost primit membru al PCR”[7]. Debutul său pe terenul activismului politic, în calitate de tânăr comunist şi dornic de afirmare, ar putea constitui o posibilă explicaţie pentru neglijarea studiilor şi investirea eforturilor într-un alt domeniu, care îi deschidea numeroase oportunităţi. O astfel de explicație a fost avansată și de către doctorul Gheorghe Brătescu, intrat în partid în aceeași perioadă cu Iulian Vlad, și care a fost  pentru un timp activist pe linie de tineret la organizația din București. Acesta menționează în volumul său de memorii că „în privința obligațiilor școlare, făceam o treabă mai mult de mântuială. [...] Am neglijat aproape cu totul pregătirea concursului  de externat, la care țineam să reușesc măcar pentru considerentul prestigiului în mediul  în care îmi duceam munca politică”[8].

Biografia sa ulterioară arată că nu s-a înşelat. În acelaşi timp, înregimentarea lui politică de partea comuniştilor, care deţineau la acea dată supremaţia politică, se circumscrie observaţiilor lui Eric Hoffer despre „adepţii fanatici”. Filozoful american a subliniat în cartea sa că printre primii aderenţi ai unor mişcări de masă, cum a fost cea comunistă, sunt adolescenţii. Putem doar presupune, în absenţa unor mărturii ale generalului, că intrarea în partidul comunist s-a produs pe fundalul unor „oportunităţi de progres personal[9]”, pe care acesta l-a intuit, dar şi cu scopul de a ascunde culpe personale, o consecinţă a biografiei tatălui său. Voi reveni însă asupra acestui aspect la momentul oportun. De altfel, comparând informaţiile culese de cadriştii Securităţii de la foştii colegi ai acestuia, care îl cataloghează pe Iulian Vlad ca pe o fire retrasă, închisă, nesociabilă, cu observaţiile lui Eric Hoffer, reiese că ultimul şef al Securităţii avea toate „calităţile” pentru a deveni „prozelitul potenţial ideal”[10].

Parcursul lui Iulian Vlad din primii ani postbelici, când acesta a devenit membru al UTC, la vârsta de 15 ani, dar şi documentele din dosarul său profesional relevă că profesia sa de bază, înainte de încadrarea în Securitate, a fost cea de „activist” şi nu de „învăţător”, după cum indică o serie de istorici apropiaţi acestuia şi după cum susţine însuşi Iulian Vlad în declaraţiile sale postdecembriste. Ultimul şef al Securităţii nu a absolvit, după terminarea studiilor liceale, Institutul Pedagogic din Bucureşti cu „rezultate foarte bune”[11]. Cel puţin acest merit al generalului nu este reţinut de numeroasele documente înmagazinate în dosarul său profesional.

Din „înșiruirea” intensei sale activităţi comuniste aflăm că, în 1946, s-a înscris în UTC şi în Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică (ARLUS), iar, după aceea, a fost membru al Sindicatului muncitorilor agricoli (1947-1949) şi al Sindicatului muncitorilor din poligrafie şi presă (1949-1951). De asemenea, în perioada verificării membrilor de partid (1948-1950), a făcut parte şi dintr-o subcomisie de verificare[12]. Acest aspect reiese dintr-un Referat de verificare din 10 noiembrie 1951 privitor pe Tov. Vlad Iulian, activist al CC UTM, care urmează a fi încadrat într’o şcoală MAI[13]. De altfel, acest episod din biografia sa este un indiciu în plus asupra profesiei sale. În anii de funcţionare a comisiilor de verificare a membrilor de partid, mulţi dintre şefii diferitelor departamente de Securitate au făcut parte din acestea, anterior intrării lor în aparatul poliţienesc. Majoritatea le-au şi condus. Pot fi exemplificaţi, în acest sens, Aurel Stancu, Grigore Naum etc., membri de partid din ilegalitate.

Între 1947-1950, viitorul general de Securitate a deţinut mai multe funcţii pe linie de partid: secretar de plasă al organizaţiei Tineretul Sătesc din Dolj (1947),  membru în Biroul de plasă PMR Băileşti, secretar de plasă UTM şi membru în Comitetul Judeţean UTM Dolj (1948), membru în Comitetul Central al UTM (1950)[14]. Potrivit generalului de brigadă Aurel Rogojan, cel care a fost directorul de cabinet al lui Iulian Vlad între 1987-1989, în perioada anilor 1946-1950 l-ar fi cunoscut, şi chiar „foarte bine” după aprecierile sale, pe un alt tânăr activist, Ion Iliescu[15].

Înregimentarea politică a lui Iulian Vlad şi anii în care a fost activist al partidului comunist sunt ignorate de Cristian Troncotă în cartea „Duplicitarii”. Istoricul susţine şi lansează o pistă discutabilă despre traiectul biografic al acestuia după absolvirea liceului, eludând aspecte importante din biografia lui, precum funcţiile deţinute pe linie de partid, absolvirea unei şcoli de cadre etc. Toate acestea au probabil scopul de a-i contura ultimului şef al Securităţii imaginea de „român profesionist”, în contrast cu cele ale „activiştilor”, aduşi în Securitate de Nicolae Ceauşescu, şi alogenilor din Securitatea anilor ’50. De asemenea, el nu indică nici „arma” în care a fost încadrat şi nici şcoala militară absolvită de acesta, ci se rezumă la a consemna sec că, „după terminarea studiilor liceale, Iulian Vlad s-a înscris la Institutul Pedagogic din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune. A lucrat apoi pentru o scurtă perioadă ca învăţător la o şcoală generală, după care a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar. Începând cu data de 1 mai 1952 a fost încadrat ca ofiţer activ, cu gradul de sublocotenent, în Ministerul de Interne”[16].

Nu este exclus ca în primii ani postbelici Iulian Vlad să fi fost învăţător suplinitor, dar acest aspect nu se regăseşte în referatele de cadre şi nici în autobiografiile sale. Această profesie de bază, cea de învăţător, apare însă în referatele de cadre din perioada în care a fost şef al Securităţii (1987-1989). Până în anii ’80 nu există niciun indiciu că Iulian Vlad ar fi absolvit Institutul Pedagogic, după cum sugerează Cristian Troncotă şi Mihai Pelin. Probabil în perioada în care a fost şef al Direcţiei Cadre şi Învăţământ şi şef al Şcolii de ofiţeri activi de la Băneasa, Iulian Vlad a absolvit un curs de specialitate, iar acesta i-a fost echivalat ulterior cu diploma de absolvent al unui institut pedagogic.

Formele de învăţământ superior urmate de Iulian Vlad în decursul carierei sale de ofiţer sunt indicate într-un  referat din 20 mai 1989, fără a fi precizată însă perioada în care acestea au fost absolvite: „Concomitent cu activitatea profesională a dovedit o preocupare susţinută pentru perfecţionarea pregătirii sale politice, profesionale şi de cultură generală. A absolvit Institutul Pedagogic, Facultatea de Drept, cu examen de diplomă, cursul pentru cadrele de conducere de pe lângă Academia <<Ştefan Gheorghiu>> şi Universitatea politică şi de conducere”[17].

Spre partidul comunist, la îndemnul tatălui

Este posibil ca orientarea viitorului general spre partidul comunist să se fi produs, în afara contextului din primii anii postbelici care a stimulat intrarea în Partidul Comunist Român a unor categorii socio-profesionale sau etnice, sub influenţa şi la sugestia părintelui său, Nicolae Vlad. De profesie cântăreţ bisericesc, acesta s-a născut la 30 ianuarie 1910. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a luptat pe frontul de Răsărit, unde a avut funcţia de agent sanitar. Capturat de sovietici, a fost internat în lagărul de prizonieri 165 NKVD, din apropierea Stalingradului. Aici a luat contact cu ideologia comunistă. De altfel, documentele recent editate de un colectiv de istorici coordonat de Vitalie Văratic[18] indică faptul că, în perioada prizonieratului în Uniunea Sovietică, soldaţii români proveniţi din rândurile ţăranilor şi muncitorilor au fost supuşi unui stagiu de recuperare şi reconvertire ideologică de către sovietici. Scopul l-a reprezentat transformarea lor din persoane neideologizate în aderenţi ai comunismului, urmărindu-se „a face imposibilă nu doar contestarea, ci chiar gândirea individuală pe care o poate genera. Iar faptul se realizează fie prin anihilarea unor concepte ale gândirii politice, fie prin golirea de conţinut, prin schimbarea sensului sau prin injectarea lor cu un conţinut ideologic”[19].

Cei care au acceptat această „reeducare” aveau să devină unii dintre primii agenţi ai difuzării comunismului în România, după reîntoarcerea lor în ţară. Totodată, asumarea acestui rol a favorizat şi repatrierea lor, spre deosebire de cei care s-au arătat refractari acestei conversiuni ideologice.

Dintr-un raport de investigaţii din 10 februarie 1959 asupra numitului Vladu I. Nicolae şi a soţiei sale, Vladu N. Eugenia, părinţii ultimului şef al Securităţii, aflăm că Nicolae Vlad „s-a înapoiat în anul 1946, cu un grup de prizonieri, ce au fost pregătiţi pentru a duce lupta împotriva fascismului.”[20]. Nu ştim, însă, dacă reconvertirea acestuia dintr-un ortodox practicant într-un activist de partid şi militant comunist a fost reală sau a fost doar simulată, cu scopul de a grăbi reîntoarcerea lui în ţară. Cert este că, după repatriere, Nicolae Vlad a devenit unul dintre activiştii din localitatea natală. Totodată, este posibil ca acceptul de a servi interesele partidului comunist şi transformarea sa în activist să fi reprezentat şi o modalitate de a evita o eventuală excluziune socială. Aceasta ar fi putut conduce, în cel mai bun caz, la marginalizarea socială sau, în cel mai rău caz, la întemniţare. Multe persoane cu un trecut discutabil, ce putea fi considerat „pătat” din perspectiva ideologiei comuniste, au căutat să-şi găsească o salvare în interiorul partidului.

Într-o autobiografie din 1954, Iulian Vlad susţine despre tatăl său că, după reîntoarcerea în România, s-a înscris în partidul comunist, fiind activist de partid până în 1949. Documentele existente în dosarul profesional al generalului menţionează că, în acest an, fusese înlăturat din partid ca urmare a verificării membrilor de partid „pentru carierism şi pentru săvârşirea unor abateri de la linia partidului”[21]. Din declaraţiile fiului său aflăm şi motivele acestei sancţiuni, care i-au adus şi acuzaţia de „carierism”: „fiind trimis să urmeze o şcoală de partid a refuzat să meargă. Sau, fiind chemat să muncească în aparatul regional al org. Frontul Plugarilor, de asemenea a refuzat să meargă, pretextând că nu poate să plece de acasă.”[22]. Spre deosebire de tatăl său însă, Iulian Vlad nu va refuza aceste oportunităţi de ascensiune socială.

La excluderea lui Nicolae Vlad au contribuit şi legăturile sale cu preotul Rusu Radu, parohul bisericii din comuna Gogoşu, indicat ca şef de cuib legionar. Acesta a şi fost internat administrativ, în baza Decretului Lege nr. 89/1958 pentru o perioada de 60 de luni, fiind eliberat în 1964[23].

Despre tatăl viitorului general de securitate, se mai menţionează în acelaşi raport de investigaţii că „în perioada legionară ţinea conferinţe şi conducea un cor de copii, pe teme religioase”, creându-le impresia consătenilor săi „că şi el a făcut politică legionară.” Documentul precizează că verificările au „stabilit” că „nu a fost înscris în organizaţia legionară, dar a simpatizat cu aceştia”[24]. Alte cauze ale îndepărtării acestuia indicate sunt următoarele: „a tăiat în mod abuziv lemne pentru foc de pe o suprafaţă de 0.25 ha ce aparţinea statului, dar [care] mai înainte fusese proprietatea sa; precum şi că „era îmbâcsit de misticism, ceiace-l împiedica să aplice linia partidului în rândul maselor, şi că exploata braţe de muncă, în sensul că folosea diverşi cetăţeni săraci la munca câmpului sau pentru a executa alte treburi pentru gospodăria sa”[25].

Un tânăr „activist disciplinat”: Iulian Vlad între 1946-1951

În pofida faptului că în 1949 tatăl său a fost exclus din partid, Iulian Vlad a fost recomandat în acelaşi an pentru a urma cursurile Şcolii de cadre de la Timişul de Sus, judeţul Braşov. După terminarea primei luni de şcoală, a fost oprit ca lector, semn că activitatea lui ca elev fusese apreciată de către profesorii şi responsabilii de cadre, dar şi că acesta avea un „nivel ideologic şi politic” superior celorlalţi cursanţi, ceea ce a determinat şi menţinerea lui în această pepinieră de cadre.  El şi-a completat „îndoctrinarea ideologică” în 1951, după ce a absolvit, asemenea altor ofiţeri de Securitate, Universitatea serală de marxism-leninism. În perioada septembrie 1949 – noiembrie 1951, Iulian Vlad a fost activist în aparatul central al CC al UTM, fiind şef al Sectorului de pregătire şi perfecţionare a cadrelor[26].

Documentele existente în dosarul lui profesional consemnează trăsăturile sale de comportament, aşa cum au fost sesizate de profesorii din şcoala de cadre şi de superiorii lui pe linie de partid. Comportamentul lui ca elev al şcolii de cadre şi activist al Comitetului Central al UTC este descris într-o Notă de relaţii din 1966. Conform acesteia, Iulian Vlad era perceput de superiorii lui drept un „activist disciplinat, corect, modest şi respectuos în relaţiile cu tov. de muncă”, care „a dovedit calităţi organizatorice şi o bună pregătire politico-ideologică, preocupându-se de îmbogăţirea nivelului de cunoştinţe din acest punct de vedere”. Nota indică şi „lipsurile” lui Iulian Vlad, printre care faptul că „nu era suficient de combativ”, dar şi că „nu avea curajul să-şi spună părerea în mod deschis despre unele neajunsuri, mergând pe linia de a nu supăra pe nimeni”. Se mai subliniază şi că „era o fire nesociabilă, necomunicativă şi [care] se izola de colegii de muncă”.

Referitor la perioada în care a fost activist al CC al UTC, nota reproduce, în mare, aceleaşi trăsături, reliefând lipsa de curaj şi fermitate a viitorului general de Securitate „faţă de anumite stări de fapte necorespunzătoare din sectorul său de muncă, deşi avea capacitate şi posibilităţi de a le sesiza şi de a-şi aduce contribuţia la remedierea lor”. Este reamintit „caracterul închis” al Iulian Vlad, care, în opinia autorului acestui document, „dovedea răceală faţă de tov. de muncă din care cauză era ocolit de aceştia, ducând o viaţă exagerat de retrasă fiind izolat şi fără anturaj”[27]. Autoizolarea poate fi şi consecinţa unor atente şi planificate măsuri de precauție. Probabil, ofiţerii de Securitate cu un trecut nu tocmai curat din punct de vedere politic, cum era si Iulian Vlad, evitau să interacționeze cu colegii de breaslă, pentru a nu se vulnerabiliza. Stabilirea unei relaţii de prietenie şi divulgarea unor secrete despre propriul trecut sau cel al rudelor i-ar fi transformat în candidaţii ideali pentru postul de „ţapi ispăşitori”, dacă ar fi fost nevoie, sau pentru îndepărtarea din Securitate, atunci când aparatul era reorganizat, iar corpul ofiţeresc se „primenea”. Toate acestea contrastau cu perseverența tânărului activist în ridicarea „nivelului său politico-ideologic şi de cultură generală”, realizată prin studierea cu „profunzime” şi asimilarea resurselor necesare unui bun activist: „literatura politică şi beletristică”[28].

Cu toate „părţile negative” („petele” din trecutul tatălui, caracterul închis, izolarea de colegi, teama de a fi în dezacord cu superiorii săi, dorinţa de a fi tot timpul pe linie), Iulian Vlad era cotat drept „unul dintre activiştii de bază ai secţiei de pioneri.”[29]. Aceste trăsături sesizate în documente par a fi caracteristice acelor ofiţeri care aveau un trecut politic necorespunzător, determinat de situaţia rudelor apropiate (în cazul său fiind vorba chiar de propriul părinte) sau de greşelile din propriul trecut. Ele erau compensate prin încadrarea pe linia directoare trasată de partid, aceştia transformându-se în executanți fideli ai ordinelor şi dispoziţiilor primite.

Recrutat de Securitate

Selecţionarea lui Iulian Vlad pentru a urma o şcoală a Ministerului Afacerilor Interne a avut loc într-un moment crucial din istoria aparatului represiv al regimului comunist: după încheierea verificării membrilor de partid (1948-1950), perioadă în care exista o nevoie stringentă de cadre fidele. Verificarea membrilor de partid a avut reverberații şi asupra MAI/Securităţii, între anii 1950-1952 fiind realizată şi o acţiune de epurare a corpului poliţienesc.

Materialele de arhivă indică faptul că au existat cel puţin trei căi prin care s-a realizat „primenirea” acestui aparat. O parte dintre ofiţeri au fost propuşi pentru încadrarea în MAI/Securitate de organizaţiile de partid de care aparţineau, iar alţii au fost selecţionaţi dintre elevii şcolilor de cadre ce funcţionau pe lângă CC al PMR sau dintre tinerii care îşi satisfăceau stagiul militar în acel interval de timp. Nu în ultimul rând, la conducerea diferitelor structuri ale Securităţii au fost numiţi activişti ai partidului, dintre care unii chiar ilegalişti. Criteriile avute în vedere la selecţionarea viitorilor ofiţeri de Securitate erau originea şi provenienţa socială, calitatea de membru de partid şi vârsta recruţilor[30]. Avantajul lui Iulian Vlad a fost reprezentat de faptul că era membru de partid, dar şi că era perceput ca un tânăr şi promiţător activist de partid, descris in documente ca fiind „disciplinat din convingere”.

Din parcurgerea filelor existente în dosarul profesional al lui Iulian Vlad rezultă că, în noiembrie 1951, a fost chemat pentru satisfacerea stagiului militar, iar, la scurt timp după încorporare, a fost propus pentru a urma Şcoala militară a Direcţiei Generale Politice a MAI din Botoşani. El a absolvit această şcoală în mai 1952, ca şef de promoţie şi cu gradul de sublocotenent. La această dată, Iulian Vlad a fost încadrat în Direcţia Generală Politică a MAI, fiind responsabil cu munca pe linie de UTC.

Din perioada şcolii militare s-a păstrat o caracterizare a lui Iulian Vlad referitoare la intervalul 20 noiembrie 1951 – 1 mai 1952. Aceasta îl descrie pe proaspătul sublocotenent ca „serios. Disciplinat din convingere”, care, în toată perioada şcolii „nu a avut nici o abatere de la disciplina prevăzută”. Iulian Vlad mai este indicat de autorul caracterizării, locotenent Gheorghe Nicolau, ca fiind „destul de modest, atât în relaţiile cu superiorii, cât şi în relaţiile cu tovarăşii săi de muncă”. Superiorul său mai arată că, în raporturile cu „anumiţi elevi”, atât în calitate de coleg, cât şi ca secretar al organizaţiei UTM, „de multe ori a dat dovadă de răceală”, apreciind că „este puţin rigid.”. Spre deosebire de perioada Şcolii de cadre a CC al UTM, Iulian Vlad este portretizat de această dată ca fiind „combativ”, cu „spirit critic şi autocritic în plină dezvoltare”. Locotenentul Gheorghe Nicolau, care avea şi funcţia de şef de seminar din cadrul şcolii, mai prezintă în document şi următoarele informaţii despre viitorul general de Securitate: „Îl mai caracterizează tendinţa de a se face apropiat de şefi prin diferite mijloace, în scopul de a se pune bine cu ei, lucru cu care nu a lichidat încă complet în timpul şcolii. […] S’ar putea să se mai manifeste şi în munca ce o va duce în viitor. Speculează anumite slăbiciuni ale acestora pentru a-i măguli. Se poartă cu un exagerat respect de multe ori, se strecoară în conversaţie fără a fi întrebat dându-şi [cu] părerea asupra anumitor probleme, pe care deşi poate în majoritatea cazurilor nu le vede personal la fel ca superiorii, totuşi este de acord cu aceştia.”[31]. 

Absolvirea de „păcate”

Situaţia rudelor apropiate ale unui ofiţer putea reprezenta, într-un anumit context, un impediment în cariera acestuia. Putea conduce chiar şi la excluderea persoanei respective. În cazul lui Iulian Vlad, principala „pată” o reprezenta chiar tatăl său. După cum am arătat mai sus, acesta a fost exclus din partid în 1949. În perioada Şcolii militare din Botoşani, Iulian Vlad a fost „nevoit” să analizeze acest aspect şi să-şi prezinte „opiniile” faţă de sancțiunea adoptată împotriva părintelui său. În consecinţă, el a redactat între noiembrie 1951 şi mai 1952 mai multe autobiografii, în cuprinsul cărora a analizat, fireşte dintr-o perspectivă „critică”, excluderea tatălui său. A oferit propriile sale păreri despre acest subiect, dar şi asigurări că avea să fie un cadru de încredere pe viitor. După cum a evidenţiat Igal Halfin, autobiografiile redactate de comunişti pot fi considerate drept o formă de confesiune[32]. Ele sunt, conform lui Andi Mihalache, şi un ritual periodic de fidelizare, de reafirmare a credinţei şi ataşamentului faţă de partid[33]. Aceste aspecte sunt evidente şi în cazul autobiografiilor redactate de Iulian Vlad. Pentru a analiza modul cum se raportează Iulian Vlad la excluderea părintelui său, am ales două autobiografii scrise la începutul şi la sfârşitul Şcolii de ofiţeri din Botoşani. Pe alocuri, confesiunea lui Iulian Vlad capătă şi aspectul unei „delațiuni”, neezitând să-şi incrimineze tatăl şi să se detaşeze de greşelile care conduseseră la excluderea acestuia din partid (nesinceritate, carierism, scopuri materialiste). „Povestirile despre sine”[34] ale acestuia se apropie şi de „expunerile biografice” ale deţinuţilor de la Piteşti, trecuţi prin „reeducare”, care, într-o anumită fază a procesului, au fost obligaţi să-şi redacteze autobiografiile, scrise cât mai incriminatoriu, pentru a dovedi că se rupseseră de trecut[35]. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de autobiografii constă totuşi în ambianța în care autorii lor recitau acest set de stratageme[36]. Deţinuţii de la Piteşti realizau acest lucru în faţa celorlalţi deţinuţi, în colectiv şi sub supravegherea comitetului de reeducare[37], în timp ce, ofiţerii de Securitate, în cazul de faţă Iulian Vlad, le reproduceau în faţa cadriştilor, pe parcursul şedinţelor de partid la care participau colegii de şcoală şi, după aceea, de Securitate. Rolul de supraveghetor în acest caz revenea Direcţiei Cadre.

În autobiografia din 28 noiembrie 1951, redactată chiar în primele zile ale şcolii, Iulian Vlad arată că „motivele excluderii sale [Nicolae Vlad] din Partid nu-mi sunt bine cunoscute”, precizând că „Totuş[i], consider şi afirm cu toată certitudinea, cu toată tăria că măsurile luate de Partid sunt juste, iar eu mă solidarizez întrutotul cu hotărârea Partidului”[38]. Asupra acestui mic inconvenient din traiectoria sa de până atunci, Iulian Vlad s-a oprit şi în autobiografia din 22 aprilie 1952, redactată cu aproximativ o săptămână înainte de absolvirea şcolii şi de încadrarea în MAI. Ca şi în precedenta, el menţiona că „motivele exacte, precise” ale excluderii nu le cunoştea, însă avansa ca posibile explicaţii faptul că intrarea tatălui său în Partidul Comunist nu a fost în totalitate sinceră, fiind determinată şi de scopuri materialiste, carieriste: „După câte singur pot să-mi dau seama a ajuns la o astfel de situaţie datorită faptului că nu cu toată sinceritatea s-a încadrat în partid, ci mai ales şi în primul rând cu tendinţe, cu scopuri materialiste, carieriste” El nu ezita în acelaşi timp să-şi „demaște” propriul părinte, indicând că, „deşi era membru de partid şi activist politic a mai continuat o perioadă de timp să meargă la biserică; de bună seamă în cadrul funcţiei pe care o avusese în trecut.” El continua această demascare în acelaşi registru, subliniind că „în repetate rânduri i s-a atras atenţia de către partid cu privire la situaţia aceasta, dar de fiecare dată a refuzat cu încăpăţânare să urmeze sfaturile şi indicaţiile partidului”. Iulian Vlad menţiona că tatăl său refuzase inclusiv să fie promovat, chiar dacă „de multe ori i s[-]a propus să fie ridicat în altă muncă dar şi cu fiecare astfel de prilej, a refuzat”. Autobiografia se încheia cu o nouă reînnoire a jurământului de fidelitate faţă de partid: „Atitudinea mea faţă de această situaţie este limpede. Dela început – din momentul scoaterii sale din partid – eu am mers şi i-am comunicat partidului. – Orice mi s’ar indica de către partidul care m-a crescut şi m-a educat să fac în această privinţă sunt hotărât oricând să îndeplinesc munca partidului.”.

Tot în finalul autobiografiei, el indica şi starea de spirit prin care trecea tatăl său: „Trebueşte arătat faptul că dela aceiaş dată este permanent frământat şi nici la biserică nu a mai mers [subl. original]”[39].

Un activist de partid în Securitate

La 1 mai 1952, după absolvirea şcolii, a fost încadrat în Ministerul Afacerilor Interne, ca ofiţer în Direcţia Generală Politică a MAI. Documentele menţionează că prima sa funcţie a fost cea de ajutor şef birou, fiind responsabil cu munca pe linie de UTC. Ca proaspăt ofiţer, sarcinile sale erau similare cu atribuţiile îndeplinite ca activist de tineret. În urma reorganizării MAI şi apariţiei unui minister distinct al Securităţii Statului, condus de Alexandru Drăghici, Iulian Vlad a fost transferat, în ianuarie 1953, în structura Direcției Cadre a noului organism ministerial, ca şef al biroului cadre din Serviciul învăţământ. Ulterior, a fost promovat şef secţie al aceluiaşi serviciu[40]. Până în 1974, Iulian Vlad a lucrat numai în structurile de cadre şi de învăţământ ale Securităţii, avansând treptat, dar sigur, până la funcţia de şef direcţie.

Ascensiunea sa ulterioară a fost prefigurată încă din 1956-1957, când a urmat un curs de securitate în Uniunea Sovietică. Majoritatea ofiţerilor de Securitate care au deţinut funcţii de conducere în prima parte a regimului comunist au urmat astfel de „specializări”. După acest curs, a fost numit în august 1957 locţiitor al şefului Serviciului învăţământ din Direcţia Cadre, iar după aceea şef al acestui serviciu. În 1960 a fost promovat locţiitor al şefului Direcţiei cadre, iar în iunie 1967 şef al Direcţiei Învăţământ din Consiliul Securităţii Statului. El a deţinut o funcţie similară până în 1974, inclusiv în urma reorganizărilor Securităţii şi ale Ministerului de Interne din prima parte a anilor ’70[41]. În paralel cu ascensiunea sa profesională, Iulian Vlad a fost ridicat în grad militar (23 august 1954 – locotenent major, 23 august 1957 – căpitan, 23 august 1962 – maior, 23 august 1964 – locotenent colonel, 30 decembrie 1967 – colonel, 6 iunie 1971 – general maior)[42].

În 1974, Iulian Vlad a fost numit comandant al Şcolii militare de ofiţeri activi de la Băneasa, iar în mai 1977 a fost avansat la gradul de general locotenent şi propulsat în funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interne, răspunzând de activitatea de contraspionaj[43]. În dosarul său profesional nu există informaţii despre activitatea lui în acest domeniu. După fuga generalului Mihai Pacepa, Iulian Vlad a fost numit în comisia ce a investigat „defecţiunea” acestuia, alături de generalul Emil Macri şi de coloneii Gheorghe Vasile şi Ioan Moţ. În acest scop s-a deplasat în Germania Federală, de unde, sub pseudonimul Ioan Olteanu, a trimis centralei mai multe rapoarte privind dispariţia generalului Pacepa[44].

Mihai Pelin evidenţiază în cartea sa Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politicăfaptul că Iulian Vlad, „în calitate de ofiţer superior, nu a fost implicat în acţiuni represive, domeniul său de preocupări profesionale constituindu-l chestiunile referitoare la cadre şi învăţământ”[45]. De aceeaşi părere este şi Cristian Troncotă în volumul său Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist: „Din cei 37 ani cât a lucrat neîntrerupt în Ministerul de Interne, 25 a activat exclusiv în domeniul învăţământului, urcând treaptă cu treaptă <<de la simplu ofiţer direcţionar>> la şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, locţiitor şef  direcţie, până la funcţia de şef al Direcţiei Învământ. […] În toată această perioadă, după cum singur a mărturisit cu modestie, s-a remarcat <<mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării unor materiale de sinteză şi bilanţ>>”[46].

Prin aceste aprecieri, ambii autori încearcă să transmită mesajul că Iulian Vlad, în calitatea lui de ofiţer, nu a avut de-a face cu latura represivă a regimului comunist, mesaj care este cel puţin discutabil. Simpla intrare în Securitate a lui Iulian Vlad arată că era dispus că comită acte represive, crime, dacă i se cereau de către superiori. Nu ştim dacă acesta a comis astfel de acte şi nici cum ar fi procedat, dacă i s-ar fi cerut să o facă. Există însă documente care arată că ar fi fost implicat în campania de urmărire şi represiune declanşată de Securitate împotriva cunoscutului disident anticomunist, Vasile Paraschiv, dar şi asupra intelectualilor Ana Blandiana, Dorin Tudoran şi Gheorghe Ursu. Însă, aceste acţiuni le voi discuta într-un alt capitol al studiului de faţă.

Jurământul depus de Iulian Vlad, pe care îl prezentăm în continuare, indică disponibilitatea de a-i „lichida” pe toţii cei ce erau împotriva regimului comunist: „[…] intrând în serviciu la Ministerul Securităţii Statului, îmi iau angajamentul să îndeplinesc fără şovăire toate ordinele şi dispoziţiile MSS, să respect şi să îndeplinesc cerinţele regulamentul militar. […] Voi lupta pentru distrugerea tuturor spionilor, sabotorilor, diversioniştilor şi tuturor acelora care atentează la Securitatea Statului şi se ridică împotriva construirii socialismului în RPR. Voi depune toate eforturile şi aptitudine pentru demascarea şi distrugerea radicală a tuturor uneltirilor criminale ale duşmanului de clasă”[47].

Sigur, acesta este un jurământ tip, depus de fiecare angajat al Securităţii, dar conţinutul lui arată că aceştia consimţeau să îndeplinească toate ordinele şi dispoziţiile primite împotriva celor care opuneau partidului şi statului comunist.

O astfel de posibilitate s-ar fi putut ivi în situaţia transferării lui din Direcţia Cadre sau de Învăţământ într-o structură operativă a Securităţii, ceea ce s-a şi întâmplat în mai 1977 când a fost numit secretar de stat şi responsabil cu activitatea de contraspionaj. De altfel, un alt general asupra căruia nu există niciun dubiu că a comis crime şi care a lucrat timp de trei ani, între 1954-1957, în Direcţia Cadre este generalul Pleşiţă[48]. De asemenea, şi colonelul Ioan Ficior, fost comandant al penitenciarului Periprava, a fost pentru un an şef al Biroului Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor[49].

Securitatea în viziunea lui Iulian Vlad

După decembrie 1989, o serie de foşti ofiţeri au încercat să impună imaginea a două Securități: una a „instrumentului naţional”[50] din anii lui Nicolae Ceauşescu, formată în majoritatea ei din ofiţeri de origine română, şi o Securitate a alogenilor, condusă de etnici minoritari şi controlată de consilierii sovietici, a căror prezenţă a caracterizat prima perioadă a regimului comunist (1948-1964). Această Securitate, cea a alogenilor, ar fi fost responsabilă, în opinia ofiţerilor din cea de-a doua Securitate, cea a lui Nicolae Ceauşescu, de majoritatea abuzurilor şi crimelor dintre 1948 şi 1964. Totodată, drept principali responsabili pentru abuzurile din perioada lui Nicolae Ceauşescu sunt consideraţi activiştii de profesie aduşi de acesta în Securitate. Astfel de interpretări şi-au făcut apariţia în mentalul foştilor ofiţeri de Securitate încă din timpul regimului comunist, fiind menţionate ca atare şi în cadrul Plenarei CC al PCR din 23-25 aprilie 1968, care a condus la înlăturarea lui Alexandru Drăghici din toate funcţiile. Aceste viziuni asupra aparatului represiv erau, într-un anume fel, extrem de liniştitoare pentru ofiţeri, mai ales pentru cei cu funcţii de conducere, care se deresponsabilizau de orice culpabilitate ce le-ar fi putut fi adusă. Nu se simţeau vinovaţi, vina aparţinând „alogenilor” sau „activiştilor” aduşi de Ceauşescu în Securitate. Andi Mihalache a numit acest procedeu folosit de ei, cât şi de către foşti membri ai elitei comuniste, drept „arheologia deresponsabilizării”[51]. Asemenea informaţii au fost amendate însă de istorici, care au atras atenţia asupra mijloacelor de mistificare folosite de foştii ofiţeri cu funcţii de conducere: „a împletirii unor jumătăţi de adevăr cu minciuni sfruntate şi cu fantezii personale”[52].

Unul dintre exponenţii acestui curent de gândire este, alături de Nicolae Pleşiţă, Neagu Cosma, Ion Stănescu s.a., chiar generalul-colonel Iulian Vlad, cel care a condus Departamentul Securităţii Statului între 1987-1989. Iulian Vlad avea să dezvolte această imagine în declarațiile sale din 31 martie 1990, date în timpul anchetei sale. Pledoaria lui începea cu prezentarea contextului în care fusese numit şef al Departamentului Securităţii Statului, ajungând la identificarea unui „ţap ispăşitor” în persoana fostului ministru de Interne Tudor Postelnicu, care, în opinia sa, „a pus la dispoziţia celor doi dictatori întreaga Securitate pentru a se servi de ea în scopurile lor dictatoriale”, ajungând astfel „o instituţie la dispoziţia dictatorilor pentru asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dictaturii”.

El mai sublinia faptul că nu-şi dorise această poziţie din fruntea Securităţii, dar şi de ce respectiva instituţie ajunsese să fie urâtă de români. Potrivit lui Iulian Vlad, „nemulţumirea şi ura ce s-au acumulat la adresa lui [Nicolae Ceauşescu] nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra Securităţii”, consemnând în depoziţie că „în aceste condiţii şi împrejurări a trebuit să preiau funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care n-am dorit-o şi n-am urmărit s-o obţin”[53]. El şi-a exprimat regretul „profund că atunci când am fost numit nu m-am menţinut mai ferm pe poziţie, refuzând funcţia”[54].

Totodată, prin declaraţiile sale, Iulian Vlad construiește o altă realitate, convenabilă şi disculpatoare. Modalitatea prin care concepe această realitate alternativă constă în decontextualizarea unor fapte şi prezentarea lor într-o interpretare proprie, care au prea puţin de-a face, sau chiar deloc, cu realitatea şi ocultarea unor practici represive caracteristice perioadei Nicolae Ceauşescu a comunismului românesc.

După cum se poate constata cu uşurinţă din răspunsurile lui Iulian Vlad, angajarea Securităţii în acţiuni represive, cum ar fi urmărirea autorilor de înscrisuri şi scrisori anonime critice, este considerată de acesta ca fiind o consecinţă a numirii lui Tudor Postelnicu în fruntea Ministerului de Interne şi a Securităţii. Ultimul şef al Securităţii îl descrie pe Tudor Postelnicu drept un fost activist de partid, punea „în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le aducea de la cei doi dictatori”. Ca atare, Iulian Vlad nu se sfiește să afirme că „aşa se explică de altfel extinderea şi angajarea Securităţii într-o tot mai mare măsură pe linia aşa-zisă a comentariilor, a scrisorilor anonime şi, în general, a înscrisurilor de orice fel cu caracter ostil, a legăturilor cu posturilor de radio şi cu alte mijloace de propagandă din străinătate, precum şi a contactelor cu străinii […]”[55].

Aceste informaţii incumbă cel puţin două aspecte: 1. Să se fi aflat Securitatea, înainte de numirea lui Nicolae Ceauşescu, în slujba cetăţenilor români? şi 2. Depistarea autorilor de scrisori anonime şi înscrisuri critice la adresa regimului comunist, limitarea accesului la posturile de radio străine şi supravegherea strictă a relaţiilor cetăţenilor români cu cei străini să fi fost o direcţie clară de acţiune a Securităţii, numai după aducerea lui Tudor Postelnicu în fruntea acestui departament? Ori documentele indică faptul că identificarea autorilor unor astfel de înscrisuri s-a aflat tot timpul în atenţia Securităţii, desigur, cu diferite grade de intensitate, fiind una dintre modalităţile prin care această instituţie combătea „contrarevoluția”. Aceste cazuri au fost documentate chiar de Securitate, în timpul anchetelor ce au urmat Plenarei CC din 23-25 aprilie 1968, când a fost evidenţiat cazul unor angajaţi din Ministerul Industriei Grele, majoritatea membri de partid, care îi trimiseră o scrisoare anonimă lui Gheorghiu-Dej[56].

Alte afirmaţii ale lui Iulian Vlad privesc gama de măsuri represive adoptate de Securitate în anii ’80. Acesta încearcă să acrediteze ideea că, în timpul mandatului său, s-a „extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive începând cu influenţarea, atenţionarea, avertizarea, propunerea unor măsuri politico-administrative sau disciplinare, etc. până la punerea persoanei respective în atenţia familiei sau a colectivului de muncă.”[57].

Şi în acest caz documentele indică faptul că respectivele măsuri au început să fie adoptate încă din anii ’60, fiind o consecință a schimbării opticii regimului în materie de politică punitivă, a semnării de către România a unor tratate şi pacte internaţionale (spre exemplu, Actul Final de la Helsinki din 1975), precum şi a nevoii statului comunist de contractare a unor credite financiare externe. Însă când interesele au clamat-o, regimul comunist nu a ezitat să revină la practicile represive din anii 50: asasinarea unor disidenţi (cazul Gheorghe Ursu), „execuţiile sumare” ale celor arestaţi în operaţiunea Autobuzul (Timişoara, 1981) şi reprimarea revoluționarilor timişoreni anterior datei de 21 decembrie 1989. Fireşte, generalul Iulian Vlad nu spune nimic despre o altă practică represivă a perioadei Nicolae Ceauşescu, când a deţinut funcţii de conducere în Securitate. Este vorba despre internările, din motive politice, în stabilimentele psihiatrice. Pe de altă parte, nu a ezitat să-şi asume rolul de protector al unor cunoscuţi dizidenţi din timpul lui Nicolae Ceauşescu, dintre care unii cu ani grei petrecuţi în închisori, în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Iulian Vlad şi represiunea comunistă

Dosarul profesional al lui Iulian Vlad nu conţine informaţii despre o eventuală implicare a acestuia în activităţi de poliţie politică sau despre rolul lui în coordonarea unor acţiuni de urmărire a disidenţilor din perioada comunistă. Ele pot fi reconstituie însă din surse alternative, cum ar fi o serie de articole publicate între 2005 şi 2010 în presa centrală de istorici (Stejărel Olaru) sau jurnalişti (Mirela Corlăţean). Informaţii despre acţiunile represive ale Securităţii din anii ’70-’80 şi implicarea lui Iulian Vlad în executarea lor se găsesc în documentele editate de unii dintre disidenţii urmăriţi (spre exemplu, este cazul lui Dorin Tudoran). Alte date apar în notele de constatare ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ori în sentinţele Curţii de Apel Bucureşti cu privire la fostul general-colonel de Securitate.

Din articolul jurnalistei Mirela Corlăţean aflăm că Iulian Vlad a fost unul dintre ofiţerii de Securitate cu funcţii de conducere în aparatul represiv al statului comunist, care a participat la elaborarea măsurilor de reprimare adoptate de autorităţi după revolta minerilor din Valea Jiului (august 1977), dar şi la urmărirea şi supravegherea informativă a cunoscutului disident Vasile Paraschiv. Potrivit ziaristei, „una dintre ţintele predilecte ale generalului Vlad a fost Vasile Paraschiv, muncitorul ploieştean care a avut curajul să se opună regimului comunist şi care a fost bătut cu bestialitate de Securitate şi internat în spitale de psihiatrie.”.

Iulian Vlad a ordonat „în <<cazul Paraschiv>> filajul pas cu pas al ţintei, interceptarea convorbirilor telefonice, percheziţii domiciliare şi confiscarea unor materiale <<duşmănoase>> din casa acestuia”.[58] Afirmaţiile ziaristei au la bază o sesizare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din 2008, prin care s-a solicitat constatarea calităţii de lucrător al Securităţii a fostului general şi şef de Securitate Iulian Vlad. Procesul s-a judecat între 2009 şi 2010 la Curtea de Apel Bucureşti, iar din Sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010, accesibilă pe site-ul CNSAS, reies principalele  activităţi ale lui Iulian Vlad, ca ofiţer cu funcţii de conducere în Securitate. În continuare, voi reda pasajele relevante care vorbesc despre rolul lui Iulian Vlad în urmărirea unor persoane aflate în vizorul Securităţii, precum şi despre măsurile dispuse de acesta. În Sentinţă nu sunt specificate însă numele persoanelor care au avut de suferit de pe urma activităţii de ofiţer a lui Iulian Vlad, ci sunt reproduse doar iniţialele acestora.

„[…] din cuprinsul Notei de constatare nr. S/DI/13799 din 15.12.2008, şi a înscrisurilor ataşate acesteia s-a stabilit că, pârâtul [Iulian Vlad] având gradul de general locotenent, secretar de stat în cadrul Direcţiei Securităţii Statului (1977, 1981), general-locotenent (1983) şi general-colonel (1988), adjunct al Ministrului de Interne (1983, 1988), a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia colonistă [comunistă]. De asemenea, în aceeaşi calitate, pârâtul a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune, cercetări informative a dizidenţilor din anii 1980. […] Măsurile informative dispune [dispuse] împotriva scriitorului I.C., sancţionarea celor care publicaseră volumul de poezii pentru copii al A.B., şi retragerea de pe piaţă a acestor lucrări literale, aprobarea cercetării informative a unui cunoscut disident din anii 1980, supravegherea informativă şi monitorizarea transmisiilor de televiziune neputându-se constitui măsuri represive având ca ţintă opiniile sau activităţile politice ale vreunei persoane, ci exclusiv îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către ofiţerii din subordine. […] Din nota de măsuri privind pe scriitorul…., semnată olograf de către pârât reiese că în calitatea acestuia a dispus urmăriri informative a acestei persoane care s-ar fi angrenat în acţiuni ostile la adresa României Socialiste prin acordarea unor interviuri postului de radio Europa Liberă, pârâtul dispune adoptarea unor măsuri represive şi de natură să îngrădească dreptul acestei persoane la libera circulaţie şi la libertatea de opinie, având ca scop întreruperea activităţii acestei persoane şi, în subsidiar, compromiterea acesteia.”.

Ca atare, în baza probelor documentare oferite de CNSAS, instanţa a hotărât „în numele legii” următoarele: „admite acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii” şi „constată calitatea de lucrător al Securității în privinţa pârâtului”[59].

Un alt articol care vorbeşte despre implicarea lui Iulian Vlad în acţiuni de represiune este cel al lui Stejărel Olaru, publicat în Evenimentul zilei din 2005 şi intitulat sugestiv „Iulian Vlad – Tăcutul”. Potrivit istoricului citat, încă de la începutul anilor ’80, Iulian Vlad a fost implicat în urmărirea celor care au aderat la Meditaţia Transcendentală, dispunând „filarea si deschiderea dosarelor de urmărire informativă a tuturor persoanelor implicate în această mișcare – câteva sute – sub bănuiala ca acestea ar putea întreprinde acțiuni de spionaj.”. Printre cei urmăriți atunci din ordinul lui Iulian Vlad se numără, potrivit lui Stejărel Olaru, „soții Andrei si Catrinel Pleșu, pictorul Sorin Dumitrescu, filosoful Mihai Sora, celebrul naist Gheorghe Zamfir, academicienii Victor Săhleanu si Stefan Milcu, cântărețul de operă Ludovic Spiess, scriitorul Marin Sorescu, psihologii Vladimir Gheorghiu, Ioan Ciofu, Ion Mânzatu, Irina Holdevici, Aurora Liiceanu”[60].

Iulian Vlad – sfârşit de carieră

Desemnarea lui Iulian Vlad în comisia care a investigat fuga generalului Mihai Pacepa arată că acesta era considerat de Nicolae Ceaușescu drept unul dintre oamenii săi de încredere. Desigur, aceasta a fost şi o consecinţă a faptului că, în calitate de secretar în Ministerul de Interne, răspundea de activitatea de contraspionaj. Fidelitatea generalului a fost recompensată prin promovările succesive din „ultimul deceniu comunist”. În aprilie 1983 a fost numit adjunct al Ministrului de Interne, fiind responsabil cu „problemele de securitate internă”,  iar la 23 august 1984 a fost ridicat la gradul de general-colonel. Prin Decretul prezidenţial nr. 173 a fost numit la 3 octombrie 1987, ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Stat[61], iar în luna următoare avea să se confrunte cu revolta muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987. Nu este clar rolul său în gestionarea acestei revolte, dar în mod cert şeful statului comunist a fost mulţumit de prestaţia sa. În caz contrar, l-ar fi îndepărtat cu siguranţă din funcţia de şef al Securităţii, ceea ce nu s-a întâmplat.

Succesul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a fost favorizat de contextul extern (prăbuşirea celorlalte regimuri comuniste din Europa răsăriteană, schimbarea politicii URSS faţă de statele comuniste, după venirea lui Mihai Gorbaciov la putere), curajul numeroşilor protestatari care au înfruntat în acele zile regimul comunist, dar şi de non-combat-ul Securităţii din 22 decembrie 1989. În depoziţiile sale din procesele în care a fost implicat, dar şi în intervenţiile sale publice de după 1989, generalul a menţionat că în ziua 22 decembrie 1989 Securitatea nu a mai executat ordinele lui Nicolae Ceauşescu, trecând de partea revoluţionarilor. El a indicat cu nonşalanţă în una dintre depoziţiile sale, reprodusă de jurnalistul Mircea Bunea în volumul Agonia generalilor că „[…] nu a făcut NIMIC contrarevoluţiei. Dimpotrivă, eu şi unităţile din subordinea mea am ajutat revoluţia atât înainte de 22 decembrie, cât şi după această dată”[62]. Afirmaţiile sale sunt contrazise de Silviu Brucan. Acesta a specificat în memoriile sale că s-a îndoit de sinceritatea trecerii lui de partea Revoluţiei, considerând că Iulian Vlad practica un joc dublu: „Dacă revoluţia câştiga bătălia, el putea demonstra că a trecut de partea ei şi deci avea dreptul să se aştepte la o judecată mai puţin aspră a activităţilor sale criminale din trecut. Dacă ar fi câştigat cealaltă parte – şi cred că el mai conta în acel moment pe cartea lui Ceauşescu –, el ar fi putut să-i argumenteze acestuia că a fost nevoit să recurgă la acest şiretlic pentru a pătrunde sus, la conducerea operaţiunilor, şi a putea să zădărnicească de acolo acţiunea armatei”[63]. În consecinţă, acesta a fost supus unui test. I s-a cerut elaborarea unui plan pentru capturarea teroriştilor. Nerealizarea lui în 24 de ore i-a determinat pe cei ce preluaseră conducerea Revoluţiei să dispună arestarea sa, deoarece se îndoiau de „loialitatea lui Iulian Vlad”[64]. Brucan i-a realizat şi o succintă caracterizare, descriindu-l pe ultimul şef al Securităţii ca fiind „de departe cel mai inteligent şi mai şiret general, cu un cap deasupra celorlalţi”[65].

Non-combat-ul său ridică o serie de întrebări esenţiale: de ce a ales Iulian Vlad, în calitatea lui de şef al Securităţii, să nu se supună în totalitate ordinelor date de Ceauşescu, de reprimare a revoluţiei, deşi formal declarase acest lucru şi când a început această „disidenţă”? O posibilă explicaţie a acestei atitudini au oferit-o Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith. Politologii americani au subliniat importanţa nemulţumirilor din rândul ofiţerilor de Securitate în situaţii revoluţionare, precum cea din decembrie 1989, dar şi faptul că Nicolae Ceauşescu nu a mai putut conta pe fidelitatea şi loialitatea acestora: „Cu alte cuvinte, regula generală a rebeliunii este că revoluţiile au loc atunci când cei care menţin sistemul curent sunt suficient de nemulţumiţi de recompensele lor încât să fie dispuşi să caute pe altcineva care să aibă grijă de ei. Pe de ală parte, revoltele sunt înăbuşite prin reprimarea populaţiei – întotdeauna o sarcină neplăcută -, astfel încât membrii coaliţiei trebuie să primească beneficii din partea liderului lor încât să fie dispuşi să facă fapte reprobabile pentru a asigura menținerea sistemului existent. Dacă ei nu primesc suficiente stimulente sub sistemul curent, atunci nu vor împiedica populaţia să se revolte împotriva regimului.”.[66]

Întrebările despre trădarea Securităţii rămân, deocamdată, fără un răspuns clar. În mod cert, ultimul şef al Securităţii a dispus de o „seamă de date şi informaţii” care l-au convins că „situaţia era de aşa natură în acel moment că nu putea să fie altul deznodământul”. După cum însuşi Iulian Vlad preciza la 19 octombrie 1993 în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, acesta nu a putut „prevedea cu exactitate” momentul prăbuşirii, dar „cursul evenimentelor l-am intuit”[67]. Să fi considerat Iulian Vlad că sfârşitul lui Nicolae Ceauşescu este inerent, iar el să-şi fi pus speranţele în Ion Iliescu, pe care, potrivit fostului său şef de cabinet, îl cunoştea încă din tinereţe? Dacă este aşa, atunci fostul „amic”, nu a avut nicio jenă să se debaraseze de el şi să-l prezinte drept unul dintre „ţapii ispăşitori” pentru represiunea din decembrie 1989. Atmosfera din 1990 era propice apariţiei unor astfel de „ţapi ispăşitori”, iar Iulian Vlad era unul dintre candidaţii ideali pentru această postură, în calitatea sa de ultim şef al Securităţii.

După decembrie 1989, Iulian Vlad şi alţi ofiţeri de Securitate au fost implicaţi în mai multe procese deschise unor cadre ale fostei Securităţi. Condamnat la 24 ani pentru genocid, ultimul şef al Securităţii a fost amnistiat la sfârşitul anului 1993[68] de către preşedintele Ion Iliescu. Începând de la această dată, Iulian Vlad s-a remarcat printr-o discreţie totală, fiind însă prezent la o serie de manifestări organizate de foştii lui subordonaţi. În 2013, mai multe articole de presă au indicat că fostul şef de securitate era încă activ în relaţiile economice cu China, în calitate de preşedinte al Camerei de comerţ româno-chineze[69]. Această informaţie nu s-a confirmat însă.

Cariera lui Iulian Vlad în Securitate coincide, în linii mari, cu perioada de existenţă a regimului comunist din România. Intrat în principalul aparat represiv în mai 1952, ca locotenent şi angajat al Direcţiei Generale Politice a MAI, a ajuns până la gradul de general-colonel şi funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului. Alături de Nicolae Pleşiţă, Emil Macri s.a., ultimul şef al Securităţii comuniste face parte dintr-o generaţie care a format coloana vertebrală a sistemului birocrat comunist. Generaţia lor îi cuprinde pe cei născuţi între a doua jumătate a anilor ’20 şi începutul celor ’30[70]. Iulian Vlad a fost un ofiţer care a întrunit câteva trăsături (inteligent, angajat ideologic, şiret, docil şi obedient). Toate acestea i-au asigurat promovarea şi supravieţuirea în cadrul aparatului represiv comunist. Biografia sa indică o întrepătrundere între munca de activist şi cea de Securitate, el debutând în lumea comunistă ca activist. Înainte de toate, Iulian Vlad a fost un „activist disciplinat” trimis să lucreze într-un „sector special”. Probabil, ar fi făcut carieră şi în structurile de partid. Drept exemplu poate fi indicat Tudor Postelnicu, predecesorul său în funcţie, care a fost la începutul anilor ’50 ofiţer în Direcţia Generală Politică, aceeaşi structură în care a lucrat şi Iulian Vlad.

Ultimul şef al Securităţii a fost un ins care s-a angajat total în construcţia societăţii comuniste încă din primii ani postbelici. De asemenea, atât unul dintre pilonii de susţinere ai regimului, cât şi un adept care a crezut fără să îndoiască. Dezvrăjirea lui s-a produs abia în societatea postdecembristă şi doar după ce a realizat că a fost folosit drept „ţap ispăşitor” de către reprezentanţii noii puteri. Ca şef de Securitate, Iulian Vlad nu avea cum să evite angrenarea sa şi a instituţiei conduse de el în acţiuni represive. Cu toate acestea, a încercat să se portretizeze drept un apărător al disidenţilor din timpul lui Nicolae Ceauşescu şi un ins care a „extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive începând cu influenţarea, atenţionarea, avertizarea, propunerea unor măsuri politico-administrative sau disciplinare, etc. până la punerea persoanei respective în atenţia familiei sau a colectivului de muncă.”[71]. Acestea au fost, în primul rând, o consecinţă a schimbării politicii punitive a regimului comunist, nu un program impus de Iulian Vlad după numirea sa în fruntea Securităţii. Modul de gestionare a principalelor ameninţări la adresa siguranţei statului comunist arată că decidenţii comunişti nu au ezitat niciodată să adopte măsuri represive violente, dacă cele indicate de Iulian Vlad nu aveau rezultatul scontat. Ca principali responsabili pentru practicile opresive din ultima parte a statului comunist, i-a identificat pe Tudor Postelnicu şi activiştii aduşi de Nicolae Ceauşescu în Securitate, ceea ce reprezintă însă doar o exerciţiu clasic de deresponsabilizare, frecvent întâlnit la foştii comunişti, după cum a remarcat Andi Mihalache. Instituţia condusă de el a avut, chiar şi în ultimii ani ai guvernării comuniste, acelaşi principal scop: „apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”[72]. Diferea însă limbajul de exprimare a acestui aco

Distribuie Distribuie Comentarii