Mi-am trăit copilăria și tinerețea într-un cartier bucureștean locuit de familii „mic-burgheze”. Asta nu m-a împiedicat să am gașca mea, care, așa cum îi stă bine oricărei găști adevărate, se ținea de tot felul de năzbâtii. Adevărul e că mai toți băieții ajunși la vârsta puberală încep să-și manifeste, ajutați de gașca de cartier, potențialul de derbedei.

Ca mici derbedei ce eram, jucam din când în când un joc pe care-l numiserăm „la cuțit”. Stăteam înșirați ca rândunelele pe gard, iar unul dintre noi, ales prin tragere la sorți, rămânea în picioare pe trotuar. Fiecare avea dreptul la o scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit în fața noastră. Dacă scuipatul cădea pe bombeu, trebuia să cobori de pe gard și să-l ștergi. Dacă nimerea jumătate pe rama încălțării, jumătate pe jos, atunci „dădeai un cuțit”: se considera că reușiseși să fixezi pantoful în asfalt și nefericitul astfel țintuit locului rămânea pe trotuar pentru încă o rundă.

Ei, jocul ăsta, „la cuțit”, avea o mare valoare educativă! Era de fapt o bornă, un punct de răscruce, o graniță între două vârste. Ori rămâneai toată viața un profesionist al scuipatului și deveneai solidar cu obiceiul de a scuipa pe stradă, ori te făceai băiat mare, înțelegeai că expectoratul golănesc nu e cea mai frumoasă carte de vizită și te apucai de învățat și de sporturi mai onorabile.

Mare mi-a fost uimirea când, crescând, am descoperit că oamenii în toată firea sunt capabili să organizeze turniruri de scuipat în diferite împrejurări ale vieții. Distracția noastră de copii – scuipatul de pe gard, de pe balcon sau de la fereastră – bătea dintr-odată departe. Ea avea ramificații în societatea adulților, se complica, se rafina, era predată la școli înalte, avea reguli și tehnici care se învățau. Ce mai, era un joc extrem de serios. Am descoperit la o vârstă destul de fragedă că era jocul preferat al „activului de partid” (auziți expresie! „activul de partid”!) și al angajaților „Maleficei Instituții” (așa a numit Matei Călinescu Securitatea în Jurnalul său, ca să ocolească scârbavnicul cuvânt). În cazul lor, jocul acesta devenise o meserie. Grație lui, de pildă, puteau fi „demascați” în public „dușmanii de clasă”. Oameni cu aer cumsecade, uneori medici celebri, mari artiști, profesori faimoși se pomeneau târâți în fața unui amfiteatru plin și, pac!, cu un gest vigilent și brusc li se smulgea cu furie proletară masca de pe față și, deodată, apărea la lumină chipul hidos al dușmanului… Odată demascați în felul acesta, de la tribună venea îndemnul: „Scuipați aici!”. Și tovarășii din sală se dezlănțuiau.

Eram student în anul I la Filozofie când am asistat la primul turnir de scuipat public. Se numea „ședință de partid deschisă”. „Deschisă” pentru că nu era „închisă”. Adică la turnir asistau nu numai membrii de partid, ci și cei „fără de partid”, invitați să vadă cum arată exorcizarea în public a unui tovarăș care înșelase încrederea Partidului. A fost un linșaj încheiat cu exmatricularea unei colege care nu declarase în dosarul de înscriere la facultate că părinții ei, cu câteva pogoane de pământ, erau de fapt „chiaburi”. În anii care au urmat, am cunoscut pe pielea mea, în mai multe rânduri, ce însemna să fii scuipat în public. Eram plin de păcate: elitist, evazionist, mă înhăitasem cu Noica, aveam relații cu străinii, declarasem că filozofia nu e o știință… Grozăvii! Aliniați pe gardul urii și al ideologiei, colegii de la Institutul de Filozofie al Academiei au jucat de mai multe ori cu mine jocul „la cuțit”.

Dar adevărata voluptate a stigmatizării am cunoscut-o abia în „anii tranziției”. Spre deosebire de anii comunismului, jocul de oameni mari „la cuțit” se petrecea acum pe o scenă mare cât țara: în ziare, la televizor… Și în orizontul libertății. Al „libertății de expresie”. Căci scuipatul cu adresă, trebuie să recunoaștem, e cea mai concisă formă de expresie. Mult mai concisă decât înjurătura, de pildă. Nu exprimă el, fără să recurgă la cuvinte, sentimentele cuiva în cea mai percutantă formă? E drept că acum, în „anii tranziției”, odată stigmatizat, nu-ți mai pierdeai slujba, nu mai erai retrogradat, trimis în „domiciliu forțat” sau băgat la pușcărie. Erai doar calomniat, mânjit și, eventual, „pe cale de consecință”, cum ar spune Patapievici, scuipat de facto, așa cum a fost scuipat el în plină stradă. Împroșcatul cu vorbe pe ecran sau în ziar se metamorfoza, pe stradă, în flegmă.

Pe la jumătatea anilor 2000, un ziar condus de un fost securist,  devenit între timp infractor, a stabilit că, traducând Heidegger în limba română, îl plagiasem pe Heidegger. Aici „jocul” a durat câteva luni: ziarul avea o rubrică intitulată chiar așa: „Loc de scuipat”. Exact ca în jocurile copilăriei mele. Numai că aici, spre deosebire de „la cuțit”, nu se scuipa copilărește pe bombeul pantofului, ci, cum spuneam, bărbătește, în față. Un post de televiziune patronat, tot așa, de un salariat al Maleficei Instituții și infractor, s-a jucat de mai multe ori, cu mine și cu prietenii mei, de-a „la cuțit”. Seară de seară. Elita „cavalerilor flegmei” angajați la acest post își propunea, la capătul acestor turniruri, un singur lucru: să te facă, fantazând amplu în jurul tău, acoperindu-te de imundiții și de demersuri excremențiale, să miroși ca patronii lor. Să capeți damf de infractor, de scursură umană, de hoit moral intrat în putrefacție. România trebuia să devină, pentru ca duhoarea lor să nu se mai simtă și să nu mai aibă termen de comparație, o mare cocină umană.

Ei, dar asta se întâmpla în fond pe banii lor: fiecare se distra pe canalul lui, în ziarul lui și cu publicul lui. Noi, ceilalți, aveam televiziunea publică! Bugetară, adică pe banii tuturor și în slujba tuturor. Menită să educe în spiritul democrației și să celebreze valorile nației. Să dea repere. (A rămas hăt!, în negura istoriei, momentul în care televiziunea devenită peste noapte „liberă”, condusă de un academician istoric care dădea certificate de „legionari” pentru cei din Piața Universității, și aflată în slujba unui președinte judecat acum pentru crime împotriva umanității, i-a chemat pe minerii din Valea Jiului să linșeze populația rebelă a Bucureștiului.) Acum, televiziunea publică e cu adevărat publică. Ea nu poate juca, la scara unei țări, jocul puberilor de cartier. Ea nu se poate pune în slujba unei găști sau a unui partid, nu, nici vorbă!, de vreme ce e a noastră, a tuturor! Nu poate să împrumute de la televiziuni năimite mercenarii specializați în jocul „la cuțit” și să dea pe mâna infractorilor invitați o emisiune în care li se spune „uite, scuipă aici!” Nu-i așa că o asemenea grozăvie nu e cu putință?  Doar scrie și în Statutul ziaristului din SRTV, cap. II, art.11: „Ziaristul din televiziunea publică nu va calomnia, nu va injuria și nu va defăima persoane și instituții”.

Nu scriu aceste rânduri pentru că în urmă cu vreo două săptămâni o emisiune a TVR-ului m-a târât într-o mocirlă amenajată pe ecran, cu securiști și infractori, sub numele „România 9”. Emisiune făcută de un domn Ionuț Costache, care, mi s-a spus, joacă la TVR în deplasare. Privind-o, mi-am reamintit, înduioșat, de jocurile golănești ale copilăriei. Dar cum ziceam: nu scriu rândurile astea cu gândul la mine, ci la TVR. Domnul Costache are, se pare, un proiect TV compact cu crema infractorilor, cărora, uneori, li se adresează cu „domnule premier”, lăsând să se înțeleagă că invitatul e acolo, în fața lui, în calitate de prim ministru, nu de infractor. Grație emisiunii amintite am înțeles dintr-odată ce este „România nouă”, în care ar urma de-acum să trăim. Este cea mai coerentă dintre toate Româniile posibile: una în care infractorii fac în Parlament legile justiției, și tot infractorii, la televiziunea publică, fac îndreptarul moral al societății și canonul cultural și spiritual al națiunii. România în care scursurile lumii noastre, ieșite de la pușcărie mai obaznice decât erau înainte de a intra, ajung directori de conștiință, emit judecăți de valoare, ne fură cuvintele care-i caracterizau și le întorc împotriva noastră. Și asta sub oblăduirea președintei Televiziunii. Se pare că, revenindu-și în simțiri după atâta democrație, România se pregătește să intre în mod oficial în era infractorilor, scrie Gabriel Liiceanu pe  Contributors.ro .

PS Nu terminasem bine de scris textul meu „scuipăcios”, când un tânăr prieten din Alba Iulia îmi trimite rândurile de mai jos. Coincidența celor două texte, deși scrise în registre stilistice diferite, mă îndeamnă să citez cuvintele primite de la amicul meu ardelean:

“Como es posibile que un ser inculto, de inteligencia primaria, que parece una caricatura de si mismo, llegue a tener de extinguir la civilizacion?” E o intrebare cumplită pusă de Senor Mario Vargas Llosa, în toamna acestui an, într-unul dintre articolele pe care le scrie cu o regularitate “metronomică”, de decenii intregi. Noi, dragă domnule Liiceanu, prin forța împrejurărilor, suntem condamnați să rămânem la problemele micii noastre ogrăzi.

Cum e posibil totuși ca o țară europeană să cunoască cel mai mare exod din istorie pe timp de pace? Fug oamenii ca de ciumă. Îi voi urma în curând, căci nu accept să-mi cresc fetița într-un asemenea mediu otrăvit. De ce să ajungă să reziste doar cu antidepresive, ca mulți dintre noi?

Cum se poate, dragă domnule Liiceanu, să fiți calomniat de pe ecranul televiziunii publice de infractori și, din PUȘCĂRIE, de numitul SOV? Nu se mai numește oare închisoarea și “loc de detenție”? Ce dracului de pușcărie mai e și asta, de unde poți înjura liniștit pe toată lumea fără să pățești nimic?! Ba să mai ai și posibilitatea de a scrie “lucrări științifice”, chiar dacă ești analfabet, beneficiind în felul ăsta de o semnificativă reducere a pedepsei! Mai e la noi închisoarea o pedeapsă? A devenit aproape o promoție, un motiv de mândrie, titlul de „infractor” și „pușcăriaș” urmând de-acum a fi trecut pe blazon!

Cum se poate, dragă domnule Liiceanu, ca domnul Patapievici, “posesorul” uneia dintre cele mai extraordinare minți europene actuale (spre folosul nostru al tuturor) să ajungă să fie SCUIPAT PE STRADĂ ori, în cazuri mai fericite, beștelit și admonestat prin magazine de inși asmuțiți de televiziunea unui fost securist și  fost pușcăriaș?!

Nu vă mai obosesc, dragă domnule Liiceanu. Iertați-mă. Dar ce ne facem? Chiar dacă plec, oare gândul și o bună parte din suflet nu-mi vor rămâne tot aici?…

Distribuie Distribuie Comentarii