„Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană“ este o carte de amitiri, scrisă sensibil și cu migală de către regizorul Cristian Mungiu, un portret al bunicii sale pentru care acasă era Basarabia cea dinainte de invazia sovietică. Cartea este însoțită de fotografii din arhiva familiei și poate fi găsită în librăriile din toată țara, dar și pe libhumanitas.ro

"Bunica – mi-o amintesc – stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele. (…)

O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile Bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viaţa degeaba, că interesează pe cineva, că ar putea interesa chiar și pe unii care nu sunt din familie, că vieţile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens. Că lucrurile capătă în general un altfel de rost dacă le povestești, oricât de lipsite de rost vor fi părut când le-ai trăit. Și mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viaţa ei când va muri, că o va face să aibă mai puţine regrete, că se va gândi că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea, o sămânţă care ar putea, cumva, să înflorească cândva spre o altfel de viaţă, poate cu mai mult rost – și mai puţină nefericire.

Scriu rândurile acestea într-un moment când mă apropii de vârsta Bunicii mele de când am început să am primele amintiri cu ea. Mi se părea bătrână pe atunci, cum ţi se par obligatoriu bunicii când ești copil. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viaţa, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă Bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieţii ei – și a vieţii în general". – Cristian Mungiu

FRAGMENT

De la Cahul la Oancea erau șapte kilometri de care și căruţe cu oameni refugiindu‑se. Plecau, unii cărând mobile cu ei, alţii doar cărucioare cu valize, într‑un șir neîntrerupt de cărăuși. Imediat ce treceau Prutul, lăsau lucrurile pe mal și se întorceau să mai ia altele, căci până să expire timpul era mai puţin de o zi. La fel a făcut și Papa: a descărcat carele și l‑a lăsat pe Costică să păzească lucrurile, iar el s‑a întors să ia altele.

Când a ajuns acasă, îl așteptam în stradă. Liza, agitată, era de data asta lângă mine. Eram, acum, de o parte, eu, Liza, Papa, iar de cealaltă, în picioare, în curte, Mama și, înapoia ei, toate lucrurile care se strânseseră: mobilele din casa noastră și câteva din cele din camerele de închiriat, paturi, noptiere, dulapuri, cuferele mamei și nenumărate alte lăzi pline cu covoare, toate așternuturile lor și cele strânse pentru zestre, samovarele, argintăria, tacâmurile, tot ce era în bucătărie, lustrele scoase din tavan, baloţi întregi de haine printre care se aflau rublele mamei din Primul Război și economiile ei de acum, desenul în creion al tatei cu Aneta, făcut sul, șapca lui de la 1916, până și cutia roșie de bomboane de la Petre fusese așezată într‑un coș.

Se adunaseră prea multe.

Mama a hotărât că nu mai vrea să plece, că nu poate lăsa toate lucrurile pentru care muncise o viaţă să se risipească. O clipă, Papa a ezitat, și uneori mă gândesc că, poate dacă ar fi reacţionat imediat, ar fi putut schimba ceva, dar sigur că mă amăgesc. N‑avea ce să schimbe. Grămada cu lucruri stivuite era atât de copleșitoare pentru Mama, încât nu avea replică. Iar eu? Aveam pe atunci 24 de ani și nici o autoritate asupra Mamei. Nu încăpea nici o discuţie cu ea. Se trântise jos pe baloţii de lenjerie și o ţinea morţiș că nu pleacă să‑și vadă munca de‑o viaţă împrăștiată. În clipa aceea alesese, desi ne îndemna să plecăm dacă vrem, alesese de fapt pentru noi toţi.

Desigur că nu am plecat. Am început să ne gândim cu ce să‑l aducem pe Costică, să nu rămână peste noapte acolo, căci nimeni nu voia să care lucruri invers, dinspre acolo înspre încoace, în ultimele ceasuri în care se mai putea trece. Am mers cu Papa la Oancea la pod și stăteam acolo, întrebându‑ne ce să facem. Treceau camioanele armatei coloană pe pod ducând în ţară făina din depozitele din Basarabia. Am rugat un șofer militar. Mi‑am adunat tot curajul și i‑am zis că urmează să fiu soţie de ofiţer și să ne ajute să ducem lucrurile înapoi. Nu pricepea: cum, înapoi? Avea camionul tot alb de la făină și se întorcea să mai ia. Dar ne‑a dus lucrurile acasă și le‑am descărcat în curte.

În oraș era deja un miting comunist, în faţă la prefectură. Era și Musea Perper acolo, cu un steag roșu în mână.

— Ne‑am săturat de Carol! ne‑a strigat ea când ne‑a văzut. Era foarte agitată. Erau împotriva Frontului Renașterii ei. În piaţă ne‑am întâlnit cu spălătoreasa noastră, Dașa, care se bucura și ea că veneau bolșevicii.

— Lasă că destul aţi trăit bine, ne‑a strigat ea cu năduf.

În noaptea aceea au intrat rușii. Stăteam în camera noastră și ascultam tancurile cum huruie pe străzile orașului. Eram în paturile noastre, în casa noastră, dar nimic nu mai era la fel. Ca într‑un vârtej, viaţa noastră se învolburase dintr‑odată și se întâmpla de capul ei, ameţindu‑ne…