FRAGMENT DE ISTORIE: România a semnat Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (10 februarie 1947)
La 10 februarie 1947, România a semnat, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate, consfinţind, în plan politic, încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Proiectele tratatelor de pace au fost definitivate la 12 iulie 1946, cu prilejul conferinţei miniştrilor de externe ai celor patru mari puteri (G. Bidault - Franţa, E. Bevin - Marea Britanie, J.F. Byrnes - SUA şi V. Molotov - Uniunea Sovietică), conform volumului ''Politica externă a României în perioada 1944-1947'' (Ion Enescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979). Ulterior, urma să se mai discute pe marginea formei finale a documentelor care aveau să fie transmise de adjuncţii celor patru diplomaţii.
Textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate şi Asociate, care urma să fie semnat cu România, a fost avansat spre discuţie, într-o primă lectură, la 20-22 iunie 1946, în cadrul unui format al miniştrilor de externe, iar în şedinţa din 26-28 iunie 1946 au fost supuse analizei clauzele economice care erau incluse în textul documentului. În ţară, s-a constituit o Comisie formată din experţi şi diplomaţi şi diferite grupuri de lucru specializate în diferite ministere (Ministerul Finanţelor, Ministerul Comerţului Exterior, Banca Naţională, Ministerul Căilor Ferate etc.) care au lucrat pe versiunea de tratat primită la 19 iulie 1946 de Ministerul român al afacerilor externe şi de preşedinte Consiliului de Miniştri Petru Groza şi miniştrii Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ion Gheorghe Maurer, potrivit volumului "Politica externă a României în perioada 1944-1947".
Simultan lucrărilor din ţară dedicate textului Tratatului, au fost angajate schimburi de opinii cu experţi şi reprezentanţi ai Franţei, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Poloniei, Noii Zeelande şi Statelor Unite ale Americii. Reprezentanţele diplomatice ale României au purtat discuţii cu reprezentanţii politici şi diplomatici ai statelor gazdă pe marginea textului tratatului care urma să fie supus dezbaterii finale la Conferinţa de Pace de la Paris.
La 31 iulie 1946, a fost publicat la Londra, Paris, Moscova şi Washington, textul proiectului Tratatului de pace cu România, pentru ca în 3 august 1946 presa română să transmită opiniei publice textul propriu-zis, format din preambul şi 38 de articole, organizate în opt părţi şi şase anexe. În preambul nu se face referire la declaraţia de război a României împotriva Ungariei. În ce priveşte declanşarea participării armatei române la războiul împotriva Germaniei naziste este menţionat momentul 12 septembrie 1944, data semnării armistiţiului cu Marea Britanie, SUA şi URSS, cu toate că operaţiile militare împotriva Wehrmachtului au debutat în dimineaţa zilei de 24 august 1944, imediat după actul istoric de la 23 august 1944. România a fost al patrulea stat contributor la războiul împotriva Germaniei naziste din rândul Naţiunilor Unite prin angajarea resurselor militare logistice şi a celor economice. Pe fondul acestei contribuţii nu a fost recunoscut României statutul de ţară cobeligerantă. Situaţia frontierelor naţionale a fost stipulată în Articolele 1 şi 2 din prima parte a proiectului de tratat, făcându-se trimitere la cele existente la data de 1 ianuarie 1941, cu excepţia celei româno-ungare. Articolul 2 anula hotărârile sentinţei dictatului de la Viena din 30 august 1940, declarându-le nule şi neavenite. Frontiera româno-ungară a fost stabilită pe linia celei existente la 1 ianuarie 1938. Punctul sinuos al proiectului de tratat de pace cu România a fost reprezentat de reparaţiile de război incluse în clauzele economice. Despăgubirile şi restituirile pe care statul român trebuia să le realizeze constituiau o povară considerabilă asupra capacităţii de refacere a ţării după război. Problema reparaţiilor şi restituirilor a fost inclusă în Articolele 22 şi 23 ale Tratatului. Prevederile Articolului 22 reluau conţinutul articolului 11 al Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care guvernul României trebuia să despăgubească Uniunea Sovietică pentru pagube generate ca urmare a acţiunilor militare şi a ocupaţiei teritoriilor sovietice. Reparaţiile urmau să fie realizate, eşalonat, pe o perioadă de opt ani. Suma de 300 de milioane de dolari americani trebuia plătită în natură, începând cu data de 12 septembrie 1944, fiind vorba de produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers.
Convocarea Conferinţei de pace de la Paris s-a realizat ca urmare a rezultatelor negocierilor desfăşurate la conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova, din decembrie 1945, şi ulterior la conferinţa şefilor diplomaţiilor celor patru puteri în capitala Franţei în perioada aprilie - iulie 1946.
Guvernul Franţei a adresat, la 8 august 1946, invitaţia, în numele Naţiunilor Unite, guvernului României să participe la Conferinţa de pace de la Paris. La 9 august 1946, Consiliul de Miniştri al României a aprobat mandatul care urma să fie dezbătut la Paris de delegaţia statului român. Într-o declaraţie publică, la 12 august 1946, preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza, a prezentat mandatul României pentru reuniunea de la Paris, respectiv obţinerea din partea Naţiunilor Unite a recunoaşterii statutului de ţară cobeligerantă, înlăturarea clauzelor din tratat care aduceau atingere situaţiei şi politicii economice a ţării, atenuarea restricţiilor privind armamentul şi forţele armate necesare apărării ţării, rezolvarea problematicii legate de regimul Dunării printr-o convenţie specială, indică sursa citată. În debutul lucrărilor conferinţei s-a stabilit faptul că, începând cu data de 10 august 1946, Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria îşi pot prezenta punctele de vedere privind proiectele de tratat care urmau să fie încheiate cu ele.
La 11 august 1946, delegaţia României condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministrul afacerilor externe, a sosit la Paris. Declaraţia României la Conferinţa de Pace a fost prezentată de Gheorghe Tătărescu în faţa celei de-a 15-a şedinţe plenare a conferinţei, în palatul Luxemburg, la 13 august 1946, condusă de secretarul de stat american J. F. Byrnes. Declaraţia expunea poziţia României raportată la chestiunile de pe agenda conferinţei, prezentându-se şi un memoriu care avansa cererile şi amendamentele României cu privire la Tratatul de pace.
1946.-Delegația-României-la-Conferința-de-Pace-de-la-Paris
Sursa foto: Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova /Facebook
Guvernul român a cerut, în expunerea în cadrul Conferinţei Păcii, ameliorarea clauzelor economice grele impuse României, injuste faţă de eforturile depuse în război, şi raportate la situaţia economică grea a ţării, datorată distrugerilor din timpul conflictului. Deopotrivă, guvernul român şi-a rezervat dreptul de a cere despăgubiri şi reparaţii faţă de Germania şi faţă de Ungaria. Privind clauzele militare, delegaţia României a catalogat regimul acestora nedrept faţă de contribuţia statului român la efortul comun de război al Naţiunilor Unite. Ziare franceze şi engleze apreciau în termeni pozitivi declaraţia lui Gheorghe Tătărescu în faţa Conferinţei de pace. Din 16 august 1946, delegaţia României şi-a desfăşurat activitatea, în cadrul Conferinţei, pe comisii, eforturile fiind concentrate pe chestiunile politice, teritoriale, militare şi economice.
La 30 septembrie 1946, după desfăşurarea a 36 de şedinţe, s-au încheiat discuţiile în Comisia Economică pentru Balcani şi Finlanda pe marginea clauzelor economice ale Tratatului de pace cu România. În data de 14 octombrie 1946 a avut loc cea de-a 39-a şedinţă plenară în cadrul căreia s-au desfăşurat discuţiile finale pe marginea Tratatului de pace cu România, pe baza unui raport avansat de Comisia Politică şi Teritorială. Deciziile definitive asupra articolelor de tratat care nu întruniseră unanimitatea sau majoritatea a două treimi de voturi urmau să fie repuse în discuţie de miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite şi URSS la reuniunea de la New York, din 4 noiembrie - 12 decembrie 1946. Definitivarea lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris a reprezentant un moment important în ce priveşte evoluţia postbelică.
La 24 ianuarie 1947, Jean Paul Boncour, reprezentantul politic al Franţei la Bucureşti, a remis Preşedintelui Consiliului de Miniştri invitaţia guvernului francez adresată guvernului român pentru a participa la semnarea la 10 februarie 1947, la Paris, a textului final al Tratatului de Pace.
Consiliul de Miniştri a hotărât, la 1 februarie 1947, aprobarea delegaţiei care urma să semneze documentul. În Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Paris s-a desfăşurat, la 10 februarie 1947, ceremonia semnării Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat, la 23 august 1947, Tratatul de pace, care a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)
Sursa foto: historia.ro
