O decadă marcantă şi bulversantă a secolului trecut, anii ’60 şi-au pus amprenta pe multe destine, iar unele evenimente ale acelei perioade au implicaţii chiar şi astăzi. Europa începea să fie, la propriu, divizată, prin construirea Zidului Berlinului (1961), iar şi mai multe „ziduri“ se ridicau după Primăvara de la Praga şi invazia rusă din Cehoslovacia (1968). Între timp, în China, Mao Zedong pornea halucinanta sa Revoluţie Culturală.

Dar poate cele mai importante evenimente s-au petrecut peste Ocean, într-o Americă aflată în plin război rece cu URSS. Războiul din Vietnam (1955-1975), Criza rachetelor cubaneze ce ar fi putut declanşa un nou război mondial (1962), asasinarea preşedintelui John F. Kennedy (1963), a fratelui său, Robert Kennedy (1968), şi a pastorului de culoare Martin Luther King (1968) au bulversat populaţia Statelor Unite, lăsând-o în căutare de stabilitate şi repere.

Consumerismul era una dintre valorile epocii în care ameninţarea unui nou conflict pândea în orice moment, iar pe fondul acesta, la mijlocul deceniului, a apărut mişcarea hippy, ce combătea războiul cu dragoste şi flori în păr.

Tocmai de aceea, festivalul Woodstock – un eveniment precar organizat şi nu atât de spectaculos artistic (deşi a lansat cariere) – nu este atât de mult despre muzică, ci despre o revoluţie. Despre libertate şi schimbare.

Cu 45 de ani în urmă, în weekendul 15-18 august 1969, la mai puţin de o lună de când Neil Armstrong devenea primul om care punea piciorul pe Lună , aproape jumătate de milion de oameni se adunau pe o pajişte, pentru „trei zile de pace şi muzică“, cum scria pe afişul Festivalului de la Woodstock.

Cu mai puţin de un an înainte, când patru tineri – doi hipioţi vizionari, Artie Kornfeld şi Michael Lang, şi doi antreprenori capitalişti, John Roberts şi Joel Rosenman – puneau cap la cap câteva idei, nici nu bănuiau că aveau să intre în istoria muzicii moderne.

Prieteniile se legau imediat la Woodstock FOTO Guliver/Getty Images

„Tineri cu capital nelimitat, căutăm oportunităţi de investiţii interesante, legale şi propuneri de afaceri“. Aşa suna anunţul publicat în „The New York Times“ şi în „The Wall Street Journal“ de Roberts şi Rosenman, care proveneau din familii bogate. Lang şi Kornfeld au citit anunţul, i-au contactat pe cei doi şi s-au întâlnit pentru a discuta. Mai întâi despre crearea unui studio de înregistrări în Woodstock, apoi ideea a evoluat într-un festival în aer liber.

Michael Lang, care organizase cu un an înainte un festival la Miami, era prieten cu mai mulţi artişti celebri, aşa că s-a ocupat de contracte, iar primii care au semnat, pentru onorariul de 10.000 de dolari, au fost membrii trupei Creedence Clearwater Revival.

Abia apoi avea să înceapă „nebunia“ organizatorică. Dacă astăzi artiştii sunt contactaţi cu cel puţin un an înainte, la fel cum sunt discutate şi detaliile tehnice şi organizatorice, în 1969 lucrurile au fost făcute cu elan, ce-i drept, dar superficial.

Concertul a fost programat, iniţial, în oraşul Wallkill din statul New York. În primăvara lui ’69, cei patru au închiriat un teren pentru 10.000 de dolari, oficialii oraşului asigurându-se că nu vor participa mai mult de 50.000 de persoane. La începutul lunii iulie, însă, consiliul local a adoptat o lege prin care orice reuniune de peste 5.000 de oameni necesita autorizaţie. Astfel, pe 14 iulie 1969, proiectul a căzut.

Eşec organizatoric

Evenimentul părea compromis, dar a doua zi Lang l-a cunoscut pe Sam Yasgur, fiul lui Max Yasgur, un fermier ce i-a închiriat un teren lângă orăşelul Bethel (situat la 69 de kilometri de Woodstock, localitate de la care a „împrumutat“ şi numele). Dar, în curând, lucrurile aveau să-i depăşească.

Dacă în era reţelelor sociale şi a telefoanelor inteligente vestea unui astfel de concert s-ar răspândi cu o viteză virală, în 1969 presa şi radiourile au fost cele care au contribuit din (prea)plin la popularizarea evenimentului. O dată când proiectul a căzut – după interzicerea organizării festivalului în Wallkill –, apoi când proiectul a fost reluat.

Aşa că marţi, 12 august 1969, cu trei zile înainte, 50.000 de oameni se aflau deja pe câmpul de la Bethel. În acel moment, organizatorii au avut două opţiuni, după cum mărturisea Lang într-un interviu: să întărească securitatea, împrejmuind zona cu şi mai mult gard – ceea ce ar fi putut conduce la violenţă –, sau să investească toate resursele pentru finalizarea scenei. Peste noapte, publicul a ales în locul lor şi a tăiat gardul deja existent, iar acest lucru a determinat şi mai multă lume să vină la festival.

Spiritul flower power, inscripţionat chiar şi pe maşini FOTO Guliver/Getty Images

În ziua de vineri, şoselele din zonă erau blocate, iar coloanele de maşini au înaintat doar 10 kilometri în cinci ore, astfel că oamenii au abandonat autoturismele şi au parcurs ultima parte a drumului pe jos. Nici măcar soliştii din deschidere nu au reuşit să ajungă la timp, din cauza blocajului de pe şosele, iar festivalul a fost deschis de cântăreţul folk Richie Havens, unul dintre capetele de afiş ale primei zile. „A fost prima uşurare după zece luni de zile. Iar sonorizarea chiar mergea! Din acel moment, nu mai aveam altă opţiune decât să ne punem centura de siguranţă şi să ne «ţinem» bine în acest carusel“, spunea Michael Lang într-un interviu.

Sfârşit şi început

Evenimentul a decurs fără incidente, deşi au existat doi morţi: unul din cauza unei supradoze accidentale de heroină, altul, „ascuns“ prea bine într-un sac de dormit, a fost călcat de un tractor, pe un câmp din apropiere. Totodată, în timpul festivalului s-au născut doi copii.

În ciuda entuziasmului şi a unor recitaluri care au rămas în istorie (Joan Baez, Jimi Hendrix), din punct de vedere organizatoric evenimentul a fost aproape un eşec. Numărul uriaş de spectatori i-a luat total pe nepregătite pe promotori, astfel că rezervele de alimente au fost insuficiente, la fel ca şi duşurile şi toaletele.

În plus, din cauza ploii, terenul a devenit, practic, un câmp de nămol. Şi chiar dacă din loc în loc existau semne ce îi atenţionau pe spectatori că există pericolul de „LSD prost“ (LSD este un drog psihedelic, acid lisergic dietilamid – n.r.), chiar dacă în aer pluteau nori groşi de marijuana, lucrurile au decurs, totuşi, în spiritul pacifist al curentului flower power: oamenii au cântat, au dansat, s-au iubit, au găsit chiar şi alternativa pentru numărul prea mic de duşuri şi au făcut baie în heleşteul din apropiere.

Totuşi, până la finalul evenimentului, mulţi dintre cei mai entuziaşti spectatori părăsiseră locul şi doar 30.000 de oameni au asistat la recitalul capului de afiş, Jimi Hendrix (desfăşurat abia luni dimineaţă, în loc de duminica seara, din cauza decalajului provocat de întârzierile artiştilor).

A fi sau a nu fi la Woodstock

Carlos Santana (dreapta), unul dintre artiştii lansaţi la festival FOTO Guliver / Getty Images

Lista artiştilor care au urcat pe scenă în 1969 include unele dintre cele mai mari nume din istoria rockului şi a folkului. Unii dintre aceşti muzicieni nu mai sunt astăzi în viaţă, pentru că abuzul de droguri şi alcool şi-a luat tributul. Janis Joplin şi Jimi Hendrix sunt doar doi dintre cei dispăruţi în mod tragic, însă mulţi dintre artiştii Woodstockului s-au confruntat, de-a lungul timpului, cu dependenţe.

Unul dintre aceştia este c hitaristul mexican Carlos Santana, a cărui carieră a început la festival. După cum însuşi artistul mărturisea, a fost atât de drogat cu mescalină, încât nu-şi mai aduce aminte aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat în timpul recitalului. Alte nume mari care au cântat la Woodstock sunt Joe Cocker, The Band, Grateful Dead, Creedence Clearwater Revival, The Who, dar mulţi alţi artişti de renume au refuzat, la vremea respectivă, participarea la festival: Bob Dylan, The Doors, Led Zeppelin, The Moody Blues, Free şi Jethro Tull.

Încheind bulversantul deceniu ’60, Festivalul Woodstock rămâne în istoria muzicii moderne. Astăzi, ar fi fost, cu siguranţă, destule toalete ecologice, standuri cu mâncare şi cizme de cauciuc, s-ar fi băut mai multă bere şi s-ar fi fumat mai puţină marijuana, iar în locul tinerilor cu flori în păr am fi văzut mulţi hipsteri cu barbă şi rame groase de ochelari, „avertizaţi“ de existenţa evenimentului pe vreun grup de pe Facebook. Ar fi fost şi motive, şi nevoie de repere sau stabilitate, în Crimeea anexată cu forţa Rusiei sau în Fâşia Gaza decimată de război. Dar câţi şi-ar mai fi dorit să facă dragoste şi nu război?

Andrei Partoş: „Totul rămâne în istorie, la pachet cu bune şi cu rele“

Andrei Partoş, realizator „Psihologul muzical“, la Radio România Actualităţi, a povestit într-un interviu despre influenţa pe care a avut-o acest festival în lumea muzicii, dar şi despre modul în care a fost perceput în epocă, în România.

„Weekend Adevărul“: Poate fi considerat Festivalul de la Woodstock modelul pentru evenimentele care au urmat, de la festivalul Glastonbury la cele actuale?

Andrei Partoş: Da, poate fi considerat un reper. Nu neapărat un model, pentru că organizarea a avut, după cum se ştie, probleme. Azi e invers. Cum face cineva un festival în aer liber, la câmp, la mare sau la munte, cu mai multe nume pe afiş, imediat se spune că e un fel de Woodstock. Chiar şi „Folk You“ doreşte să reediteze spiritul iniţial din 1969, latura pozitivă a evenimentului.

La cât timp s-a aflat în România despre Woodstock? Cum aţi aflat dumneavoastră? Aţi văzut documentarul lansat un an mai târziu, în 1970?

Având acces la presa străină (se găseau ziare, reviste la unele chioşcuri în Bucureşti), dar şi la presă de profil de la Biblioteca Americană, am citit chiar atunci, în 1969. Aveam 20 de ani, mă interesa tot ce era legat de muzică, de fenomenul social. Colegii, prietenii mei, erau tot aşa. Documentarul din 1970 l-am văzut puţin mai târziu, datorită Moţului Pittiş.

A avut vreo influenţă la noi în ţară, la nivel cultural, artistic?

Influenţe la nivel naţional nu pot spune că au fost. Dar în grupuri de oameni cu deschidere, cu siguranţă. Muzica a pătruns foarte rapid, ţinutele vestimentare se copiau. Mesajul antirăzboinic, pacifist, convenea şi regimului comunist; era la puţină vreme după invazia sovietică în Cehoslovacia şi la puţin timp înaintea Tezelor din iulie 1971.

În România, muzica de la Woodstock a pătruns foarte rapid, ţinutele vestimentare se copiau. Mesajul antirăzboinic, pacifist, convenea şi regimului comunist.

Cunoaşteţi pe cineva din România care a fost acolo?

Nu, dar am cunoscut artişti care au cântat la festival. Joan Baez şi Joe Cocker ar fi cei mai importanţi.

A fost Woodstock mai mult decât un simplu festival muzical, o declaraţie a vremii?

La finalul anilor ’60 frământările sociale ajunseseră la apogeu peste tot, nu numai în SUA, aşa că în percepţia unora a fost cu siguranţă. Au fost multe piese cu texte mobilizatoare, despre pace şi libertate. Într-o ţară frământată de probleme, dar o ţară liberă şi democratică. S-a scris şi s-a vorbit mult despre excesele sexuale, despre droguri, băutură la Woodstock. Totul rămâne în istorie, la pachet cu bune şi cu rele.
Nimeni nu bănuia ce amploare avea să ia acest eveniment.

De ce au venit atât de mulţi spectatori şi de ce au refuzat unii artişti celebri să participe?

A fost o reacţie în lanţ din partea publicului. Să nu uităm că nu exista internet, aşa că promovarea se făcea prin radio şi TV sau viu grai. Unii vorbesc de 400.000 de oameni, alţii de mai mulţi.S-au vândut anticipat aproape 150.000 de bilete. Revista „Rolling Stone“ a inclus festivalul printre cele 50 de evenimente care au schimbat istoria rock’n’roll-ului. Lista numelor de pe afiş era, totuşi, mare, cam 32 de nume... Pentru tinerii iubitori de muzică era o ocazie foarte bună de a se reuni, de a asculta muzică diversă (folk, rock, pop, latino, blues, soul). Refuzurile au avut motivaţii diverse. Unii nu erau mulţumiţi de suma oferită, alţii aveau alte proiecte, unii nu agreau combinaţia, amestecul de genuri.

Care este moştenirea Woodstock? Cum a influenţat lumea muzicală, showbizul în general?

Categoric albumele editate după acest festival sunt reperele ferme ale oricărui colecţionar de muzică. Se reeditează periodic, iar CD-urile se vând foarte bine. Fiecare generaţie vrea să afle cum a fost, fiecare aniversare, ca şi cea de acum, înseamnă noi cumpărători de CD sau DVD.Turiştii vizitează locul şi azi. Producătorii de evenimente au învăţat cu siguranţă din reuşitele şi din greşelile comise în 1969. Prin ascultarea albumelor, generaţii întregi au aflat despre Jimi Hendrix, Janis Joplin, Joan Baez, Santana, Creedence Clearwater Revival, The Who, Grateful Dead, Blood Sweat and Tears şi alţii.

De ce evenimentele similare (Woodstock ’79, ’94, ’99, 2009) n-au mai avut acelaşi ecou?

Cauze sunt multe. Lumea s-a schimbat, generaţiile s-au schimbat. Oferta festivalieră s-a diversificat, tehnologia modernă şi internetul ţin în casă mulţi iubitori de muzică... Nici artiştii din 1969 nu mai sunt în activitate sau, dacă mai sunt, nu mai au capacitatea unor recitaluri dinamice. În 1999 au fost trupe noi, au fost peste 200.000 de oameni, au fost situaţii complicate, cu violenţă. Organizatorii au vrut să profite de renumele Woodstock pentru a promova tot felul de ciudaţi. Astfel au compromis ideea. De exemplu, Rage Against the Machine a dat foc drapelului american în timpul cântării... Se mai poate vorbi despre spiritul Woodstock? Cred că eşecurile aniversărilor se explică şi prin lipsa de inspiraţie a iniţiatorilor. Era nevoie de mult suflet, know-how şi mulţi bani pentru a valorifica moştenirea Wood¬stock, explicând celor de azi ce a însemnat pentru cei de ieri.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii