Înainte de Paşte, orfanii sau puştii ce trăiesc în centrele de plasament din România, departe de familiile lovite de sărăcie lucie şi necazuri, au parte de vizitatori care speră să le aducă un dram de bucurie în zi de sărbătoare. Cu siguranţă, oricâte daruri ar primi de la oameni care au meritul că îşi îndreaptă gândul, cu astfel de prilejuri, şi spre cei nepăstuiţi de soartă, pungile pline cu dulciuri, jucării şi haine nu vor putea compensa dragostea unei mame plecate la muncă peste hotare, de ani de zile, sau sentimentul de siguranţă şi iubirea pe care ar trebui să le insufle prezenţa unui părinte.

Totuşi, un lucru cât de mic înseamnă pentru aceşti pui de om cu experienţele de viaţă ale unor adulţi încercaţi greu de soartă, un moment în care îşi mai iau gândul de la cele de zi cu zi, poate chiar speranţa că oamenii de dincolo de universul lor restrâns pot fi, cu puţin efort, mai deschişi la suflet şi la minte faţă de problemele pe care le înfruntă.

Privirile micuţilor întâlniţi în astfel de centre de plasament te pun în încurcătură din prima clipă în care se opresc iscoditor asupra ta. Nodul în gât se instalează aproape instantaneu, când percepi amestecul de suspiciune, amărăciune, curiozitate şi, abia într-un târziu, entuziasmul copilăresc. Nu eşti obişnuit să vezi aşa ceva în ochii copilului tău sau ai copiilor pe care îi întâlneşti, zi de zi, pe stradă, în parcuri sau magazine, alături de părinţii lor.

Copiii de la “Sf. Maria” aveau organizată o zi plină în Joia Mare. Imediat după ce şi-au primit cadourile de iepuraş, un autocar îi aştepta pentru a-i duce la Muzeul Antipa, apoi la Grădina Zoologică. O adevărată aventură pentru puştanii surescitaţi la gândul zilei care îi aşteapta. Totuşi, nu rămân datori şi în schimbul pungilor primite au pregătit la rândul lor daruri ieşite din propriile mâini. Suporturi pentru ouă, pictate cu păsări colorate, felicitări şi ouă magnet de frigider făcute din ipsos.

Dincolo de copiii găzduiţi în Centrul de Plasament, la “Sf. Maria” primesc ajutor gratuit, în cadrul Centrului pentru Copii cu Dizabilităţi, şi o sută de micuţi cu diverse probleme, precum autism, sidrom Down şi afecţiuni locomotorii, care lucrează cu cei câţiva terapeuţi, insuficienţi ca număr, în câteva încăperi micuţe.

Serviciile pe care le oferim sunt gratuite, dar părinţii cheltuiesc şi câte 50 de lei ca să ajungă aici cu copiii. Trebuie să scoţi bani din buzunar cum ieşi din casă, aşa că uneori, dacă vin de mai departe, aproape că plătesc să vină până la noi echivalentul unei astfel de şedinţe la un cabinet particular, spune unul dintre terapeuţi în timp ce arată caietul cu programări, cu filele înegrite de nume.

Pe faţa ei se citeşte dăruirea şi pasiunea cu care îşi face treaba. De altfel, atât de ataşată este de micuţii cu care lucrează şi ani de zile la rând încât mărturiseşte că nici nu s-a mai gândit să aibă copiii ei. “Copiii mei sunt aici”, zâmbeşte în timp ce priveşte spre zecile de desene făcute de mâna lor şi fotografii înrămate care surprind zilele de naştere ale unora dintre ei. La centrul pentru copii cu dizabilităţi nu vin numai pacienţi din familii dezorganizate şi extrem de sărace, ci şi copii din împrejurimi care au avut neşansa de a se naşte cu afecţiuni neuropsihice. Pentru cei cărora părinţii nu-şi pot permite să le serbeze ziua de naştere acasă, se organizează mici petreceri în sălile de la centru.

Sunt copii luptători, care au reuşit să se adapteze în societate, chiar dacă au adunat într-un timp atât de scurt experienţe pe care cei mai mulţi adulţi nu le au, îşi laudă directoarea centrului “Rază de Soare” din Băicoi, Prahova, cele 29 de suflete cu vârste între 3 şi 17 ani care duc o viaţă de orfan, departe de cei dragi, deşi mulţi dintre ei au cel puţin un părinte, dacă nu pe amândoi.

Însă lipsurile, gurile multe şi flămânde transformă astfel de instituţii de stat în adevărate sanctuare pentru copiii proveniţi din familii dezorganizate, în care sărăcia echivalează adesea cu abuzuri de tot felul şi alcoolism. La centrul din Băicoi, copiii sunt cazaţi deocamdată într-un spaţiu destul de restrâns, pentru că la o aruncătură de băţ se contruieşte, cu fonduri europene, o casă nouă (foto), mai spaţioasă, în care speră să se mute la anul.

“Ciocolata o mâncaţi după masă, vă rog!”, încearcă în zadar directoarea de la “Rază de Soare”, Letiţia Muşat, să oprească asaltul mâinilor micuţe a două fetiţe de vârsta grădinţiei, care îndeasă febril în guriţe bucăţile dulci. La fel ca şi celorlalţi copii, Iepuraşul le-a adus în dar câte o pungă cu haine, dulciuri şi jucării, în cadrul caravanei “Bucurii de Paşti”, organizată de Autoitalia, care a colindat în Joia Mare, alături de reprezentantul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova, Alexandru Bocioacă, cinci centre de plasament: Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi din cadrul Complexului de Servicii Comunitare “Sf. Maria” (Vălenii de munte), Complexul de Servicii Comunitare Rază de Soare (Băicoi), Centrul de Servicii Comunitare Sf. Filofteia (Câmpina), Centrul de Plasament (Câmpina) şi Centrul de Primire în Regim de Urgenţă „Cireşarii” (Ploieşti).

Copiii din fiecare centru în care a poposit caravana sunt obişnuiţi cu astfel de vizite, mai ales cei care stau acolo de ani buni. Avertizaţi cu câteva zile înainte că vor avea parte de o surpriză, s-au pregătit cu toţii să-şi primească oaspeţii. Îmbrăcaţi cu ce au mai bun, aşteaptă cuminţi, cu mâinile împreunate pe genunchi, să le vină rândul sau să fie împinşi de la spate de educatori spre oamenii care împart pachetele organizate pe categorii de vârste. Sunt foarte timizi, iar când încerci să-i întrebi câte ceva pot trece şi minute în şir în care se feresc să-ţi dea un răspuns. Mulţi locuiesc aici împreună cu fraţii sau surorile.

”Ce nume o să-i dai ursuleţului?, întreabă unul dintre voluntarii Autoitalia o fetiţă care a venit la centrul din Câmpina împreună cu bunica sa. Se numără printre familiile asistate din judeţul Prahova, iar micuţa Sara, împreună cu sora sa mai mică, au fost părăsite de mama care, în urmă cu doi ani, s-a recăsătorit. Şi-a făcut o altă viaţă, alături de o altă familie, iar copilele au rămas cu mamaie Maria Bazarca (foto).

“Nu o să-i dai un nume ursului? Cum o să-l strigi?”, insistă cu zâmbetul pe buze o tânără. Iar Sara se trage mai aproape de bunica sa. Mărunţică, uscăţivă, cu mâinile bătătorite de munca grea şi chipul brăzdat de trecerea timpului, bătrâna ia sacoşele cu alimente de primă necesitate oferite şi, întrebată despre situaţia în care se află, încearcă să salveze aparenţele. “Ne descurcăm binişor, mulţumesc lui Dumnezeu”, spune dânsa încet. Însă odată rostite cuvintele, ochii i se umplu de lacrimi şi mărturiseşte că-i tare greu să se descurce cu cele două nepoţele pe care le are în grijă de peste doi ani. Sara stă cu ochii plecaţi şi cu mâinile încleştate peste punga primită cadou. Bărbia începe să-i tremure şi, la cei şase ani pe care îi are, îţi dai seama că duce pe umeri o povară prea mare.

Întrebările despre numele pe care are de gând să i-l dea ursuleţului pe care îl frământă între degetele firave par, dintr-o dată, nelalocul lor. Însă, după ce voluntarii din jurul ei fac glume cu zâmbetul pe buze şi încep să înşire desenele animate la care s-au uitat ei pe când erau copii, Sara şopteşte abia auzit: Violetta, numele unui personaj dintr-un serial de televiziune pentru copii. La plecare, Sara este atât de încurcată şi emoţionată încât nu poate nici măcar să rostească la revedere. Personalul de la centru o îndeamnă să fie politicoasă, ca pe orice alt copil, mai degrabă pentru a le arăta vizitatorilor că este bine crescută în ciuda condiţiilor în care trăieşte. Dar Sara abia aşteaptă să plece, alături de bunica ei.

La Centrul de Plasament pentru copii cu handicap uşor din Câmpina, clădirea este nouă şi copiii au loc destul pentru activităţile de zi cu zi. Dar lucrurile nu stau atât de bine pe cât par. Salariile personalului sunt foarte mici, este nevoie de mai mulţi angajaţi care să acopere aşa cum ar trebui inclusiv supravegherea pe timpul nopţii. Dar pentru că statul nu are bani, acelaşi om care are grijă de copii, se ocupă şi de contabilitate, mai face şi terapie cu copiii cu dizabilităţi. Încearcă să se descurce aşa cum le permit resursele.

Sub acest acoperiş se află copiii separaţi, temporar sau definitiv, de părinţii lor, urmare a unor poveşti care îţi sfâşie sufletul. Mulţi sunt copii cu handicap mintal. Iar aceştia simt poate mai mult nevoia de a li se arăta afecţiune. Una dintre fetele cu probleme neuropsihice îşi primeşte cadoul, aplaudă şi râde privind la nebunia iscată în jurul ei de colegii care îşi cară darurile în dormitoare. Apoi se apropie de o jurnalistă care îi zâmbeşte şi o îmbrăţişează din senin. O îmbrăţişare lungă, cu braţele încercuite în jurul trupului şi capul lipit de piept.

Celelalte fete aleargă la etaj, unde sunt dormitoarele, şi încep să probeze tricouri. Una dintre ele scoate pe rând obiectele din pungă. Împătureşte atent fiecare pantalon şi bluză, le aşează pe pat şi le netezeşte uşor cu palma. Sentimentul de proprietate este destul de puţin înrădăcinat atunci când trăieşti la comun.

Într-o sală de la parter are loc o întâlnire de familie. Este ziua de naştere a uneia dintre copilele de la centru. După ce colegii şi voluntarii i-au cântat “La mulţi ani!” şi au fost serviţi cu bomboane, sărbătorita s-a retras într-o cameră unde o aştepta familia. Prin uşa lăsată deschisă se zăreşte o mamă cu privirea tristă, îmbătrânită înainte de vreme, care se uită fără să zâmbească spre fiica îmbrăcată într-o rochie nouă, albastru închis. Este o adolescentă frumoasă, cu ochi albaştri, care stă în faţa celor dragi ca într-o scenă mută, în care personajele aproape că nu se mişcă. Se simte o oarecare stânjeneală între ei, iar asta dă de înţeles că, foarte posibil, nu s-au mai văzut de mult timp. Copiii din astfel de centre de plasament merg acasă în vacanţe, să-şi viziteze familiile, dar mulţi nu ajung la părinţi sau la rude nici atunci. Iar vizitele au ceva din atmosfera posomorâtă a întâlnirilor dintr-un spital.

Ceea ce am făcut noi astăzi ştiu că reprezintă o picătură într-un ocean de necazuri, dar sper ca tot mai multe companii din România să facă astfel de gesturi. Până la urmă, la sfârşitul zilei, nu contează cine suntem şi ce facem zi de zi la serviciu, ci omul care eşti dincolo de toate astea, spune Hezi Shayb, reprezentantul proprietarului Autoitalia, care a însoţit, alături de fiul său, caravana de Paşte.

“Nu mi-am obligat fiul să vină azi cu mine. A fost dorinţa lui. M-a întrebat dacă în vacanţă ar putea să vină în România ca să facă voluntariat. Eu nu am niciun merit în ceea ce priveşte decizia lui”, adaugă acesta.

În urma caravanei care pleacă, rămân copiii care îşi arată unul altuia hăinuţele primite şi fac schimb de dulciuri. Sufletele bătrâne din trupurile puştilor loviţi de soartă par, pentru o clipă, că au lasat la iveală sufletele curate de copii.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii