S-au tras concluzii şi s-au construit dezbateri. Astfel că poveştile ce urmează nu-şi propun să spună ceva nou. Ci doar să reinterpreteze sumar câteva dintre secvenţele din viaţa unei persoane condamnată să trăiască pe tronul unei ţări. A unei persoane născute pentru a deveni simbolul unei naţiuni.

Sfârşitul războiului şi fuga din palat

„A fost Ziua Zilelor, a fost ca nicio altă zi de dinainte", avea să caracterizeze Mollie Panter-Downes, de la „New Yorker Magazine", ceea ce englezii numesc, „V-E Day", Ziua Victoriei din Europa, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Se întâmpla în 8 mai 1945.

Clopotele răsunau peste tot în Insulă şi vapoarele de pe Tamisa claxonau răguşit. Totul era acoperit în culorile naţionale, până şi câinii fuseseră împodobiţi în însemnele statului. Străzile erau pline, bărbaţi, femei şi copii, adunaţi pentru a sărbători pacea şi sfârşitul coşmarului.

Londra era o inimă pulsând cu frenezie. Potrivit estimărilor din epocă, numai în faţa Piccadilly Circus se afla o mulţime de aproximativ 50.000 de oameni. Se dansa pe străzi, apăruseră orchestre inventate ad-hoc şi arcodeonişti de circumstanţă. Cerul era luminat de artificii.

La orele 15.00, premierul britanic, Winston Churchill, a intrat în direct cu naţiunea, transmiţând mesajul pe care cu toţii voiau să-l audă: războiul luase sfârşit. Imediat după discurs, regele George al VI-lea,regina Elisabeta I şi cele două prinţese au ieşit la balconul Palatului Buckingham, pentru a saluta ovaţiile mulţimii adunate în stradă.

Elisabeta a II-a, salutându-l pe Winston Churchill în 1950 FOTO AFP

În aceeaşi seară, la următoarea ieşire a cuplului de monarhi de la balconul palatului, printre demonstranţii zgomotoşi de jos se aflau şi cele prinţese: Elisabeta şi Margareta. Fetele părăsiseră palatul fără ştirea părinţilor pentru a se alătura exploziei de bucurie din stradă.

Iată cum avea să descrie ceea care avea să devină regina Elisabeta a II-a această experienţă, de când avea 19 ani: „Ne-am dat seama că, de acolo de sus, nu puteam vedea de ce oamenii se bucură atât de tare. Aşa că am ieşit în stradă. După ce am traversat Green Park, am stat afară şi am strigat, alături de ceilalţi: «Vrem Regele!» Şi ne-am văzut părinţii vorbind de sus. Îmi aduc aminte că eram îngrozite că vom fi recunoscute. Şi am văzut şiruri întregi de oameni necunoscuţi, mergând braţ la braţ, într-o explozie de fericire. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea".

Încoronarea şi rochia-problemă

Aceasta este povestea unei rochii. Nu orice rochie, nici măcar una de mireasă, după care vreo domnişoară ar suspina ani în şir până să se privească în oglindă îmbrăcată în ea.

Nu, aceasta este povestea unei rochii mult mai importante, a unui obiect vestimentar-simbol, al unei declaraţii de autoritate croită prin fibrele unei ţesături. În 1953, la un an de la moartea lui George al VI-lea, Regina Elisabeta a II-a îl desemna pe Norman Hartnell să-i creeze rochia pentru încoronare.

Foto dreapta: Elisabeta a II-a, în ţinuta portată la încoronare, în 1953 / AFP

Presa vremii este nedecisă în privinţa numărului exact al variantelor desenate de Hartnell şi de asistentul său, Ian Thomas, însă acesta a depăşit cu siguranţă 25 de încercări. Varianta finală, aprobată în compania reginei, avea un guler modern şi era croită din bucăţi de mătase.

Cele de la suprafaţă - acoperite cu însemnele botanice ale fiecărei ţări membre a Commonwealth-ului. Construcţia complicată a rochiei este descrisă de Hartnell în autobiografia sa, acesta fiind preocupat de modul în care regina avea să se mişte, încorsetată într-un obiect vestimentar atât de greu. O schemă complexă a fost pusă la punct, executată întocmai de o armată de croitori.

Elisabeta a II-a, în caleaşca regală care a purtată la Westminster Abbey, în ziua încoronării FOTO AFP

În ziua încoronării, Westminster Abbey era îngropată în camere de televiziune, într-o demonstraţie de forţă mediatică nemaivăzută. Potrivit cifrelor oficiale de atunci, 3 milioane de licenţe de televiziune fuseseră acordate numai în Marea Britanie.

Aproximativ 20 de milioane de britanici s-au uitat la televizor, iar în SUA numărul telespectatorilor a depăşit 100 de milioane. Nimeni nu a observat cum, în toată această forfotă mediatică, persoana din centru, cea asupra căreia erau aţintite toate camerele de luat vederi, i-a şoptit împovărată Arhiepiscopului de Canterbury: „Împinge-mă, să o pot lua din loc".

Succesiunea la tron include şi Casa Regală din România

Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României este este a 91-a succesoare la tronul britanic. De asemenea, succesoarea sa la conducerea Casei Regale din România, Alteţa Sa Regală Principesa Elena, ocupă poziţia 92 pe linia succesorală a tronului Marii Britanii. Alteţele Lor Regale Principesa Irina a României şi Principesa Sofia se află pe cea de-a 95-a, respectiv 98-a treaptă pe linia succesorală britanică.

În acest moment, primul succesor la Coroana Britanică este Prinţul Charles. La finalul lunii octombrie regalitatea a renunţat, după 300 de ani, la două dintre cele mai severe reguli de succesiune: acordarea tronului primului fiu născut şi interdicţia succesiunii în cazul căsătoriilor cu persoane de confesiune catolică.

Astfel, potrivit modificărilor legii, copilul Prinţului William de Wales şi al lui Kate Middleton va moşteni Coroana Britanică indiferent de sex. De asemenea, Majestatea Sa Regele Mihai al României, care s-a cununat catolic cu Regina Ana în Monte Carlo, îşi poate revendica o poziţie pe linia succesorală.

Regele Mihai este strănepot al reginei Victoria şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

Un intrus la taifas cu regina, în dormitorul ei

La început a escalat un burlan. A găsit un geam deschis, a intrat în clădire, unde a petrecut următoarea jumătate de oră mâncând brânză cheddar şi biscuiţi şi plimbându-se prin camere.

A privit îndelung portretele regale şi s-a aşezat puţin pe tron. Ca să vadă şi el cum te simţi. A băut o jumătate de sticlă de vin, după care, simţindu-se extenuat, a decis să plece.

A doua oară a fost chiar mai simplu. Deşi lucrurile începuseră prost. O alarmă s-a declanşat, dar a fost luată drept o defecţiune tehnică de către angajaţii Palatului, care au oprit detectoarele. Intrusul a pornit direct spre dormitorul Reginei. În drum, a spart o scrumieră şi s-a tăiat la mână.

Regina s-a trezit abia când, orbecăind prin întuneric, Michael Fagan, tată a patru copii şi admirator necondiţionat al Majestăţii Sale, a dărâmat o draperie. Apoi s-a aşezat pe marginea patului, la câţiva centimetri de regină şi a început să-i povestească. Au vorbit preţ de vreo 10 minute.

Regina Elisabeta a II-a a sunat după Poliţie, de două ori chiar, dar nimeni nu a venit. Apoi, Michael Fagan i-a cerut reginei nişte ţigări. El rămăsese fără, iar Majestatea Sa a fost de acord. Ţigările au fost aduse de o menajeră, care, imediat după ce a ieşit din cameră, a alertat forţele de ordine. Aşa a fost arestat Michael Fagan, tată a patru copii, în dimineaţa zilei de 9 iulie 1982.

Pe vrea aceea, infracţiunea de te apropia în acest fel de regina Regatului Unit era doar o infracţiune civilă, nu şi una penală. Fagan a fost acuzat şi găsit vinovat de furtul sticlei de vin şi a fost internat timp de şase luni într-un institut psihiatric.

Abia în 2007, Palatul Buckingham a devenit prin lege un loc interzis musafirilor nepoftiţi, precum Michael Fagan. Nici până astăzi nu s-a aflat care a fost subiectul discuţiei dintre regină şi admiratorul insistent.

Fetiţa de atunci

În fine, o poveste despre predestinare. Despre o fetiţă căreia i se deschide întreaga viaţă în faţa ochilor, determinată până la ultimul amănunt, până la ultima linie a desenului final. Se întâmpla în 1936.

La acel moment, „unchiul David", Edward al VIII-lea, abdica în favoarea lui Bertie, George al VI-lea. Nimeni altul decât tatăl micuţie Elisabeta. Cărţile erau făcute, totul fusese scris încă de atunci, deşi viitoarea regină era, pe vremea aceea, doar o fetiţă, în vârstă de 10 ani.

Ce însemnau toate aceste mutări de coroană în faţa unui copil? „Asta înseamnă că va trebui să devii următoarea regină?", a întrebat-o sora sa, Margareta. „Da, într-o bună zi", a răspuns micuţa Elisabeta. „Sărmana de tine...", a sosit replica surorii Margaret.

“O iubeşte pe Regină atât de mult... Cred că doar a vrut să vorbească cu ea, să o salute şi să-şi spună problemele." mama lui Michael Fagan

Popularitate record pentru monarhia britanică

Deşi, în apropierea jubilelului de diamant, Casa Regală a Marii Britanii se bucură de o popularitate record, lucrurile s-au putea complica în momentul succesiunii, potrivit unui sondaj realizat de o companie britanică.

Astfel, 69% dintre britanici susţin monarhia, în timp ce doar 22% consideră că statul ar merge mai bine în absenţa Coroanei.

Această diferenţă este cea mai mare înregistrată din anul 1997. Totuşi, în cazul în care schimbarea monarhului ar fi necesară, din motive naturale sau în urma abdicării, doar 39% dintre respondenţi îl preferă pe prinţul Charles, în timp ce 48% sunt de părere că ocupantul tronului ar trebui să fie prinţul William.

Regina Elisabeta s-a bucurat mereu de apreciere şi susţinere chiar la nivel internaţional. Primul sondaj cu privire la popularitatea reginei Elisabeta a II-a a fost făcut la doar trei luni de la încoronarea acesteia în rândul cetăţenilor americani.

În urmă cu şase decenii, doar 6% dintre respondenţi au făcut remarci negative în legătură cu monarhii, în general, şi doar un procent s-au arătat împotriva reginei, în timp ce majoritatea vastă a salutat urcarea sa pe tron.

Mama poporului, dar nu a copiilor

Autoarea Sally Bedell Smith, specializată în istorie, precum şi în biografia casei regale britanice, a lansat anul acesta volumul „Regina Elisabeta: Viaţa unui monarh modern".

Biografia acoperă şi latura maternă a reginei, îndelung acuzată pentru răceala faţă de cei patru copii ai săi. Sally Bedell Smith a povestit, pentru „Vanity Fair", că Elisabeta s-a dedicat în totalitate datoriei faţă de poporul englez, sacrificându-şi familia.

Primul copil, primele absenţe

În 1947, prospăta mireasă Elisabeta a trimis părinţilor săi o scrisoare din luna de miere în care le-a mulţumit pentru tot ce i-au oferit. „Sper doar să-mi pot creşte copiii în aceeaşi atmosferă fericită, plină de dragoste şi de echitate, precum cea în care eu şi Margareta am crescut", a scris pe atunci prinţesa
Elisabeta.

La un an dupa nuntă, prinţesa Elisabeta a dat naştere primului copil, Charles Philip Arthur George, la 14 noiembrie 1948. Într-o scrisoare adresată verişoarei sale, Lady Mary Cambridge, prinţesa Elisabeta povestea despre mirajul de a fi mamă.

„Nu credeam că cineva poate fi atât de ocupat, tot timpul se întâmplă câte ceva. Încă nu-mi vine să cred că am un copil al meu", scria ea. Elisabeta se declara fermecată în special de „degetele lungi şi fine ale copilului, spre deosebire de ale mele şi în special de ale tatălui său".

În primele două luni a rămas acasă pentru a-l alăpta pe Charles, până când acesta s-a îmbolnăvit de pojar, cei doi fiind separaţi pentru prima dată.

Absenţa prelungită a viitoarei regine din copilăria lui Charles începe să se facă resimţită chiar din primul an de existenţă al acestuia. Când prinţul Philip a fost chemat la datorie în Malta, Elisabeta a luat decizia să-l urmeze, deşi putea rămâne în Londra alături de Charles.

„Era obişnuită cu absenţele parentale prelungite la rândul ei, aşa că decizia sa de a-l lăsa pe Charles acasă nu a mirat pe nimeni. Angajase dădace experimentate, ca să nu mai vorbim despre părinţii care erau nerăbdători să-i ţină companie nepotului lor", scrie Sally Bedell Smith.

Prima reuniune cu copilul a avut loc după cinci săptămâni, dar viitorul avea să aducă perioade şi mai mari, de luni de zile distanţă, în care cei doi nu se vedeau.

La 15 august 1950, Elisabeta a născut-o pe Anne Elizabeth Alice Louise. Prinţul Philip s-a întors acasă la două săptămâni după naşterea fiicei sale, la aproape un an de la plecarea lui. Cel de-al doilea Crăciun al cuplului regal a fost petrecut în Malta, în timp ce ambii copii se aflau la Sandringham, cu bunicii.

O scenă celebră rămasă întipărită în memoria publicului a fost cea în care Elisabeta şi soţul său s-au întors dintr-o călătorie în Liverpool. Cuplul era aşteptat pe peron de către Regina Mamă, prinţesa Margareta şi prinţul Charles, în vârstă de 3 ani atunci. Elisabeta s-a grăbit să-şi îmbrăţişeze mama îndelung şi să o sărute pe ambii obraji, iar pe micuţul Charles să-l sărute în fugă pe frunte.

Datoria înainte de toate

„Probabil că, pentru moştenitoarea tronului, datoria vine înainte de toate. Dragostea maternă trebuie să aştepte până la intimitatea casei Clarence", a fost comentat incidentul de către presă la acea vreme.

Prinţul Philip s-a arătat şi mai puţin entuziast la întâlnirea cu copiii săi, singurul gest fiind o uşoară atingere pe umărul fiului său prin care îi indica direcţia în care trebuie să meargă.

Un amănunt semnificativ despre relaţia reginei cu propriii copii a fost oferit de către Jonathan Dimbleby, biograful oficial al prinţului Charles. Acesta scria, în 1994, că „Regina i-a cedat în totalitate prinţului Philip puterea de a lua toate deciziile legate de copiii lor".

Astfel, prinţul consort a devenit arbitrul domestic, Elisabeta „fiind nu indiferentă, cât detaşată". William Deedes, editor britanic şi politician conservator, a văzut în detaşarea prinţesei Elisabeta „lupta ei pentru a merita din plin poziţia de şef al statului, ceea ce era o povară îndeajuns de grea pentru ea.

Regina, în felul ei tăcut, este un om extrem de bun, dar a avut prea puţin timp la dispoziţie pentru a-şi îndeplini datoriile familiale. Eu cred că este de înţeles, dar acest fapt a dus la crearea unor probleme în interiorul familiei", scria acesta.

Destin implacabil

După încoronarea sa din 1953, regina Elisabeta a II-a a Angliei a mai născut doi copii, prinţul Andrew şi prinţul Edward. Cei patru moştenitori ai tronului britanic şi-au petrecut copilăria în preajma bonelor şi a dădacelor, întâlnirile cu părinţii fiind rare şi de scurtă durată.

Eleanor Roosevelt îşi amintea de întâlnirea cu Regina Angliei din 1957, de la Palatul Buckingham, care a avut loc în ziua în care prinţul Charles suferise o operaţie de amigdale. Fosta Prima-Doamnă a Americii era surprinsă să vadă că Elisabeta „era calmă şi liniştită, ca şi cum nu ar fi avut un băieţel nefericit şi suferind în minte".

„Chiar dacă regina şi-a iubit cu siguranţă copiii, a picat pradă obiceiurilor profesionale care au ţinut-o departe de ei prea mult timp. Copiii au beneficiat de dădace pricepute şi de o bunică iubitoare. Dar din cauza devotamentului ei pentru datorie, amplificat de inhibiţiile personale şi aversiunea faţă de confruntări, Elisabeta a ratat multe din provocările maternale, precum şi din satisfacţii", scrie Sally Bedell Smith.

Într-unul din rarele interviuri acordate presei, regina Elisabeta a spus că „în acest destin care mi-a fost rezervat, nu ai cum să împaci datoria ta cu viaţa ta".

„Copii nu vor pleca fără mine"

Regina Elisabeta a II-a este fiica prinţului Albert (viitorul rege George al VI-lea) şi a ducesei de York (viitoarea regină Elisabeta). În copilărie, familia o alinta spunându-i „Lilibet", însă cea mai apropiată relaţie a avut-o cu bunicul său, George al V-lea, pe care, deşi avea doar 4 ani, l-a ajutat să se refacă după o boală grea.

Relaţia prinţesei Elisabeta cu părinţii era una specială, aceştia fiind adesea greu de despărţit. Un exemplu: în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a existat o sugestie ca, alături de sora sa, prinţesa Margareta, să fie evacuată în Canada. Regina a răspuns: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată".

Rock împotriva reginei

Bogata listă a numeroşilor contestatari politici ai reginei Angliei poate fi completată prin enumerarea artiştilor britanici care au atacat monarhia în mod constant şi vehement. Regina Elisabeta a II-a a avut timp, în cei 60 de ani de domnie, să devină subiectul favorit al anarhiştilor.

Trupa britanică rock The Smiths, în frunte cu vocalistul Morrissey (fiu de imigranţi irlandezi), a lansat, în 1986, albumul „The Queen Is Dead" (n.r. - „Regina a murit"), după o serie de afirmaţii şi contestări făcute în prealabil la adresa monarhiei britanice.

Discul a fost clasat pe locul şase în topul celor mai bune albume ale anilor '80, trupa fiind atunci în apogeul carierei sale.

Versuri explicite

„Charles, nu-ţi doreşti niciodată/ Să apari pe coperta „Daily Mail"/ Îmbrăcat în voalul de mireasă al mamei tale?" şi „Mârşăvia Sa cu capul într-o funie/ Îmi pare rău, dar sună minunat" sunt doar câteva dintre versurile piesei care a denumit şi albumul.

Spre deosebire de alţi protestatari celebri, Morrissey a rămas pe poziţii chiar şi astăzi. Recent, cântăreţul a comparat-o pe regina Angliei cu Muammar Gaddafi, după ce aceasta a vizitat Irlanda. „Existenţa reginei şi a familiei sale imense este împotriva oricărei noţiuni de democraţie", a adăugat acesta pentru cotidianul britanic „The Guardian".

Un alt cântec celebru „dedicat" reginei aparţine trupei punk Sex Pistols. „God Save the Queen" (titlu identic cu cel al imnului britanic) a fost lansat în 1977, în acelaşi timp cu aniversarea de argint a monarhului. Pe coperta albumului apare chipul reginei cenzurat cu două benzi în dreptul ochilor şi a gurii.

Versurile, cât şi coperta au fost motivul principal pentru care BBC şi Independent Broadcasting Authority au refuzat să emită cântecele formaţiei.

Dar muzica Sex Pistols a ajuns la public oricum, fiind una dintre trupele britanice în vogă ale anilor '70, ocupând chiar prima poziţie în topurile muzicale din Anglia. Membrii trupei o acuzau pe regina Angliei de fascism, motiv pentru care Anglia „nu are viitor".

„Nu scrii un cântec ca acesta pentru că urăşti poporul englez. Scrii un cântec ca acesta pentru că-l iubeşti şi pentru că te-ai săturat să fii tratat greşit", a declarat atunci cântăreţul trupei, Johnny Rotten. Intenţia trupei a fost să evoce simpatie pentru clasa muncitoare din Anglia, dar şi revolta faţă de monarhie.

Modă anarhistă

Pe baricade, alături de trupa Sex Pistols, se afla şi designerul Vivienne Westwood. Împreună cu Malcolm McLaren, managerul formaţiei, a deschis un butic unde comercializa haine cu mesaje clare anarhiste.

Foro dreapta: Regina Elisabeta a II-a (stânga) şi designerul britanic Vivienne Westwood, în 1999 / AFP

„Nu regret nici acum acel gest, era un mod de a spune generaţiilor mai bătrâne decât noi că nu le acceptăm valorile şi nici tabuurile şi că sunt toţi nişte fascişti", explica în stilul tipic designerul englez. „Când eram în perioada punk, eram interesată de drepturile omului, de aceea am devenit anti-casa regală, pentru că vedeam în regină un simbol al ipocriziei", mărturisea Vivienne Westwood.

Aceasta şi-a schimbat considerabil opinia faţă de instituţia regală a Angliei, precum şi faţă de regină, la 20 de ani după ce Elisabeta a II-a i-a acordat titlul de cavaler pentru tot ce a făcut în moda englezească.

Astăzi, printre contestatarii virulenţi ai reginei se numără trupa Manic Street Preachers, a cărei poziţie împotriva monarhiei a rămas intactă de-a lungul timpului.

O viaţă pe marele ecran

Ştiaţi că regina Elisabeta a II-a apare, în persoană, în 93 de producţii video, de la filme documentare la seriale de televiziune? Desigur, o parte dintre acestea reprezintă ceremoniile de deschidere a lucrărilor Parlamentului, altele sunt documentare filmate în timpul unor evenimente precum nunta Prinţului William şi a lui Kate Middleton, dar orişicât, regina este consemnată, mereu în distribuţie.

De altfel, lungmetrajele inspirate din viaţa familiei regale a Marii Britanii au fost mereu apreciate de publicul cinefil şi nu numai. Producţia „Regina", care i-a adus actriţei Helen Mirren un Oscar pentru personificarea monarhului, a câştigat 65 de premii şi a obţinut alte 59 de nominalizări.

Unul dintre cele mai recente filme premiate ce include aspecte importante din viaţa reginei este „Discursul regelui" , producţie ce recompune ascensiunea la tron şi problemele de vorbire ale tatălui său, regele George al VI-lea (Bertie). Filmul a câştigat patru Oscaruri, alte 76 de premii şi 102 nominalizări.

Eleganţă regală

În peisajul regal, hainele nu sunt doar un banal element vestimentar. Indiferent de context, vestimentaţia aleasă îndeplineşte cu stricteţe rolul de uniformă. Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii nu poate face rabat de la această regulă. Chiar şi aşa, cât de mult a influenţat stilul reginei croiala rochiei unei femei obişnuite?

Despre modul în care este percepută imaginea reginei şi influenţa acesteia asupra femeilor de rând vorbeşte chiar Stewart Parvin, croitorul ce pregăteşte întotdeauna hainele cele noi ale monarhului.

Un stil conservator

„O rochie pentru regină înseamnă să creez ceva pentru cea mai faimoasă femeie din lume. Oamenii au deja o părere formată despre eleganţa reginei, iar prin fiecare apariţie, opinia acestora trebuie să fie reconfirmată", crede Parvin.

Regina Elisabeta a II-a este cunoscută pentru stilul său conservator, creionat de nelipsiţii pantofi cu toc jos, genţile discrete şi binecunoscuta pălărie, emblemă a eleganţei feminine.

Chiar dacă această imagine pare departe de cerinţele modei actuale, în urmă cu cinci ani, regina a ţinut prima pagină a revistei „Vogue", revistă ce a promovat supermodele ca Naomi Campbell, Kate Moss şi Claudia Schiffer.

În plus, regina a fost chiar inclusă în topul celor mai strălucitoare 50 de femeie din lume. Deşi în ultima vreme, apăsată de ani, şi-a dezvoltat foarte mult stilul personal, creatorii de modă englezi povestesc că regina Elisabeta a II-a a fost în pas cu moda încă din vremea tinereţii şi a influenţat decisiv creaţiile caselor de modă ale anilor '50 şi '60.

Hillary Alexander, expert britanic în modă, spune că „regina nu urmăreşte niciun trend - asta ar fi absolut înfiorător. Arată mereu adecvat, elegant, niciodată nu exagerează. Are garderoba cel mai bine aleasă din lume".

Peste o mie de soldați iau parte, sâmbătă (14 iunie), la celebrarea oficială a zilei de naștere a Elisabetei a II-a, Regina Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. FOTO Reuters

Imagini din aceeasi galerie

Distribuie imaginea

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii