Obligația de întreținere între soți dispare odată cu finnalizarea procedurilor de divorț, însă sunt și excepții, după cum reiese din prevederile Codului Civil.

Fostul soț poate fi obligat să te întrețină, în anumite condiții. Foto Shutterstock

Cu toate că obligaţia de întreţinere între soţi încetează odată cu desfacerea mariajului, foştii soţi îşi datorează întreţinere , în egală măsură. Aşadar, fostul soţ divorţat, care se află în nevoie din cauza unei incapacităţi de muncă intervenite înainte de mariaj sau în timpul acestuia, are dreptul la întreţinere de la fostul său soţ. Acelaşi drept îl are şi atunci când incapacitatea s-a ivit în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

„Dreptul la întreţinere între foştii soţi nu se confundă cu prestaţia compensatorie. Astfel, în timp ce prestaţia compensatorie are drept scop înlăturarea unui dezechilibru semnificativ intervenit în condiţiile de viaţă ale soţului nevinovat de desfacerea căsătoriei, indiferent care ar fi resursele acestuia, obligaţia de întreţinere între foştii soţi este menită să vină în sprijinul soţului care nu are mijloace de trai, prin obligarea celuilalt să îl ajute şi după desfacerea căsătoriei. În timp ce pentru acordarea prestaţiei compensatorii trebuie dovedită existenţa dezechilibrului semnificativ în privinţa condiţiilor de viaţă intervenite datorită divorţului pentru soţul nevinovat, în cazul obligaţiei de întreţinere între foştii soţi cel interesat trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află, precum şi a faptului că aceasta a apărut datorită unei incapacităţi de muncă intervenite înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. În nici un caz, pensia de întreţinere între foştii soţi nu poate fi acordată împreună cu prestaţia compensatorie, art. 390 alin. (3) C. civ. excluzând această posibilitate", se arată în lucrarea „Dreptul familiei”, semnată de D. Lupașcu și C.M. Crăciunescu.

Când intervine obligația de întreținere a rudelor

Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea legală a unei persoane, numită debitor, de a asigura unei alte persoane, numită creditor, mijloacele necesare traiului, incluzând aici nevoile de bază precum hrană, îmbrăcăminte, locuință, precum și, după caz, cheltuielile necesare pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Această obligație juridică, reglementată în Codul civil, constituie una dintre cele mai importante manifestări ale solidarității familiale și sociale, având ca scop protejarea persoanelor aflate în stare de nevoie, notează legalbadger.org, o altă publiicațșie juridică.

Codul civil stabilește în mod expres sfera persoanelor între care există obligația de întreținere. Aceasta funcționează între soți și foști soți, între rudele în linie dreaptă (părinți și copii, bunici și nepoți), precum și între frați și surori. În cazul adopției, aceleași reguli se aplică și în relația dintre adoptator și adoptat. O situație particulară o reprezintă obligația de întreținere dintre soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț și respectivul copil, această obligație fiind condiționată de împrejurări specifice precum decesul sau starea de nevoie a părinților firești.

În ceea ce privește ordinea în care se datorează întreținerea, legiuitorul a stabilit o ierarhie clară. Astfel, soții și foștii soți sunt primii obligați la întreținere, urmați de descendenți înaintea ascendenților, cu precizarea că gradul de rudenie mai apropiat primează față de cel mai îndepărtat. Frații și surorile sunt obligați la întreținere după părinți, dar înaintea bunicilor. Prin urmare, persoanele ajunse la o vârstă înaintată pot obliga copiii, chiar și nepoții lor să le întrețină, în măsura în care copiii nu pot îndeplini această obligație.

Îngrijirea părinților la bătrânețe

Mai mult, în cazul în care mai mulți copii sunt obligați să îl întreţină pe părintele ajuns în nevoie din cauza bătrâneții, ei vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au. De asemenea, legea prevede și posibilitatea unei obligații subsidiare: când debitorul principal nu are mijloace suficiente, instanța poate obliga alte persoane la completarea întreținerii, respectând ordinea legală stabilită. Cu alte cuvinte, dacă copilul nu are mijloace suficiente pentru a le întreține pe părinții, atunci instanța le poate obliga pe nepoții să asigură bunicilor mijloacele necesare pentru trai. Totodată, dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

Pentru nașterea obligației de întreținere, legea impune îndeplinirea unor condiții stricte atât în privința creditorului, cât și a debitorului. Creditorul trebuie să se afle în stare de nevoie, fiind în imposibilitatea de a se întreține din munca sau bunurile proprii. În cazul minorilor, starea de nevoie este prezumată atunci când aceștia nu se pot întreține din munca proprie, chiar dacă posedă bunuri. Pentru debitor, condiția esențială este să dispună de mijloacele necesare prestării întreținerii sau să aibă posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

Cuantumul întreținerii se stabilește în funcție de două criterii fundamentale: nevoia creditorului și mijloacele debitorului. Obligația poate fi executată fie în natură, prin asigurarea directă a celor necesare traiului, fie prin plata unei pensii de întreținere stabilită în bani.

Obligația de întreținere poate fi modificată în funcție de schimbările care intervin în situația părților. Astfel, instanța poate mări sau micșora cuantumul pensiei de întreținere sau poate dispune încetarea plății acesteia, în funcție de evoluția mijloacelor debitorului și a nevoilor creditorului. Pentru a proteja valoarea reală a întreținerii, pensia stabilită într-o sumă fixă se indexează trimestrial în funcție de rata inflației.

Din punct de vedere procedural, pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, cu posibilitatea acordării acesteia și pentru o perioadă anterioară dacă întârzierea s-a datorat culpei debitorului. Plata se realizează în rate periodice, la termenele convenite de părți sau stabilite de instanță. În situații justificate, se poate conveni sau dispune plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere pentru o perioadă mai îndelungată.

În cazul neexecutării voluntare a obligației de întreținere, creditorul, adică părintele ajuns în nevoie, poate recurge la executarea silită. Creanța de întreținere beneficiază de un regim privilegiat în cadrul executării silite, fiind considerată prioritară. De asemenea, legea prevede garanții specifice pentru asigurarea plății întreținerii, inclusiv posibilitatea popriri asupra veniturilor debitorului.

Dreptul la întreținere al părintelui însă nu este un drept absolut. Astfel, legea prevede cazuri de decădere din acest drept, cum ar fi situația în care potențialul creditor s-a făcut vinovat față de debitor de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. De asemenea, părintele ajuns în stare de nevoie din propria culpă poate solicita doar întreținerea de strictă necesitate .