Fost ofițer de Securitate, adjunct al lui Măgureanu, în SRI, celălalt „disident” trimis de PSD la Cotroceni! Oameni buni, suntem prostiți în față!
Fost ofițer de Securitate, adjunct al lui Măgureanu, în SRI, celălalt „disident” trimis de PSD la Cotroceni! Oameni buni, suntem prostiți în față! PSD a trimis la Iohannis un general securist, fost adjunct al lui Virgil Măgureanu, deghizat în disident anticomunist!, dezvăluie jurnalistul Grigore Cartianu pe Ziariștii .
PSD a batjocorit și ideea de deținut politic. Partidul lui Dragnea a trimis la Cotroceni, în delegația condusă de Eugen Nicolicea, doi falși disidenți: un deținut de drept comun, care a atacat și dezarmat un grănicer, și un fost colonel de Securitate, promovat după 1989 adjunct al lui directorului SRI, Virgil Munteanu, și general MAI.
Cei doi „disidenți” care l-au însoțit pe Nicolicea la „consultările” cu prețedintele Klaus Iohannis au fost Ioan Muntean și Marin Iancu.
Despre Ioan Muntean s-a mai scris: un infractor de drept comun, recidivist, care a în anii ’80 a atacat un grănicer și i-a luat pistolul-mitralieră și muniția. Chiar dacă încerca să evadeze spre libertate, trecând ilegal granița, Muntean nu poate justifica violența cu care l-a atacat și dezarmat pe grănicer. În orice regim, dictatorial sau democratic, aceasta este infracțiune gravă. În fond, tânărul grănicer nu era vinovat că regimul dictatorial își ținea cetățenii închiși ca într-o cușcă.
Mult mai revoltătoare este situația lui Marin Iancu. Să-l prezinți pe un fost securist „greu” ca fiind disident anticomunist este o blasfemie! Iancu a fost un ofițer din aparatul de represiune care, la un moment dat, a ajuns la conflicte cu superiorii săi.
Dar nu conflicte ideologice, ci o harță pe privilegii (brânză, salam, salariu, funcție etc.). Cazul clasic al răfuielilor dintre comuniști, în care unii îi lichidează pe alții. Lichidare poate însemna: cădere în zigrație, marginalizare, arestare sau chiar suprimare fizică (așa i s-a întâmplat, de exemplu, lui Lucrețiu Pătrășcanu, un nenorocit de comunist omorât de nenorociții lui de tovarăși).
Marin Iancu este un personaj sinistru, pe care o ciudată contorsiune a destinului l-a proiectat, în aceste zile, drept un deținut politic sau, și mai grav, un disident anticomunist. Chiar și propria mărturie (evident, mult colorată în roz), făcută în 2009 ziaristului Toma Roman Jr pentru „ Jurnalul Național ”, ne oferă imaginea unei false victime.
Ce spunea Marin Iancu în 2009
„În anii ’70 eram ofiţer la Miliţia de circulaţie. Chiar dacă eram doar căpitan, aveam o funcţie de colonel, eram apreciat. În Miliţie, însă, erau mari invidii. În 1979 au venit la comanda Circulaţiei pe Bucureşti colonelul Grădinaru şi căpitanul Arambescu. Ăştia nu puteau să mă sufere, m-au mutat la Circa 6, ca simplu sectorist. Şi la Miliţia Capitalei se schimbase conducerea, veniseră generalul Vasile Gheorghe şi colonelul Bâtlan. Fiindcă aveam ceva relaţii, am reuşit să mă mut la Direcţia a V-a a Securităţii, ca ofiţer de gardă personală şi protocol. Lucram la Serviciul 2, adică asiguram paza demnitarilor străini veniţi în vizită. Trebuia să le asigur străinilor tot ce voiau. Șeful Direcţiei era Marin Neagoe, îl ştiam, dar pe linie strict ierarhică mă subordonam colonelului Antoniade, şeful Serviciului.”
„Cum am început să mă opun regimului? Totul a pornit de la un fapt în aparenţă minor. Când trebuia să plec la mare cu Kenji Miyamoto, am vrut să las familiei ceva de mâncare, aveam două fete. La cantina CC, de unde ne aprovizionam, mi s-a spus că e ordin de la Ceauşeasca personal să nu ni se dea decât 200 de grame de brânză şi de şuncă. M-am enervat, plecam pentru 18 zile. Am zbierat în gura mare că de ce îşi bagă nasul aia peste tot.”
„Când m-am întors de la mare, mi-au confiscat pistolul. Am observat că sunt supravegheat. Cineva mă turnase cu episodul de la cantină. Le-a pus capac o altă întâmplare. Homoşteanu şi Postelnicu tocmai fuseseră numiţi şefi la MI şi Securitate. Eu răspundeam de salonul oficial de la Otopeni. Fuseseră chemaţi în Bucureşti să preia funcţiile. Fiindcă nu aveau legitimaţiile corespunzătoare la ei, nu i-am lăsat să intre în salon. Postelnicu, un prost, s-a făcut foc şi a tras un mare scandal la Antoniade. Degeaba i s-a explicat că era vorba de un consemn şi mi-am făcut datoria. Peste trei luni eram mutat la loc la Miliţia Capitalei, ca ofiţer la cercetarea accidentelor. Mi-au scăzut leafa cu 1.000 de lei, familia avea de suferit.”
„Mi s-a părut nedrept şi am început să fac memorii la CC, am făcut vreo şase, fără răspuns. Asta i-a enervat şi mai rău, au început să-mi însceneze că delapidez nu ştiu ce sau fac trafic de influenţă. Au făcut un proces în care eram acuzat că am luat şpagă să programez peste rând la examenul auto. Chiar în condiţiile de atunci am fost achitat, asta m-a îndârjit însă.”
„În mai 1981, am decis să scriu la Europa Liberă o scrisoare în care să descriu situaţia din ţară. I-am spus de intenţia mea unuia Dan Croitoru, fusese deţinut. El s-a oferit să scoată scrisoarea printr-o femeie din RFG, Haier Maria, care se afla în vizită aici. Croitoru era însă turnător. I-am dat textul scris de mână al scrisorii şi el s-a dus direct la Securitate. La 4 mai 1981 aveam în lucru un dosar de conducere în stare de ebrietate care nu era bine instrumentat. M-a chemat colonelul Băjenaru Vasile, şeful Cercetărilor Penale, în birou la colonelul Scarlet, să vorbim pasă-mi-te despre dosar. Băjenaru m-a lăsat singur în birou, în scurt timp au apărut şase gorile imense, cred că erau baschetbalişti de la Dinamo. Mi-au spus: «Tovarășe căpitan, sunteţi arestat!». Mi-au pus cătuşe şi m-au dus la cercetările penale ale Securităţii. M-au dezbrăcat şi m-au căutat şi în fund, mi-au luat şireturile şi cureaua. Am fost anchetat de colonelul Vasile Gheorghe, cel care l-a avut în grijă şi pe Goma, şi colonelul Teodosiu. Avea scrisoarea mea către Europa Liberă.”
„În august m-au trimis în judecată pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste şi de stat. M-au încadrat şi la tentativă de trădare, fiindcă eram ofiţer. Am luat în primă instanţă 10 ani, la recurs am scăzut la 8. Voiau să mă facă turnător, mi-au propus să îi torn pe alţii contra pachete şi regim mai lejer de detenţie. Am refuzat şi am avut condiţii dure. Cine făcea compromisul cu ei avea parte de mâncare luată de la piaţă.”
„Mai întâi am stat la Rahova. M-au pus într-o celulă deosebit de rece şi umedă, m-am îmbolnăvit de rinichi. Mâncarea era groaznică. Îmi aduseseră coleg de celulă un instructor auto condamnat pentru mită, Doncioc Marian, un nenorocit. Mă obliga să nu stau ziua pe pat, mă punea să fac şmotru. Fuma incontinuu, eu fiind nefumător. Voiau să mă facă să cedez, să cad fizic.”
„La Aiud m-au dus cu cătuşe şi lanţuri la picioare. Am făcut două zile cu trenul, aşa legat, împreună cu deţinuţi de drept comun. «Comunii» mi-au spus că la Aiud «politicii» erau ţinuţi separat.”
„M-au liberat după 5 ani, 3 luni şi 18 zile, pe 22 august 1986. Am aflat că familia mea fusese supusă la presiuni, percheziţionaseră inclusiv casele cumnaţilor mei. M-am angajat tehnician la parcul auto la ILUT, o întreprindere care căra molozul la demolări. La ceva timp după liberare, doi colegi de puşcărie, Năstăsescu Gheorghe din Iaşi şi Olteanu Carol din Arad, au avut iniţiativa să trimitem o scrisoare către conferinţa generală pentru dezvoltare şi cooperare de la Viena din 1988.
Au luat legătura şi cu mine, am semnat împreună cu ei şi cu Iulius Filip, Radu Filipescu, Victor Totu şi Costică Purcaru. Am reuşit să luăm legătura cu doamna Karen Christiansen, consulul de la Ambasada Americană. Ceream liberă circulaţie, democraţie şi libertatea presei. (…) I-am propus chiar lui Filipescu să organizăm o manifestaţie, dar am ajuns la concluzia că în cazul ăsta ne luau pentru complot. Unii dintre semnatarii apelului de la Viena cereau şi să emigreze. Când veneau în Bucureşti la Ambasada SUA, stăteau la mine.”
„M-au arestat iar în septembrie 1988, când Olteanu era la mine acasă. Pe el l-au lăsat, pe mine m-a umflat căpitanul Dumitru. M-a luat în primire colonelul Vasile Gheorghe. M-au întrebat despre apel şi am făcut pe prostul. Coloneii Simionescu şi Constantin m-au luat în anchetă destul de dur. M-au şi torturat, fiind spânzurat o noapte în formă de cruce, cu lanţuri la mâini şi picioare, în beci.”
„M-au ţinut trei seri în anchetă, până am cedat şi am scris nişte scrisori către Europa Liberă şi Vocea Americii în care spuneam că nu am vreo legătură cu apelul. Am mizat pe faptul că oamenii de acolo îşi vor da seama că sunt luate sub presiune.”
„În februarie 1990 am fost reactivat în M.I., mi s-a dat gradul de colonel, pe care trebuia să-l capăt după vechime. La Interne erau tot ăia cu care avusesem necazuri, aşa că m-au plimbat o vreme din unitate în unitate, fără să-mi găsească un loc stabil. Mă priveau cu ostilitate. Am făcut un memoriu la ziarul ţărăniştilor, Dreptatea. „
„Coincidenţă sau nu, a venit imediat la mine un fost coleg, viitorul general Mihai Stan, care mi-a propus să merg la SRI ca adjunct al lui Măgureanu. Am acceptat.”
„I-am zis lui Măgureanu că trebuie aerisit serviciul, că am ajuns coleg cu foştii mei hărţuitori. L-am rugat să se uite la cadre, ce a făcut fiecare. Am dat interviuri în Flacăra, în ianuarie 1992, în care îmi exprimam nemulţumirea, spuneam că există riscul unor practici totalitare. Măgureanu m-a chemat şi a zis că i-a venit un ordin prin care sunt pensionat, cu toate că nu aveam nici 55 de ani. Am reuşit cu greu să mă transfer iar la M.I., de unde am ieşit la pensie ca general.”
