FOCUS: De la „Munca l-a creat pe om” la „Sexul l-a creat pe om” sau Engels vs. Freud

Sigmund Freud este considerat părintele psihanalizei. S-a născut în anul 1856, la Freiberg, în Moravia (astăzi Cehia) şi a murit în 1939, la Londra. Sigmund este numele „de scenă”, pentru că părinţii săi evrei l-au botezat, la naştere, Sigismund Schlomo.

Copil precoce, micul Schlomo a beneficiat de un tratament preferenţial în sânul numeroasei sale familii şi, când a venit vremea, a fost trimis să studieze medicina la Viena. La facultate i-a plăcut atât de mult încât a „zăbovit” acolo cu trei ani mai mult decât era necesar. Încă din perioada studiilor, Sigismund Schlomo şi-a zis Sigmund şi aşa i-a rămas numele.

La data de 4 septembrie 1899, Freud a publicat lucrarea „Die Traumdeutung”, pe româneşte „Interpretarea viselor”, considerată una dintre cele mai influente cărţi din toate timpurile.

La mai bine de un veac de la naşterea psihanalizei, biografia întemeietorului ei naşte încă speculaţii, de la care pornesc scenarii narative. Romanul biografic în două volume al lui Irving Stone – „Turnul nebunilor” şi „Paria” (Polirom, 2014) a devenit deja clasic, iar Freud n-a încetat să reţină atenţia autorilor de literatură .

Viaţa lui Sigmund Freud a gravitat în jurul femeilor, fie că-i erau surori, fie rude, fie paciente. Romanul „Sora lui Freud” de Goce Smilevski (Polirom, 2013) investighează relaţia lui Freud cu surorile sale dispărute într-un lagăr nazist fiindcă fratele lor nu le-a inclus pe lista persoanelor pentru care solicitase aprobarea de a părăsi Austria (Freud s-a refugiat la Londra după ocuparea Austriei de către nazişti).

Un alt roman, care investighează de data aceasta relaţia (nu tocmai cuşeră) a lui Freud cu cumnata sa Minna Bernays (sora soţiei sale, Martha) a fost scris de Karen Mack şi Jennifer Kaufman – „Amanta lui Freud”, (ed. Rao, 2014).

Freud şi-a spus şi singur varianta lui de poveste în volumul autobiografic „Viaţa mea şi psihanaliza” (ed. Herald, 2016), publicat în 1925: „Aceste pagini sunt străbătute de două teme: povestea vieţii mele şi istoria psihanalizei; ele sunt strâns întreţesute. Această autobiografie arată în ce fel a ajuns psihanaliza să reprezinte întregul conţinut al vieţii mele şi presupune în mod corect faptul că nicio experienţă personală nu prezintă interes în comparaţie cu relaţiile pe care le am cu această ştiinţă.”