<< Scenele au circulat pe canalele de știri toată noaptea: ambulanțe, cadavre, o explozie care luminează cerul nopții. Hamas a dat vina pe Israel pentru explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza, produsă în 17 octombrie, care a ucis sute de oameni. Ulterior, Israelul a negat că efectuează lovituri aeriene în zonă; explozia, a spus, a fost cauzată de o rachetă lansată greșit de Jihadul Islamic, un alt grup militant din Gaza. Totuși, până la momentul la care Israelul a negat, detaliile au încetat să mai conteze. Catastrofa a stârnit proteste în Cisiordania și în Iordania, până în Tunisia. Acesta a fost vârtejul în care a zburat Joe Biden atunci când a sosit în Israel pe 18 octombrie pentru o vizită rapidă >>, scrie The Economist .

<< Este greu de generalizat despre „lumea arabă”, o colecție de 450 de milioane de oameni răspândiți pe mii de kilometri și ]n aproape două duzini de țări. Dar este sigur să spunem că majoritatea arabilor încă simpatizează cu cauza palestiniană. Deposedarea lor rămâne o problemă politică totemică în Orientul Mijlociu, capabilă ca puține altele să mobilizeze furia populară și protestele.

Războiul dintre Israel și Hamas, aflat acum în cea de-a 12-a zi, nu a fost diferit. Acoperit non-stop la televizor, discutat la nesfârșit pe rețelele de socializare, a stârnit o revărsare de sprijin pentru palestinieni. Totuși, în comparație cu conflictele din trecut, cum ar fi războiul de 50 de zile din Gaza, din 2014, câteva lucruri arată diferit.

Unul este geopolitica. Din 2020, patru state arabe — Bahrein, Maroc, Sudan și Emiratele Arabe Unite (UAE) — au stabilit relații cu Israelul, care anterior avea legături cu doar două (Egipt și Iordania). Arabia Saudită se ala în discuții pentru a face același lucru. Asta a schimbat modul în care unele instituții de presă arabe reflectă conflictul.

Al Jazeera, difuzorul din Qatar, a acordat suficient timp Hamas, care este sprijinit de Qatar. Între timp, canalele conduse de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au încercat să meargă pe sârmă. Deși acoperă scenele de devastare din Gaza, nu rezervă oficiali Hamas pentru interviuri (evreii israelieni vorbitori de arabă sunt totuși oaspeți frecventi). Au existat dezbateri aprinse în redacții pe marginea limbii: acolo unde odată ar fi putut folosi expresia jaish al-ihtilal („armata de ocupație”), de exemplu, astăzi se referă la ea doar sub forma armata israeliană.

O a doua diferență este teama de un conflict mai larg. Războiul din 2014 a fost limitat la pământul sfânt. De data aceasta s-ar putea să nu rămână acolo – și asta a complicat discuția, cel puțin în țările aproape de Israel. Luați Egiptul. America și mai multe țări arabe îl îndeamnă să deschidă Rafah, singurul punct de trecere a frontierei cu Gaza necontrolat de Israel, pentru a le permite civililor să scape de lupte.

Dar o mare parte a societății egiptene este fermă că țara ar trebui să reziste unei asemenea presiuni. „De ce mi-ați impus acest război?” a întrebat Ibrahim Eissa, gazda unei emisiuni pro-guvernamentale, într-un mesaj adresat Hamas. „Vreți să risc 100 de milioane de egipteni de dragul vostru?” Și alți experti au făcut observații similare. Ar putea fi respinși pe motiv de portavoci ai regimului, dar cuvintele lor au fost răspândite pe scară largă de către public.

Discursul este similar în Liban, aflat de patru ani într-una dintre cele mai grave crize economice din istoria modernă. Mulți libanezi sunt îngrijorați că Hezbollah, puternica miliție și partid politic șiit, va deschide un al doilea front împotriva Israelului, trăgând astfel țara lor într-un alt război ruinător precum cel din 2006. „Nu ne băgați în acest iad”, a scris Dima Sadek, un cunoscut jurnalist care-i susține profund pe palestinieni și critică profund Hezbollah.

Asta indică o a treia schimbare: astăzi, regiunea este mai polarizată. Mulți sirieni, în special, sunt îngroziți de scenele din Gaza, unde războiul de asediu al Israelului le amintește de tacticile desfășurate de Bashar al-Assad. Dar, în același timp, sunt reticenți în a celebra Hamas, un grup susținut de Iran, care a făcut atât de mult pentru a le distruge țara. Și se înfurie pe comentatorii din lumea arabă care detestă atrocitățile israeliene, dar îl aplaudă pe domnul Assad. Iar în Liban, unii oameni sunt concentrați pe politica mai largă: indiferent de părerile lor despre Israel, ei speră că Iranul (și, prin urmare, Hezbollah) va ieși din asta slăbit.

În conversații off-the-record din ultimele 12 zile, unii oficiali arabi au vorbit despre Hamas și Gaza în genul de limbaj pe care te-ai aștepta să îl auzi de la israelienii de dreapta. Nu au nicio simpatie pentru un grup islamist susținut de Iran. Dar nu îndrăznesc să repete astfel de remarci în public.

Deconectarea dintre palat și public ajută la a explica de ce secretarul de stat Antony Blinken a avut parte de o primire înghețată în recenta sa rundă de diplomație a navetei. Mai întâi a fost prințul moștenitor saudit, Muhammad bin Salman, cel care i-a ținut pe domnul Blinken și anturajul său să aștepte ore întregi pentru o întâlnire planificată pentru sâmbătă seara (prințul nu i-a primit decât a doua zi dimineață).

Nu este neobișnuit ca prințul Muhammad, o bufniță de noapte cu un program neregulat, să-și lase oaspeții să aștepte. Totuși, faptul că a procedat astfel cu un vizitator atât de important a fost văzut ca un mesaj clar. Apoi, după ce a aterizat la Cairo, domnul Blinken a fost supus unei prelegeri publice neobișnuite de către președintele egiptean Abdel-Fattah al-Sisi care a deplâns situația palestinienilor.

Domnul Biden nici măcar nu are parte de asemenea primire rece. După Irael, avusese programat să zboare în Iordania, pentru a-i întâlni pe regele Abdullah, pe președintele palestinian, Mahmoud Abbas, și pe domnul Sisi. Dar dl Abbas s-a retras la scurt timp după explozia de la spital, iar apoi Iordania a anunțat că întregul summit a fost anulat. Orice ar fi sperat domnul Biden să le spună liderilor arabi, aceștia din formă nu aveau dispoziția de a asculta.

Cu toate acestea, în spatele posturilor publice se află o neliniște profundă. Începând cu 7 octombrie, mulți analiști au făcut paralele cu războiul de Yom Kippur, ultima oară când Israelul a înregistrat un eșec de intelligence atât de puternic. Dar există și un contrast profund cu acel moment.

În 1973, statele arabe au fost capabile să declanșeze un război care Israelului i se părea o amenințare existențială. De atunci, istoricii au tot dezbătut dacă acest lucru a fost adevărat. Dar așa s-a simțit la acea vreme – suficient încât, se zice, ministrul Apărării, Moshe Dayan, să discute despre utilizarea armelor nucleare. O jumătate de secol mai târziu, Israelul a fost târât în război de un grup militant, iar regiunea se confruntă acum cu perspectiva unui conflict mai larg, purtat de alți actori nestatali susținuți de Iranul non-arab.

În ceea ce privește statele arabe, acestea sunt observatori nervoși. Premierul libanez, Najib Mikati, a fost direct cu privire la posibilitatea unui război în Liban: „Aceste decizii nu sunt în mâinile mele”, a spus el al-Jadeed, o rețea locală de televiziune. Liderii Egiptului și Iordaniei se tem că urmările războiului le vor destabiliza regimurile fragile. Statele din Golf sunt nervoase în legătură cu antagonizarea Iranului, ca nu cumva împuterniciții săi să atace Riad sau Abu Dhabi. Acesta nu este un moment existențial pentru Israel, dar unii conducători arabi se tem că ar putea fi pentru ei. >>

Distribuie Distribuie Comentarii