Istoriografia românească, dar și, în parte cea poloneză, a ignorat o realitate istorică din evul mediu timpuriu și dezvoltat, adică rolul boierimii românești în întemeierea marilor familii nobiliare poloneze din sudul Poloniei, în special din Galiția și arealul montan Carpații Păduroși. Istoricii români au prezentat succint emigrația politică și economică a cnezilor români din Maramureș și nordul Moldovei în Galiția sau Pocuția la mijlocul secolului XIV. De ce au ales boierii și voievozii români din Ardealul nordic ca să emigreze în sudul Poloniei? Pe lângă protecția regelui polonez a fost și existența unei puternice comunități românești sau valahe de păstori și țărani care trăiau în Munții Tatra de secole, unii istorici achiesează ideea originarității și autohtonismului lor pe aceste meleaguri din vremea dacilor liberi și a triburilor costobocilor sau carpilor, cu incluziuni etnice daco-romane. Sudul Poloniei a fost un spațiu de interferențe etno-culturale româno-slave, dar și germanice, de secole, iar refugierea cnezilor români pe aceste meleaguri a fost un proces dual: unii refugiați români din motive politico-economice datorită presiunii exercitate de regatul ungar și biserica catolică; altul legal datorită hrisoavelor și documentelor de colonizare pe niște pământuri care au intrat sub influența coroanei ungare mai ales în secolul XV, unde un rol major l-a avut regele Ungariei Matei Corvin. ”Urmașii lui Dragoș Voievod” de Ion Drăgușanul este o carte apărută la Cluj-Napoca în anul 2024, care realizează o explorare istorică curajoasă, axată pe descendența și moștenirea voievodului maramureșean Dragoș, o figură semnificativă în istoria Maramureșului și a întemeierii Moldovei la mijlocul secolului XIV. Cartea aprofundează interacțiunea complexă și complementaritatea factorilor politici, sociali și culturali, care au modelat regiunea în perioada medievală. Temele cheie, argumentele istorice și sursele utilizate de Drăgușanul trebuie totuși supuse unei evaluări critice privind contribuția acestei lucrări la înțelegerea istoriei românești. Autorul vine cu o idee originală punând pe seama originii comune celtice a popoarelor român, slav și germanice din nordul Carpaților Păduroși izvorâte din mai extinsul trunchi etnic indo-european al pelasgilor. Nu intru în comentarea simbolisticii crucii celtice specifice întregului continent european și în Dacia post-romană, dar ideea trebuie amintită pentru a înțelege legăturile subsidiare etnico-culturale în acest spațiu comprehensiv și multicultural al Carpaților Păduroși. Maramureșul, regiune montană la nord de Carpați, a fost un spațiu de interferență a influențelor românești, maghiare, germane și poloneze. În secolele XIV-XV, expansiunea Regatului Ungariei și consolidarea statului polonez au creat un context istoric excepțional în care familii boierești românești au fost atrase de oportunitățile oferite de aceste puteri în ascensiune. Formarea statului Moldova, în secolul al XIV-lea, a fost un alt factor important, generând conflicte interne și migrații către teritoriile vecine a românilor. Migrația populațiilor a fost o constantă a istoriei europene, iar teritoriile carpato-danubiano-pontice desigur nu au făcut excepție, dar componenta etnică majoritar românească a rămas. În contextul complex al Evului Mediu, cu granițe fluide și influențe politice fluctuante, migrația boierilor români către Polonia a reprezentat un fenomen complex, care a pus bazele unei nobilimi ”montane” româno-poloneze. Autorul nu ne oferă întotdeauna metodologic sursele directe, care au stat la baza ideilor susținute în carte, surse care sunt adesea lacunare. Cu toate acestea se poate reconstitui o imagine parțială a acestui proces, bazându-ne pe informațiile disponibile și, mai ales, pe contextul istoric, pe care istoricul îl gestionează cu acribie și curaj istoriografic.

Studiul „Urmașii lui Dragoș Voievod” de Ion Drăgușanul ne introduce într-o călătorie istorică minuțios detaliată despre peisajul istoric al Maramureșului și Moldovei, concentrându-se pe figura voievodului Dragoș și a descendenților săi. Autorul și-a propus să dezlege rețeaua complicată de relații, conflicte și migrații care au definit regiunea în epoca medievală, în era presiunilor regale maghiare și a introducerii administrației centrale prin înființarea comitatului în Maramureșul istoric. Drăgușanul navighează printr-o varietate de surse istorice, inclusiv cronici, documente și legende, pentru a construi o narațiune care aruncă o lumină difuză asupra dinamicii politice, a structurilor sociale și a influențelor culturale care au modelat identitatea regiunii. Dragoș, ca și Bogdan, au fost nevoiți să-și găsească debușee politico-economice și demografice într-un spațiu complementar legat de comunitatea românească, în speță: Moldova și sudul Poloniei. Semnificația acestui studiu constă în explorarea unei perioade cruciale din istoria românească, marcată de tranziția de la organizarea cnezială, aproape tribală, la formarea statelor. Voievodul maramureșean Dragoș a fost figură cheie în acest proces, și a întruchipat complexitatea și contradicțiile unei societăți în schimbare supuse presiunii regalității maghiare. Prin examinarea descendenței și moștenirii sale, Drăgușanul urmărește să ofere o înțelegere nuanțată a forțelor care au modelat destinul regiunii. Mai multe teme cheie reiese din lucrarea lui Drăgușanul, oferind un cadru exhaustiv pentru înțelegerea contextului istoric al perioadei. O temă proeminentă este interacțiunea dintre influențele românești, maghiare și poloneze în regiune. Drăgușanul evidențiază manevrele politice și conflictele care au apărut din interesele concurente ale acestor puteri, modelând destinul Maramureșului și al Moldovei. O altă temă semnificativă este explorarea structurilor sociale și a identităților culturale. Drăgușanul aprofundează organizarea cnezială a regiunii, examinând rolurile și relațiile diferitelor grupuri sociale, inclusiv nobili, țărani și preoțimea. De asemenea, explorează influențele culturale care încărcat etnic identitatea regiunii, inclusiv credințele păgâne, tradițiile creștine și folclorul. Specificitatea etno-folclorică din Maramureș se identifica cu cea a românilor din nordul Moldovei și sudul Poloniei, fiind un motiv în plus pentru ca boierii maramureșeni să se simtă ca acasă în Galiția, Pocuția sau în viitorul teritoriu al Bucovinei moderne, un spațiu al complementarității și arhetipului românesc. Simbolic tot spațiul geografic menționat pare că rezonează valențele și ierarhiile culturale a unui Maramureș istoric mai extins. Argumentul central al acestei paradigme istorice se învârte în jurul ideii că voievodul Dragoș și descendenții săi au jucat un rol crucial în formarea Moldovei și pentru conservarea identității românești în fața presiunilor externe, paradoxal poate mai mult decât Bogdan din Cuhea, întemeietorul suveranității acestui stat. Este interesantă și analiza autorului a cuvântului ”cuhea”, ceea ce înseamnă ”fierar”, legând astfel o meserie de breaslă străveche din vremea celților într-o continuitate istorică de durata lungă până la voievodul Bogdan. Totodată, autorul subliniază rezistența și adaptabilitatea populației românești, care a navigat prin peisaje politice complexe și și-a menținut moștenirea culturală. Întreg spațiu al Maramureșului istoric, Nordului Moldovei, Galiției, Pocuției, Moraviei și Sileziei aparțin unui arhetip și unei tipologii culturale valahe, profund tradiționale și pastorale. Pentru a înțelege migrația boierilor români în Polonia este esențial să analizăm contextul geopolitic și social al secolelor XIV-XVI. Regiunea Maramureșului, situată la granița dintre Regatul Ungariei și Principatul Moldovei, a fost un spațiu de intersecție a influențelor culturale și politice. Expansiunea Regatului Poloniei spre est și consolidarea statului moldovean au creat un mediu complex, în care familiile boierești românești au fost nevoite să navigheze printre interesele concurente ale acestor puteri. Lucrarea lui Drăgușanul se bazează pe o gamă diversă de surse istorice, fiecare oferind perspective unice asupra perioadei. Cronicile și cărțile fundamentale, cum ar fi cele scrise de istorici polonezi precum Ludwig Wyrostek și renascentistul cronicar Jan Długosz, sunt documente de căpătâi în interpretarea teoretică. Acestea oferă perspective valoroase asupra evenimentelor politice și a dinamicii sociale a regiunii. Sunt relatări detaliate despre bătălii, alianțe și negocieri diplomatice, aruncând lumină asupra luptelor pentru putere care au modelat destinul regiunii. Dragoș și urmașii săi au fost niște jucători politici și economici în sudul regatului polon.

Documentele, inclusiv decrete regale, hrisoave de proprietate și înregistrări juridice, oferă informații valoroase despre structurile sociale și economice ale regiunii. Legea românească sau Jus Valachicum a funcționat până târziu în secolul XVII și XVIII în acest spațiu complementar româno-slav. Justiția se făcea ”pe românește”, cutumiar. Izvoarele istorice oferă perspective și asupra proprietății funciare, a impozitării și a practicilor juridice, dezvăluind complexitatea societății medievale trăite de români integrați autonom în regatul polon. Legendele și folclorul joacă, de asemenea, un rol semnificativ în lucrarea lui Drăgușanu oferind o privire asupra credințelor culturale și a tradițiilor populației românești în această parte etno-genetică. Aceste surse oferă perspective asupra valorilor, obiceiurilor și viziunii asupra lumii a localnicilor, dezvăluind bogata tradiție folclorică a culturii românești. Desigur autorul este dependent de anumite tipuri de surse istorice, cum ar fi cronicile și legendele, care pot fi supuse subiectivismului sau exagerării. O altă zonă pentru evaluare critică este interpretarea evenimentelor și figurilor istorice. Portretizarea lui Dragoș și a descendenților săi poate fi influențată de dorința de a sublinia rolul lor major în formarea Moldovei medievale și în conservarea identității românești. Să nu ignorăm însă și rolul important al voievodului Bogdan, dar și a elementului catolic săsesc din arealul citadin Baia și Piatra Neamț la formarea statului medieval suveran Moldova.

Autorul analizează cu precădere și rolul structurilor sociale, dar și a influențelor culturale ce au modelat identitatea specifică a regiunii. Cartea „Urmașii lui Dragoș Voievod” contribuie astfel la o înțelegere mai profundă a forțelor care au creionat destinul Maramureșului și Moldovei. Iar în epocă Polonia oferea oportunități economice, în special în comerț și în exploatarea resurselor naturale pentru cnezii și păstorii români. Conflictele interne din Moldova și presiunea externă au determinat unele familii să caute un refugiu sigur și stabilitate în Polonia. Existența unor comunități românești în Polonia și legăturile religioase (inițial ortodoxe, ulterior greco-catolice) puteau facilita migrația. Regii polonezi ofereau privilegii și pământuri boierilor români care se stabileau în Polonia, încurajând astfel migrația. Autorul menționează câteva familii românești care s-au stabilit în Polonia și au fost asimilate în nobilimea poloneză (șleahta), cum ar fi: Dragoșizii (Dragów-Sasów), această familie, descendentă din marele voievod întemeietor de țară, a renunțat la poziția dominantă în Maramureș și s-a integrat în nobilimea poloneză. Menționăm că Chłopiccy a fost o ramură a Dragoșizilor stabilită în Rutenia Galițiană, iar familia Tarnawski a reprezentat o altă familie importantă din ținutul Sanok, care a deținut proprietăți extinse. Se oferă și exemplul familiei Popiel, care a fost aciuată în localitatea Podlesie, cu legături cu stema Sas. Avem și numele Wołoszyn (Valahul), ce reprezintă un nume comun pentru românii din Polonia, indicând originea lor etnică. Aceste familii s-au stabilit în special în Rutenia Galițiană (astăzi parte a Ucrainei și Poloniei), o regiune cu o populație românească semnificativă. Ele au primit privilegii și pământuri, devenind parte a elitei locale. Boierii români care s-au stabilit în Polonia au trecut printr-un proces de integrare și asimilare consistentă. Ei au adoptat limba poloneză, obiceiurile locale și religia dominantă (catolicismul sau greco-catolicismul). Cu timpul, și-au pierdut identitatea românească, devenind parte a nobilimii poloneze, dar au avut și în secolul XIX o identitate specifică față de restul șleahtei poloneze. Mai mulți factori au contribuit însă la decizia boierilor români de a migra în Polonia. Dintre acești factori amintim, pe cel primordial: instabilitatea politică în Moldova. Istoricii știu că formarea și consolidarea statului moldovean nu a fost lipsită de conflicte interne. Lupta pentru putere între diferitele facțiuni boierești, precum și presiunea otomană, au creat un climat de instabilitate, determinând unele familii să caute refugiu în Polonia. Trebuie să menționăm și oportunitățile economice. Polonia, în special regiunile sale estice, oferea oportunități economice atractive. Boierii români puteau obține pământuri, privilegii comerciale și acces la piețele poloneze, contribuind la dezvoltarea economică a regiunilor în care se stabileau. La acestea adăugăm și legăturile culturale și religioase comune. Spre exemplificare a fost existența unor comunități românești în Polonia, în special în Rutenia Galițiană, care au a facilitat migrația. Exista o mai mare stabilitate politică și economică în Polonia acelei epoci. Legăturile culturale și religioase, inițial ortodoxe și ulterior în secolele XVI și XVII, greco-catolice, au creat un sentiment de familiaritate și au ușurat integrarea. Astfel s-a născut o elită nobiliară româno-poloneză. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că regii polonezi au încurajat migrația boierilor români prin oferirea de privilegii, pământuri și scutiri de taxe. Această politică de colonizare a urmărit să consolideze controlul polonez asupra regiunilor estice și să le dezvolte economic. Autorul aduce și o contribuție inedită din istoriografia poloneză privind impozitarea valahilor din secolul al XVI-lea: ”Problema satelor poloneze cu rădăcini valahe a fost tratată, încă din 1848, atunci când contesa Aleksandra Stadnicki, publica, în primul tom al Bibliotecii Ossoliński, studiul „Despre așa-zisele sate valahe din nordul Carpaților”58, pornind de la cons-cripţiile din anii 1552-1629, redactate în latină, şi care „consacră o secțiune separată tuturor satelor valahe (wołoskim) și impun un impozit separat co-loniștilor lor („Item valachi agros colentes, vel in agris, quae dworzyszyszcsa dicuntur, sedentes per duos grossos solven” – „De asemenea, valahii care cultivă câmpurile, stând pe câmp, care se numesc zvorişteni, plătesc cu doi groşi”), în 1552”59. Ulterior, dările pe câmp cresc la 15 groşi, cele pe oi, la 20 groşi, tot atât plătind pentru vite. Dările către seniorul locurilor le plăteau valahii de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti, drept colindă”. (p.71). Lucrarea lui Ion Drăgușanul, chiar dacă suferă de o anumită absență a surselor originale și de o metodologie sofisticată a izvoarelor, reușește cel puțin să aducă în lumina refelctoarelor paradigma familiilor româno-poloneze din sudul regatului polon, originare din spațiul românesc ardelean și molodvean și să exemplifice contribuția acestora la dezvoltarea unei regiuni istorice cu profunde rădăcini ancestrale româno-slave, care astăzi se regăsește în Slovacia, Cehia, Polonia sau Ucraina. Urmașii lui Dragoș și Sas sunt de fapt în epoca modernă cei pe care-i numim: valahi gorali, vlași sau gorali.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii