A existat o frăție de arme româno-rusă încă din secolul XVII, care s-a oficializat prin tratatul de la Luțk din Polonia (Ucraina de azi) încheiat între Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare pe 2 aprilie 1711. Această istorie comună de colaborare și confruntare are o istorie mai veche din vremurile când cazacii erau moldoveni, nu ucraineni, dincolo de Nistru și Bug. Până în Donbas-ul de azi polcurile de cazaci moldoveni controlau stepa și apărau satele de români. Istoriografia „oficială” i-a uitat deliberat pe cazacii români de dincolo de Nistru şi Bug, care au ajuns hatmani, ca Ioan Potcoavă, Grigore Loboda sau Dănilă Apostol. La origini cazacii erau români, mai târziu au devenit ucraineni prin difuzie etnică. În 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de “țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei și Ucrainei”, în 1681. Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană, având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. Duca Vodă a împlinit pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceea scria documente oficiale şi redacta acte în limba română. În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci şi peste Transnistria şi teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi Marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valachicum”, adică legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru. Hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia. Moldova până la 1765 a administrat şi malul stâng al Nistrului, după stăpânirea lui Duca Vodă. Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv românești. Nu a fost întâmplător faptul că Petru Movilă a ajuns mitropolitul Kievului în 1633 și a tipărit Catehismul ortodox pentru numeroșii români din nordul Mării Negre. Era o necesitate religioasă, dar și, iată, militară pentru ”polcurile” moldovenești din viitoarea armată rusă. După alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare de la Iaşi, zona dintre Nistru şi Nipru intră treptat şi sigur în sfera de influenţă rusească, născându-se o nouă identitate multietnică. Cu toate acestea, târziu la 1812 Odessa era încă un oraş majoritar cu populaţie românească. În anul 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa. Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti (românești), în tot sudul Rusiei până aproape de Kiev. Pe acest font de interferențe etnico-lingvistice și culturale s-a creat o frăție militară româno-rusă în secolul XVIII, chiar dacă înfrângerea de la Stănilești din 1711 pe Prut ale armatelor Moldovei și Rusiei de către trupele imperiului otoman. Această bătălie a introdus Rusia țaristă la Prut ca și mare putere expansivă. O parte din boieri, mercenari și țărani moldoveni au văzut în Rusia un potențial aliat împotriva semilunii musulmane. Fuga lui Dimitrie Cantemir cu o parte din boeri în Rusia lui Petru cel Mare a cimentat această legătură dintre Moldova și Rusia. Cantemireștii au primit moșii bogate în Ucraina rusificată, în jurul Harkovului, iar urmașii lui de frunte au fost numiți în poziții importante în administrație, precum primul poet rus Antioh Cantemir – fost ambasador al Moscovei la Paris. Chiar și marele cronicar Ion Neculce în cronica sa ”O samă de cuvinte” povestește cu duioșie și tristețe periplul exilului său pe pământurile ucrainene și rusești și despre dorul de casă. În final îl părăsește pe Dimitrie Cantemir și se reîntoarce în Moldova unde este persecutat de domnia fanariotă și de turci, luptând greu în justiție ca să-și recapete moșiile confiscate de Divan în urma ”trădării” de la Stănilești.

Istoriografia din Republica Moldova a inițiat de-a lungul anilor o cercetare exhaustivă, cu o aleasă acribie privind relațiile româno-ruse la începutul secolului XVIII și cu participarea românilor individual sau organizat în armata țaristă a Rusiei, când aceasta a început să se extindă până spre Nistru. Istoricul universitar Ion Eremia din Republica Moldova a publicat un excelent studiu ”Mercenari moldoveni în oastea rusă, secolele XVII-XVIII – între „prietenie” și realitate istorică ”Studia Universitatis Moldaviae” (2015, nr. 4 (84), Seria “Științe umanistice”, p. 28-34). Autorul ne oferă informații inedite despre un subiect ocultat de istoriografia noastră. Rusia, înainte de a lua Basarabia în urma Tratatului de la București din 1812, a acționat din secolul XVII în spațiul românesc dintre Carpați și Nistru, gradual prin influențarea boierilor, bisericii ortodoxe și a voluntarilor cazaci. Petru I, pe 20 aprilie 1707 acorda un brevet moldoveanului Apostol Chigheci „ca unuia care urmează să fie comandant al steagurilor de moldoveni ce se vor aduna … ca el să primească în slujba noastră numărul de moldoveni ce i s-a poruncit, atât ofiţeri, cât şi ostaşi de rând şi în vederea viitoarei campanii să-i pregătească potrivit instrucţiei ce i s-a dat”. Deci frăția de arme exista de dinaintea tratului dintre Cantemir și Petru I. Moldoveni, care se aflau în serviciul regelui suedez şi al hatmanului Mazepa, au trecut, de asemenea, în serviciul Rusiei. Spre exemplu, în 1709 la polcovnicul de Mirgorod au trecut doi rotmiştri (căpitan cavalerie) împreună cu două horugvii (stegari) de moldoveni. Apostol Chigheci şi detaşamentul său (în aprecierea cronicarului Ion Neculce, de circa 500 de moldoveni) a participat alături de trupele ruse la Campania de pe Prut, intrând, împreună cu brigadirul Kropot, care se afla în fruntea unui detaşament de 3000 de ostaşi, printre primii în Moldova. Menționăm că volohii (goralii) din Polonia au fost înscrişi de el în rândurile husarilor. Cazacii trăiesc o scurtă perioadă de întărire sub hatmanul Dănilă (Danilo) Apostol (1727-1734) de origine română. Acesta modernizează administrația și sistemul juridic. Apără interesele negustorilor români și ucraineni și se opune politicii comerciale rusești, care favorizau puterea țaristă. Se opune numirii unor oameni de stat ruși în cadrul Hatmanatului, multe regimente de cazaci fiind sub conducerea acestora. După moartea lui Apostol, în 1734, cazacii intră într-o perioadă de agonie. Imperiul Rus se extinde și mai mult în teritoriul Ucrainei, ajungând deja la Marea Neagră și în centrul teritoriului. Astfel, tot mai mult cazacii români trec în solda Rusiei țariste. Începând cu anul 1739, rușii au început să fie un important jucător în zona Principatelor române. De altfel începând cu acel an s-a înregistrat și prima ocupație a Principatelor de către ruși, Moldova și Țara Românească fiind la aceea vreme teritorii vasale Imperiului Otoman. Ion Eremia subliniază că boierii români, în dorința lor de a scăpa de turci și mai ales de fanarioții trimiși pe capul lor de Înalta Poartă, cu tot cu alaiul de aristocrați greci, albanezi și în genere supuși otomani, au început să-i prefere pe ruși. Ba chiar vedeau în țar un adevărat salvator, crezând în promisiunile acestuia, de salvare a fraților ortodocși de sub robia otomană. Încă din primăvara anului 1739 a fost fortificată pregătirea militară a husarilor. Aleksei Baiov, autorul unui studiu consacrat armatei ruse din timpul țarinei Anei Ioanovna, sublinia că în campania preconizată pentru anul 1739, ţinând cont de intenţia comandantului suprem de a invada Moldova, „volohii puteau fi foarte folositori”. De aceea, au fost luate toate măsurile pentru a întări ”Polcul Moldovenesc”. În primul rând, peste hotare au fost trimişi patru ofiţeri care au recrutat un mare număr de doritori, dar, ţinând cont de greutăţile legate de trecerea hotarului, majoritatea din ei a promis că se va alătura Polcului Moldovenesc după intrarea trupelor ruse în Moldova şi Valahia. Cât priveşte corpul de ofiţeri, la propunerea lui Constantin Cantemir, el era completat cu străini. Persoanele care se înrolau în Polcul Moldovenesc (regiment) primeau salariu aşa ca şi ”dragunii”, pentru a se asigura cu proviziile şi echipamentul necesar. În acelaşi timp, s-a hotărât ca armele cu cremene să li se dea din contul statului, iar pistoalele şi alt echipament să li se dea din acele care au fost decontate din alte polcuri, ca fiind într-o stare proastă. Pentru instruirea husarilor din Polcul Moldovenesc au sosit doi ofiţeri ruși. S-a prevăzut trimiterea în Polcul Moldovenesc a 100 de cazaci care au trecut pregătirea necesară la Riga, prevedere care nu s-a mai realizat din cauza lipsei uniformei necesare pentru aceştia. Istoricul Ion Eremia surprinde numeroase astfel de exemple în studiul său. Interesant că ”polcul” molodvenesc împreună cu armata rusă a cucerit în 1739 Iașiul în timpul războiului ruso-turc. Detaşamentul în frunte cu Constantin Cantemir nu întâlneşte nicio rezistenţă şi pe 1 septembrie 1739 și ocupă oraşul Iaşi. În vara anului 1739, având în frunte pe Constantin şi Dumitraşcu Cantemir, feciorii lui Antioh Cantemir, fostul domn al Moldovei, a participat la operaţiile militare. Detaşamentul lui Constantin Cantemir a intrat în Iaşi pe 2 septembrie 1739 şi mitropolitul şi unii boieri „i-au închinat cheile ţării şi steagurile slujitorilor. Şi s-au împreunat cu mare bucurie ş-au purces pen Ieşu”. După sosirea lui Minih la Iaşi, acesta i-a poruncit lui Dumitraşcu Cantemir să-l prindă pe domnul ţării Grigore al II-lea Ghica (1735-1739), dar nu a reuşit. Insuccesul l-a determinat să jefuiască cumplit Focşanii – şi partea moldovenească, şi cea muntenească. Ion Neculce menţiona că aşa „i-au prădat de-au rămas oamenii cu peili goale, numai cu sufletele”. Mai mult chiar, sublinia cronicarul moldovean, „au lovitu şi pe la Mera de au luat pe Lupul aga şi pe socru-său, mitropolitul Sidis”, scriu cronicile. În acelaşi timp, Constantin Cantemir a primit porunca lui Minih să vegheze „asupra Huşilor, … să ste în prejma tătarilor”. El reveni ulterior la Iaşi, „să hie cu boierii sinat”, dar, în virtutea faptului că Austria semnase pacea cu Poarta, trupele ruse au trebuit să părăsească Moldova. Retrăgându-se din Iaşi urmau să eie sub strajă pe boierii caimacami „de n-or hi plinit banii”, au căutat „în toate mănăstirile bani sau odoară, şi n-au găsit, iar haine n-au luatu în Ieş. Iar greceşti, turceşti au luat tot ce-au găsitu … Mai multu Costantin beizade (Constantin Cantemir – I.E.) le lua el. Iar la ţară tot au jăcuitu, şi bucate, şi borfe”. „Şi atunce, continuă cronicarul Ion Neculce, la purcesul lui Mineh, trimis-au de au robitu toţi oamenii den ţinutul Hotinumlui şi di pe marginea Cernăuţului. Şi i-ai trecutu cu copii, cu femei, la Mosc. Şi împărţe pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vinde unii la alţii fără leac de milă, mai rău decât tătarii. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cât s-audze glasul la cer”.

În anul 1761 generalul-locotenent, cneazul C.A. Cantemir era şeful Diviziei Ucrainene (românești de fapt). În această funcţie a sa el făcea încercarea, fără succes, de a rezolva un litigiu dintre polcovnicii Nepâşnâi şi Kulikovski. Nereuşind să aplaneze conflictul pe loc, Cantemir eliberează lui Nepâşnâi un paşaport, sub motivul că acesta merge cu „treburi importante” la Petersburg, pentru ca în capitala Imperiului Rus să-şi rezolve problema. Aici însă este arestat şi s-a constatat că el nu are nicio „chestiune importantă”. Ca unul din polcurile de husari de elită, Polcul Moldovenesc a fost plasat pentru cantonament permanent în Kiev, dar, conform hotărârii imperiale din 11 iunie 1764, a fost așezat pe pământurile de lângă Nipru, special destinate pentru aşezarea lui. Actul respectiv mai prevedea că acei care nu vor dori să se aşeze pe noile locuri, ofiţeri sau ostaşi de rând, să fie repartizați în alte polcuri. Se cunoaşte faptul că pe 3 martie 1765 au fost create polcurile de husari Ostrogojsk, Ahtârsk etc., în care au fost incluse şi unele escadroane ale Polcului Moldovenesc. Spre exemplu, I.M. Podgoriciani, care s-a aflat în fruntea Polcului Moldovenesc de husari, devine comandantul polcului Ahtârsk. Majoritatea husarilor din Polcul Moldovenesc au fost repartizați în polcul de Samara. Toate aceste informații scoase la lumină de istoricul Ion Eremia arată că trupele de moldoveni au fost integrate în armata regulată rusă și folosite intereselor noii puteri de la răsărit. Frăția de arme româno-rusă a fost un pretext al țarilor pentru a se extinde înspre gurile Dunării și a elimina Imperiul otoman din Balcani. Românii din armata rusă au prefigurat mai târziu modelul sovietic al diviziilor ”Tudor Vladimirescu” și ”Horea, Cloșca și Crișan” din cel de-al doilea război mondial, care au contribuit al aducerea puterii Moscovei pe teritoriul românesc.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii