Adevărata istorie, cu subtilitățile ei istoriografice și documentare, este extrem de puțin cunoscută și promovată. În istoriografia universală sunt menționate două regiuni istorice cu numele de Dacia. În regiunea carpato-panono-balcano-danubiano-pontică a existat în antichitate Dacia lui Burebista, Duras Diurpaneus și Decebal așa cum o cunoaștem din istorii și cercetări arheologice, iar cealaltă Dacia, simbolică, mitologică și istoriografică, era acolo unde acum se află azi Danemarca, Norvegia și Suedia, incluzând o perioadă și Finlanda. În evul mediu timpuriu regii danezi spuneau despre originile lor că ar fi legate de vechii regi ai Daciei. Casa Regală daneză care stăpânea toată Scandinavia în evul mediu se considera urmașa regilor Daciei pontice, iar regii și prinții se intitulau urmașii lui Dromihete, Burebista sau Decebal. Desigur era o reprezentare istoriografică, simbolică și mitologică, dar și cu un sâmbure de adevăr datorită migrațiilor din secolele V-VII. Teoriile istorice din evul mediu timpuriu, în vremea împăratului Carol cel Mare, dar și din vremea renascentistului Enea Silvio Piccolomini, precum și cea a lui Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, subliniau istoric și genealogic că danezii sunt descendenții dacilor. Era o genealogie mitizantă și imaginară. Această confuzie istoriografică daci/danezi și geți/goți a dus la denumirea în cronicile medievale a regatului danez cu numele de Dania, etnicon de la Dunăre sau pur și simplu Dacia. Unii istorici contemporani o numesc ”Dacia Nordului” ca să facă deosebirea față de Dacia din Balcani. În secolul V goții (alt nume atribuit geților, conform lui Iordanes și nu numai) din Europa s-au refugiat din calea năvălirii hunilor și au ajuns până în Scandinavia, întemeind regatul Dacia sau Dania în Peninsula Iutlanda și peninsula Scandinavia. De altfel, triburile iuților ar fi fost înrudite cu geții în opinia unor istorici. Dacă am accepta teoria lui Iordanes și a cronicarilor medievali că, de fapt goții și geții sunt una și aceeași populație, asta înseamnă că geto-dacii ar fi ajuns până în Scandinavia. După unii cercetători o parte din danezi își spuneau daci, iar cei din tribul iuților își spuneau goți (geți). În evul mediu, danezii spuneau că strămoșii lor s-au numit inițial daci și că au venit în zona dintre Marea Baltică – Marea Neagră. Filosoful și juristul Carolus Lundius care s-a născut la 8 aprilie 1638, la Jönköping, şi a murit la 22 februarie 1715, la Uppsala, s-a specializat pe istoria geto-dacilor din Scandinavia. El a scris o celebră carte, intitulată ”Zamolxis primus getarum legislatur (1687) – Zamolxis , primul legiuitor al geţilor – , lucrare dedicată regelui Carol XI (1655-1697), şi în care descoperă rădăcinile sistemului legislativ suedez în scrieri antice, şi în lucrarea lui Iordanes, unde era menţionat Zamolxis şi rolul său în civilizarea daco-geţilor. Lucrarea lui Lundius despre Zamolxis a fost tradusă în română de Maria Crişan. În cartea sa, prin geții/goții (getarum, gothicum), din Danemarca se face referire și la tribul iuților. Se referă și la totemul lupului din Tracia. Lupul dacic, care în timp s-a transformat în dragon sau în alte animale fantastice cu care vikingii danezi își împodobeau corăbiile. Lupul a ramas un animal important așa cum era și la daci și este prezent și în mitologia nordică. Aici scrierile lui Mircea Eliade lămuresc arhetipul. Lupul este prezent atât pe corabiile vikinge, stilizat pe scuturi sau transformat în dragon, cât și pe multe alte obiecte. Până și steagul dacic, `draconul` este prezent la vikingii danezi și folosit în luptă, inclusiv în momentul cand iuții, anglii și saxonii vor invada Britania. Regii danezi se auto-intitulau „Reges Daciae”, păstrând astfel vie memoria ancestrală a originii lor. Totodată, „Dacii au emigrat cu familiile şi cu oamenii lor în Dania şi Norvegia”, conform umanistului Nicolae Olahus (Valahul), Arhiepiscopul de Strigoniu. De asemenea, la 1275 este menționat un rege danez numit Petrus de Dacia, aflat în fruntea unui… „Colegiu al Daciei”! Exemplele de acest fel sunt numeroase în cronicile scandinave.

Un alt savant Carlo Troya (1784 ‒ 1858), în teoria migraţiei expusă detaliat în lucrarea „Fasti Getici o Gotici” (în care una dintre secțiunile marii sale istorii este subintitulată în mod surprinzător „Faptele daco-geto-normande”), consemnează între evenimentele înregistrate din istoria dacilor două migrații esențiale spre nordul european: una după moartea lui Burebista, prin destrămarea imensului său imperiu, deci după anul 44 îen și alta după moartea lui Ermanaric cel Mare, fondatorul celuilalt mare imperiu al aceluiași neam, denumit ostrogotic de această dată, în anul 365 e.n., amplificându-se după moartea lui Attila din anul 453. Între cele două migrații, timp de aproape cinci secole, dacii s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă `Ostrogoţie` şi o nouă `Vizigoție`, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Numindu-se dani sau daci, aceștia își îngroașă rândurile prin alianțe confederate cu diferite alte triburi getice care apăreau și înaintau spre Baltica, aducând aici toate instituțiile lor și numind „Dacia” totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate. Carlo Troya susține în lucrarea sa „Fasti Getici o Gotici”, că în anul 878, când a fost încheiat pactul dintre Alfred cel Mare, rege anglo-saxon al regatului Wessex, şi Gothrun, regele danezilor, „s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei şi Dacia o parte din Suedia”. Această denumire s-a păstrat nealterată, astfel încât în anul 1450, Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II) afirma în lucrarea „De Europa” că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: „Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes”. Interesant că umaniștii medievali percepeau Dacia ca un ținut mitic, un fel de creuzet al popoarelor: german, slav, traco-dac și ilir. Teoria a fost subliniată în istoriografia noastră modernă de Nicolae Densușianu în ”Dacia preistorică” și parțial de Vasile Pârvan în ”Getica”.

În Suedia a existat și un cărturar Petru de Dacia care ar fi ajuns rector al Universității din Paris. Îl chema de fapt Per sau Petru şi era originar din insula Gotland. Apelativul “de Dacia” indică de fapt doar din ce parte a lumii scandinave provenea. Provincia scandinavă în cauză se numea Dacia, o confuzie destul de răspândită în acea vreme cu…Danemarca, probabil din dorința unor autori de a-i inventa un trecut îndepărtat si glorios. Personajul nostru s-a născut în jurul anului 1235 şi a devenit într-o împrejurare necunoscută novice în Ordinul Dominican. Peter a fost nevoit să petreacă o bună bucată de timp prin ținuturi străine pentru educație. Se știe de pildă că se afla la Köln în perioada 1266-1269, unde se pare că a fost sub îndrumarea lui Albertus Magnus şi a învăţăturilor sale. Acesta şi-a continuat apoi călătoria şi a ajuns până la Paris, unde a studiat aproximativ un an, între 1269 şi 1270 şi este foarte posibil să îl fi audiat pe însuşi Toma de Aquino. Dar perioada sa din Köln a fost cea cu un impact decisiv asupra dezvoltării sale inteelctuale. În Suedia a devenit un cărturar fondator de universitate pentru ”dacii” lui. În 1271 a fost numit lector în mănăstirea de la Skänninge din Östergötland . În 1283 a devenit prior al bisericii mănăstirii Sankt Nicolaus din Gotland, unde a murit în 1288. Toată această ”confuzie” geți/goți și Dacia/Danemarca Mare a provenit de la istoricul bizantin Iordanes, care a fost un istoric got/get romanizat, originar din Moesia (mijlocul secolului al VI-lea). Acesta a scris două lucrări cunoscute sub numele de ”Romana” și ”De origine actibusque Getarum”, pe scurt ”Getica”. Pentru prima lucrare a folosit informații din istorici mai vechi, iar pentru a doua carte, o operă a lui Cassiodorus. Opera sa prezintă o mare importanță mai ales pentru acele părți pentru care nu s-au păstrat izvoarele mai vechi pe care le-a folosit. ”Getica” se vrea a fi o istorie a goților, pe care îi confundă interesant însă cu geții. Ciudat că un got ca Iordanes din Tracia care îi cunoștea personal pe geți și goți în același timp să facă o astfel de confuzie etnică? Cercetătorul danez Arne Søby Christensen afirmă că ”Getica” este o istorie complet fictivă și că originea goților descrisă în carte se bazează pe mituri populare grecești și romane ca și pe interpretarea greșită a numelor cunoscute din Europa de Nord. Scopul acestei falsificări este, conform lui Christensen, cel de a fabrica o identitate glorioasă pentru popoarele care dobândiseră recent puterea în Europa post-romană. Academicianul german Jacob Grimm, cunoscut îndeobște în calitate de coautor, alături de fratele său Wilhelm, al celebrelor povești culese de ei, a ținut în 5 martie 1846 o comunicare la Academia de Științe din Berlin, intitulată „Despre Iordanes și Geți”, în care aduce argumente lingvistice și nu numai, în favoarea identității Goților și Geților. Interesant că Iordanes care era get/got din Tracia, totuși a făcut confuzia dintre geți și goți, din motive propagandistice, ca să-i facă pe plac împăratului bizantin Iustinian, de origine getico-tracă. Interpretarea aceasta privind confuzia etnică nu pare să aibă logică, pentru că Iordanes este recunoscut ca un istoric serios iar informațiile lui sunt luate în considerare de către contemporanii săi și de lumea academică de azi. Însă el nu e credibil privind identitatea dintre geți și goți. Interesant că ”geto-goții” s-au așezat în nordul Europei în Danemarca, Norvegia, Suedia, Marea Baltică, iar casa regală daneză, conform scrierilor lui Iordanes și cronicilor medievale se considerau urmașii regilor daci. Întreg evul mediu regii Daniei sau Daciei nordice, adică a Danemarcei, Norvegiei, Suediei și o perioadă de timp a Finlandei s-au considerat urmașii acestor regi. Este un adevăr istoric că Eirikr Thorvaldson, sau Erik cel Roşu (numit astfel de către contemporanii lui datorită culorii părului și bărbii sale), a rămas în istorie pentru că a format prima colonie europeană în Groenlanda, despre care s-a scris mai târziu în Saga lui Erik cel Roşu. Numele de Groenlanda vine de la ”pământul verde”, de la pășunile bune pentru păstorit. Ciobanii au ajuns astfel și pe îndepărtata insulă. În anul 970 Erik cel Roșu a fost izgonit din Islanda pentru o crimă, pe o perioadă de trei ani de către o adunare locală, numită “Lucrul”. A plecat spre teritorii pe care numai câţiva europeni le zăriseră cândva, şi în special Gunnbjorn Ulfsson, primul european care a văzut coastele Groenlandei. Colonizarea Groenlandei de către eroul viking Erik cel Roșu la mijlocul secolului X este o expansiune din punct de vedere al dreptului internațional de fapt a Daciei Nordului. De aici, Danemarca numită de istorici și cronicari Dacia și-a tras sevele geopolitice ale stăpânirii Groenlandei. În evul mediu Groenlanda era un teritoriu al graniței de vest a Daciei Nordului, iar coloniștii și locuitorii săi urmașii ”geților/goților”. Regii ”Daciei Nordului” au controlat Groenlanda până la începutul secolului XV. Putem spune că istoriografic, mitologic și simbolic Groenlanda a reprezentat granița vestică a Daciei Nordului.

Istoriografia română a ignorat aceste aspecte ale ”Daciei Nordului”. Totuși există un istoric român, George Pântecan, care a trăit mulți ani în Suedia, și care a scris o celebră carte Provincia medievală Dacia din Europa Nordică”, care a apărut în anul 2010. În Danemarca și Suedia de azi istoricii locali vorbesc deschis despre Dacia Nordului și despre legăturile dintre strămoșii lor și geto-daci într-o mai mare sau mai mică măsură. Din păcate istoriografia noastră păstrează o tăcere suspectă pe acest subiect. În peninsulele Iutlanda și Scandinavia există rune care amintesc de ”daci”, care sunt cercetate de istoricii scandinavi și total ignorate de cei români. În evul mediu, în toate hărțile care prezentau Scandinavia alternau două denumiri Dacia sau Dania. Vezi spre exemplu Carta Marina de la mijlocul secolului XVI. În acest context, românii ca urmașii dacilor și romanilor sunt foarte sensibili la soarta Groenlandei de azi, care a fost parte a regatului ”Daciei Nordului”, locuitorii ei au fluturat în evul mediu steagul dacic, adică Dragonul. Ca teritoriu suveran european, Groenlanda este parte a Europei lărgite și a Uniunii Europene, iar mitologic și sufletește este un teritoriu care a fost colonizat de coloniști la ordinele regilor casei regale daneze care se considerau urmașii geto-dacilor, strămoșii românilor. Granița de vest a Uniunii Europene este Groenlanda, pentru care noi românii avem mitologic și simbolic o legătură istoriografică ancestrală și o sensibilitate sufletească. Bătălia pentru Groenlanda este acum despre suveranitatea și respectul dreptului internațional, despre libertatea și independența Europei în fața oricărei agresiuni.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii