Imperiul Carolingian a intrat în istoriografie ca un termen care se referă la regatul francilor condus de dinastia Carolingiană din Evul Mediu Timpuriu. Carol cel Mare, care a trăit între anii 740 d.Hr. și 814 d.Hr., a fost marele rege al francilor din 768 până la moarte. El a fost fondatorul Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale, Carol cel Mare a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800. Prin aceste cuceriri Carol cel Mare a încercat să reînvie Imperiul Roman de Apus. Acest imperiu a intrat în conflict cu Imperiul Roman de Răsărit. Carol cel Mare mai este considerat părintele fondator al Franței, cât și al Germaniei. Unii istoriografi îl consideră chiar și părintele Europei. A fost primul conducător al unui imperiu din Europa, de la prăbușirea Imperiului Roman, care și-a ales capitala la Roma. Era evident că se considera continuator al Romei. (vezi ”Carol cel Mare – regele care a făurit Franța”, 23 mai 2012, Nicu Pârlog, în Descopera.ro și https://revistamagazin.ro/cine-a-fost-charlemagne). Prin luptele sale de cucerire în Europa, Carol cel Mare s-a întâlnit cu …dacii, la începutul secolului IX, deși această populație autohtonă va fi numită puțin mai târziu vlahi de cronicile slavo-germane, bizantine și apoi maghiare.

Cronicarul și funcționarul imperial Einhard, care mai era denumit în documente, ca Eginhard sau Einhart din latină a trăit între anii cc. 775 – 14 martie 840 și a fost un recunoscut savant și curtean franc. Einhard ca fost slujitor dedicat al lui Carol cel Mare și al fiului său Ludovic cel Cuvios scriind o operă monumentală, care este și o biografie a lui Carol cel Mare, intitulată ”Vita Karoli Magni”, fiind „una dintre cele mai prețioase moșteniri literare ale Evului Mediu timpuriu”. În prima jumătate al secolului XX un cunoscut istoric Alexandru Bărcăcilă, specializat pe istoria antică și feudalismului timpuriu, a scris despre un subiect istoric astăzi destul de ocultat. Amintesc că Alexandru Bărcăcilă a fost fondatorul muzeului Porților de Fier în 1912 și un istoric recunoscut în zona Olteniei și Banatului de sud, despre care a scris studii științifice consistente astăzi, din nefericire, uitate în colbul bibliotecilor și al arhivelor. Istoricul Alexandru Bărcăcilă a fost un erudit pe istoria localităților de la clisura Dunării și a scris despre vechiul oraș Drobeta Turnu Severin. El a publicat o broșură uitată azi de către istoriografia română: ”Dacia de la Dunăre. A Analelor France din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme”, apărută șa Tipografia Colegiului Național Carol I din Craiova, în 1947. Broșura este un studiu extras din ”Arhiva Olteniei”, nr. 131-148, ianuarie 1944 – decembrie 1946. Studiul este scris cu acribie și râvnă științifică, dar din păcate apărut în contextul complicat al comunizării brutale a României nu a avut ecoul meritat în lumea academică și cu atât mai puțin în spațiul public. De aceea se explică faptul că nu a intrat în circuitul academic românesc din perioada comunistă, dar nici în cel post-decembrist, deși istoricul a fost o somitate la vremea sa, iar studiile sale sunt consistent construite pe școala pozitivistă germană. Istoricul se axează pe desființarea imperiului avar, dintre anii 791 – 798 de către împăratul franc Carol cel Mare. Francii au ajuns victorioși în zona Moraviei și Panoniei de azi întâlnind în luptele lor populații diverse, dar și o populație numită daci în Moravia, Panonia și pe râul Oder, care sunt catalogați de istoric, ca urmașii dacilor liberi rămași din vremea lui Burebista și în afara cuceririi traiane. Despre dacii din Panonia și Moravia a mai scris și Nicolae Iorga, dar Alexandru Bărcăcilă o face pe baza cronicilor din limba latină de la curtea împărătească a lui Carol cel Mare. Pe lângă slavi și bulgari, francii se izbesc de populația autohtonă a dacilor, numiți așa de către curteni, deși evident această populație era influențată și de civilizația imperiului roman care a stăpânit Panonia și o parte din Austria până în la prăbușirea imperiului. Este interesant că la începutul secolului IX populația autohtonă dacică atinsă de romanizare nu era încă numită vlahi sau valahi în documente, etnonimul acesta apare peste o sută de ani de la anul 800, ceea ce înseamnă că încă proto-românii mai aveau încă puternice conotații legate de tradițiile dacilor și nu intrase încă în mentalul colectiv occidental ca popor autohton latinofon. Vasile Bulgaroctonul îi menționează pe vlahi prima data într-un „hrisov” din 980 în contextul Vlăhiilor din Peninsula Balcanică. Despre aceasta relata cronicarul bizantin Kekaumenos în sec. XI. Amintirea dacilor era încă destul de puternică în imaginarul popoarelor occidentale și a imperiului Carolingian la sfârșitul secolului VIII. Istoricul Stelian Brezeanu consemna că prima mențiune bizantină a românilor nord-dunăreni sub etnonimul de daci a apărut în ”Lexiconul Suidas” din secolul al X-lea. Lexiconul conține un pasaj: „dacii, care acum se numesc pecenegi” ce se referă la realitățile etno-politice nord-dunărene. Deci termenul de ”daci” a fost folosit până în secolul X pentru vlahii sau românii autohtoni. După secolul X etnonimul ”daci” devine vlah în cronicile epocii, referindu-se la populațiile autohtone romanizate și latinofone. (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.188). Și totuși, mai târziu, prin cronicile maghiare se amintește de un duce Gelu ”quidam balchhus” la sfârșitul secolului IX în Transilvania de nord-vest. Ar fi interesant ca istoricii să cerceteze această translație desfășurată în secolul IX de la denumirea de daci la cea de vlahi, când s-a produs acest declic documentar în mentalul cronicarilor germani, slavi și bizantini din evul mediu timpuriu. Posibil ca etnonimul de ”vlahi” să fi fost preluat de cronicarii occidentali de la cei bizantini pentru a descrie o populație traco-dacică romanizată și latinofonă. Până la contactul direct dintre carolingieni și bizantini, cronicarii occidentali prefereau să numească această populație autohtonă din arealul Europei centrale ca și daci, urmașii dacilor lui Decebal. Era un etnonim intrat în mentalul colectiv occidental. Iar apoi, prin filiera bizantină, se trece de la etnonimul traco-dac la cel de vlah. Menționez că vechile croncii latine vorbeau de goți, vizigoți și țara ”Dania”, ca urmași ai poporului dac, ceea ce arată puterea de seducție a civilizației dacilor în spațiul european. Conform hispanicilor sau ibericilor, dacii erau confundați cu vizigoții și sunt amintiți în secolul VIII în debutul luptei de Reconquista de sub stăpânirea maură. Dar aceasta este un alt subiect la care nu mp refer în acest studiu. Interesant e faptul că la începutul secolului IX populația din Panonia, Moravia și de pe Oder era denumită de cronciarii franci cu etnonimul de ”daci”. Aici intervine rolul istoricului Alexandru Bărcăcilă de a lămuri și problematica. Imperiul Carolingian s-a întins înspre teritoriile ”vulgarilor”, controlând Panonia dar și o parte din Croația. Interesant că documentele de curte amintesc de populații care azi nu mai există, dar și de poporul ”Timoceanilor”, care intră în conflict atât cu bulgarii cât și cu francii sau croații. Istoricul sugerează că această populație de ”timoceani” viețuia pe Valea Timocului, la sud de Dunăre și a fost prinsă între luptele pentru putere dintre croați, imperiul bizantin, imperiul franc și imperiul bulgar. Țarul Omurtag, urmașul lui Krum (814-871) încearcă să preia controlul Panoniei cucerite de franci, dar și să se apere de jupanul croat Liudewit ce stăpânea Panonia inferioară și s-a răsculat atât înmpotriva francilor cît și a bulgarilor.

Interesant este de reținut că ținutul dintre Dunăre și Tisa era denumit Dacia, iar în acest contest ”timoceanii” puteau fi un trib proto-român (vlahi), înainte de fi denumit de cronicile bizantine mai târziu, peste un secol, ca valahi. La 818 la împăratul Ludovic Piosul (814-840) se prezintă în Aix-la Chapelle mai multe delegații ”ai altor neamuri, al Abordiților și a lui Borna (Barna?), căpetenia Guduscanilor, și al Timoceanilor, cari de curând se despărțiseră de tovărășia cu Bulgarii și se alăturase la țara noastră (Franța – imperiul franc). Totodată se prezintă delegați ai lui Liudewit, ducele Panoniei Inferioare, care urzând răzvrătirea, încearcă să învinuiască de cruzime și de trufie pe Codollaus, comite și prefect al mărcii de Friul”. În acest text latin de la curtea imperiului franc avem deja o frescă a Balcanilor de nord-vest. Populația ”timoceană” se rupe de imperiul bulgar și acceptă suveranitatea imperiului franc, perceput în epocă ca urmașul imperiului latin, prin încoronarea lui Carol cel Mare la Roma. Carol se considera Augustus Imperator Renovati Imperii Romani, împăratul imperiului roman restaurant. Populația de ”daci” – cum apare în cronică în acest areal sau de timoceani, adică populația proto-română, care va fi denumită peste un secol ca valahi – intră în componența Imperiului Carolingian, în ciuda răzvrătirii jupanului croat Liudewit și a imperiului bulgar care dorea să controleze zona. În cronicile vremii apare și tribul severilor, care au dat denumirea localității Severin (Turnu) de la clisura Dunării. Istoricul român sugerează că acest trib de ”severini” ar fi de origine autohtonă daco-romană de la nord de Dunăre și făceau legătura prin limbă, comerț și religie cu ”timoceanii” de la sud de Dunăre, totul sub control franc. Posibil ca imperiul lui Carol cel Mare să fi cuprins și o parte din Oltenia de azi, teorie oarecum susținută și de istoricul interbelic de origine slavă Faracis Dvornic. (Bizanțul și Roma în secolul IX”, Paris, 1926, p. 12).În 818 jupanul croat Liudewit se revoltă împotriva imperiului franc, deși și-a trimis o delegație la împăratul franc să ceară drepturi peste Panonia Inferioară și să pună stăpânire pe timoceani, care erau deja independenți față de imperiul bulgar. Codolah, ducele franc al Panoniei moare de friguri, fiind înlocuit de împărat cu Baldricus, care intră în luptă directă cu croații lui Liudewit pentru controlul Balcanilor de vest și a Adriaticii. Lupta se dă între Borna, ducele Dalmației, care era fidel francilor și Liudewit la Culpa. Bătălia e indecisă. O parte din croații și sârbii rămân fideli Imperiului Carolingian. Armatele imperiale ajung în Panonia reușind să controleze o parte din Dalmația până pe Valea Tumocului. Liudewit a dus o luptă de hărțuire în anii 820 și 821 împotriva împăratului franc. Până la urmă Liudewit a fugit în zonele controlate de bizantini și cade la înțelegere cu francii, iar într-o cronică din 822 reiese că timoceanii au pierdut independența trecând de câteva ori sub stăpânirea croaților, bulgarilor și apoi a francilor. Până la urmă teritoriul intră sub controlul imperiului bulgar. Liudewit este asasinat pe Sava în urma unei conspirații dintre franci și un despot local. Timoceanii reapar în 824 ca parte a imperiului bulgar în dispută cu francii. Dacii și timoceanii au fost în mijlocul disputelor dintre imperii. Cronicarul Einhard scria că Panonia stăpânită de franci se numește ”Dacia – teritoriul dintre Dunăre și Tisa”. De asemenea, un cronicar din Ravenna secolului VIII numea ”Dacia” ținutul locuit de avari. Cucerirea imperiului avar de către împăratul franc Carol cel Mare era percepută de contemporani ca și cucerirea Daciei. Subliniez că Țara Dacilor era întinsă conform cosmografiei epocii între Țara Marcomanilor (Ceho-Slovacia) – Dunăre – Tisa –Olt și Ilyricum. Deci putem concluziona că Panonia și Valea Timocului din secolul VIII era considerată ”Țara Dacilor”, tocmai teritoriul în care apar peste un secol menționați valahii și, bineînțeles, românii. (Al. Bărcăcilă, op. cit. pp. 3 – 25). Anonimul cosmograf din Ravenna realiza că marea cucerire a lui Carol cel Mare asupra imperiului avar a însemnat de fapt și cucerirea Daciei în imaginarul colectiv al epocii.

În „Annales regni Francorum”, cronicarul lui Carol cel Mare, ingtelectualul Einhard îi menționează pe daci ca fiind prezenți în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”. Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) sunt niște scrieri medievale, ce ne oferă informații despre regatul francilor și conducătorii acestuia, în perioada 741-829. Analele reprezintă o sursă majoră pentru istoria politică și militară a epocii dinastiei carolingiene. Personajul principal este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din Annales regni Francorum sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Annales regni Francorum supraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses (mănăstirea Benedictină Fulda) și au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard, îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”. Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre. La vremea acestuia, teritoriul respectiv, numit Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.

Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică. În luptele sale a ajuns la timoceani din Valea Timocului dincolo de Dunăre. Termenul de Dacia apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenţi. Despre acești slavi aflăm că sunt vecini ai bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. În acest context se poate trage concluzia că, în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor. Dar să remarcăm că aceste triburi de slavi puteau fi de ”daci” sau valahi. De altfel, în istoriografia modernă bulgară și o bună parte din cea internațională, pentru Țaratul Bulgar, istoricii de la sud de Dunăre folosesc numele de Primul Țarat Bulgar (681-1018), iar statul întemeiat de dinastia valahă a Asăneștilor, poartă numele de Al Doilea Țarat Bulgar dintre anii 1185 și 1396.(vezi Mihai Dragnea, Dacii în analele france (secolul al IX-lea), Art-Emis, 22 Octombrie 2012 – https://www.art-emis.ro/istorie/dacii-in-analele-france-secolul-al-ix-lea). ”Timoceanii” dovedesc existența unei populații proto-române care trăia pe ambele maluri ale Dunării în zona Clisurii Dunării, care se lupta pentru independență atât cu bulgarii cât și cu francii. Vă prezint un extras în latină din cronica francă în care se amintește de Dacia, care în secolul IX era țara vlahilor, adică a românilor: „DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.”

De asemenea, ”dacii” și Dacia mai sunt din nou pomeniți indirect într-o mărturie după moartea lui Carol cel Mare: „În anul 824, regele Bulgarilor Omurtag trimite delegați cu scrisori la Împărat, ca pentru a încheia pace. Împăratul ascultându-i…, pe drept surprins de noutatea acestui demers, trimite cu acești delegați la regele bulgar pe un anume Mechelmus din Bavaria, ca să cerceteze mai de aproape temeiul acestei delegații, nemaipomenite până atunci în Francia […] La Aix-la-Chapelle după sărbătoarea Nașterii Domnului, i se vestește Împăratului că au sosit în Bavaria delegații regelui Bulgariei. Trimite înaintea lor, dispunând ca ei să aștepte acolo până la timpul oportun. Vestindu-i-se însă că vin delegații Abodrigilor (obodriți, trib slav), îndeobște numiți Praedenecenți, care vecini cu Bulgarii locuiesc în Dacia de la Dunăre, dispune ca aceștia să vină îndată. Ei se plâng de încălcările nedrepte ale Bulgarilor și cer să li se dea ajutor împotriva lor. Sunt trimiși înapoi în țara lor și li se rânduiește să vină la data hotărâtă pentru delegații Bulgarilor.” Harta ținuturilor Dunărene în epoca lui Carol cel Mare a fost realizată în viziunea lui Al. Bărcăcilă. Este un document care atestă o Panonia controlată de ”daci”, de fapt de către proto-români, care vor fi numiți puțin mai târziu vlahi. (vezi Alexandru Bărcăcilă, Dacia dela Dunăre a analelor france din secolul al IX-lea. Extras din Arhivele Olteniei, Anul XXIII-XXV, Nr. 131-148, 1944-1946). De rezumat la final este faptul că întinderea imperiului franc s-a lovit la Dunăre și Tisa de autohtonii daci, care erau deja în în secolul IX un popor cu o identitate proprie, de români sau vlahi. Subliniez că Panonia era în secolul IX înainte de venirea triburilor maghiare ”ținutul Daciei”, conform cronicilor scrise în latină de franci.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii