În ultimele două secole etnogeneza poporului român a fost tributară unui spațiu geografic și a unei paradigme politice privind realizarea statului național. Formarea poporului român și a limbii române nu a fost legată doar de spațiul carpato-danubiano-pontic, ci a reprezentat o etnogenie mult mai largă, pe o geografie extinsă. De asemenea, nașterea poporului român nu a fost doar un ”miracol” și o ”enigmă”, așa cum ne spunea marele istoric interbelic Gheorghe Brătianu în anii `40 ai secolului trecut, legând etnogeneza doar de granițele României Mari. Plămădirea națiunii și limbii române a fost un proces mult mai vast, foarte complex – pe un areal geografic mai extins decât zona carpato-danubiano-pontică. Bineînțeles, românii s-au format ca popor în zorii evului mediu fără să știe că, pe viitor, vor fi incluși de istorici doar în granițele statului național unitar din 1918. Ilie Gherghel, în articolul ”Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului „Vlach”, (București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8), precum istoricul P. P. Panaitescu, în ”Introducere în istoria culturii românești” (Editura științifică, București, 1969) aminteau un fapt istoric, că la începutul secolului VII viețuia în Balcani o populație cu o identitate proprie față de cetățenii romani – romei – de origine greacă din imperiul roman de răsărit. În cartea ”Strategikon” din 602, împăratul Mauriciu îi numește „romani” pe unii indivizi refugiați în Imperiul Bizantin din teritoriile nord-dunărene și care aveau funcția de călăuze în cadrul armatei bizantine. Sunt amintiți oșteni romanici din oastea bizantină, care foloseau cuvinte din limba lor maternă, de exemplu „clisura”, „sculca”. Deci putem vorbi deja de o populație proto-română la sud de Dunăre. Această populație este amintită în cronicile bizantine și maghiare pe un areal geografic diferit, dar având aceeași etnie. În secolele X și XII sunt menționați vlahii ca și populație rămasă pe loc din vremea imperiului roman de apus, istoricii epocii chiar ne oferă o similaritate între vlahi și vechii geto-daci. Ioan Skylites, a cărui scriere, datând din sec. XI, este inserată în cronograful lui Ghiorghios Kedrenos, tot din sec. XI, relatează că David, unul dintre frații lui Samuil, împărat la acea vreme, a fost ucis în anul 976 între Castoria și Prespa, în locul numit Kaloi drues („Stejarii frumoși”) de către vlahii hoditai („chervănari”, „cărăuși”). Vlahii sunt pomeniți și într-o cronică italiană, ”Annales barenses/Annales Lupi Protospatharii”, în legătură cu participarea acestora în anul 1027 în armata împăratului Vasile al II-lea în campania din Italia. Dar acești vlahi sunt amintiți nu numai de cronicarii din Bizanț, ci și de cei polonezi în secolul XI, fiind numiți geți sau daci. (Vincentius Kadlubko, Martinus Gallus, Scriptores Historiae Polonae, Bibliothecae Heilsbergensis, pag. 14) Prin secolul al XIII-lea bizantinii încă mai foloseau termenul – etnonimul – de daci pentru români. Manuel Holobolos a scris despre „pământul nemărginit al dacilor”. Evident că bizantinii percepeau pe vlahi ca urmașii autohtonilor traco-geto-dacilor romanizați. În aceeași perioadă, cronicarul maghiar Anonymus însemna în celebra sa cronică faptul că la venirea maghiarilor în Ardeal, în secolul IX, aceștia s-au luptat cu ducele Gelu ”quidam blacchus”, care stăpânea nord-vestul Transilvaniei. Totodată cronica rusă a lui Nestor vorbește de valahii din nordul pontic, dar și bizantinii care scriu în acea perioadă despre ciocnirile dintre vikingi și ”blacumeni” în perioada formării Rusiei kievene la nordul Mării Negre. Deci avem un spațiu etno-genetic românesc extrem de larg, în care vlahii, adică românii sunt amintiți din sudul Balcanilor până în Carpații Păduroși. Crearea și formarea poporului român nu a fost un ”mister”, ci o realitate etno-genetică consemnată de cronicile timpului.

Poporul român are o istorie străveche, iar etnogeneza s-a plămădit la nord de Dunăre, începând cu secolul III, odată cu retragerea aureliană din Dacia romană, iar la sud de Dunăre, fermentul etno-cultural sub influența Romei continuă până în secolul V. Odată cu sfârșitul secolului VI putem vorbi de existența unei populații autohtone traco-iliro-dace romanizate, specifice și distincte de celelalte popoare, care vorbesc ”limba părintească”, conform cronicilor bizantine și primei menționări în colbul cronicilor a unei limbi proto-române: ”torna, torna frate” (anul 587). Această populație cu origini ancestrale, care se identifică cu proto-românii se întindea în zorii evului mediu pe un areal geografic întins, din Peloponez până în Moravia și Silezia, din Alpii dinarici și austrieci până dincolo de Bug. Acest popor străvechi de traci, iliri, geto-daci, cu o limbă și cultură comună, plămădită sub influența și civilizația imperiului roman devine în sute de ani de etnogeneză o adevărată matrice etnică a poporului român. Pe fondul originar al înrudirii limbii latine cu limba traco-dacilor, doar de la Eneas din Troia tracică (Vergiliu, Eneida) se trag romanii, care vorbeau o limbă asemănătoare cu supușii lui Burebista și Decebal, dar să subliniem că erau prin civilizație și istorie popoare diferite. În secolul VII după Hristos în Balcani și Europa centrală se vorbea deja o limbă distinctă cu caractere latinofone, diferită de greaca din Bizanț sau de limba slavilor, de la care s-au preluat, totuși, o serie de cuvinte și expresii prin conviețuirea comună multiseculară. Această populație tracică din Balcani are o istorie îndelungată și origini indo-europene. Despre trecutul multimilenar al meleagurilor nord-dunărene s-a scris o bibliografie întreagă de la Nicolae Densușianu cu ”Dacia preistorică”, la începutul secolului XX, până la Nicolae Miulescu cu ”Dacia – Țara Zeilor”. La această bibliografie amintim lituanianca Marija Gimbutas și contemporanul nostru Gabriel Gheorghe, cu cartea ”Valah”. În cercetările mele nu am căzut în capcana multor istorici sau eseiști români de a realiza o identitate originară între proto-români și popoarele pelasge și indo-euroepene. Am evitat să confund etnogeneza românilor ca simbioză multimilenară a pelasgilor, indo-europenilor cu autohtonii traco-geto-daci, unele teorii au devenit fanteziste, ca teoria lui Lucian Cueșdean privind înrudirea dintre geți și populațiile din nordul Indiei provenită pe o line originară ariană. Nu neg ca istoric elemente comune ancestrale indo-europene prin cultura Cucuteni sau a Kurganelor, conform teoriei lui Marija Gimbutas privind conexiuni etno-culturale, folclorice și chiar lingvistice milenare în perioada lungă a istoriei prin migrații și conexiuni reciproce din Carpați până în Caucaz și de la râul Gange. Dar asta nu înseamnă că traco-geto-dacii, atunci când s-au constituit ca popor distinct, cu calități și specificități cultural-lingvistice, erau evident alt popor față de populațiile post-pelasge din Caucaz sau din sudului Nepalului. Erau popoare diferite. Dacă am merge pe această teorie a duratei lungi în istorie am descoperi că toți suntem într-un fel înrudiți biblic, că ne tragem din ”Adam și Eva”. De aceea istoricii serioși nu pot confunda elementele de cultură, civilizație și limbă, comune, dintr-un arhetip mai larg a unei populații ancestrale, cu diversitatea popoarelor antice în sine. Fiecare popor are istoria, tradiția, cultura, civilizația și limba sa care o identifică, chiar dacă prin cultura ”Cucuteni”, prin civilizația ”Kurganelor” avem elemente simbolice comune de reprezentare prin ritualuri funerare sau materiale și legate de artă, cum ar simbolurile solare pe care le găsim din Himalaya, Haemus, Caucaz până în Carpați, ca strat originar a unei culturi inter-civilizaționale și multimilenare. Dar aceste elemente de arhetip, nu înseamnă să tragem concluzia că tracii sunt același popor cu hindi sau popoarele din Caucaz, chiar dacă au un substrat cultural-lingvistic relativ comun. Da, însă putem spune că tracii sunt frați de etnie cu dacii și vorbeau aceiași limbă. Ca să fiu mai explicit dacii au origini pelasge, dar când s-au constituit ca popor distinct, nu mai aveau, astfel, nicio legătură identitară cu populația hindi din India sau alanii din Caucaz. Poate doar cu mesageții din nordul Mării Negre. Acestea fiind spuse ne vom referi la nașterea poporului român dintr-o populație autohtonă din Balcani, o populație formată din triburi înrudite care aveau o cultură și o limbă comună, cu specificități locale desigur: traci, iliri, geto-daci. Peste acest conglomerat etnic comun s-a așternut cultura și civilizația imperiului roman, care la nord de Dunăre a rezistat doar vreo 170 de ani, iar în Balcani până la prăbușirea limbii latine în fața limbii grecești din imperiul roman de răsărit în secolul VI. (Bizanț, denumire de secol XIX, nota red.) Tocmai înlocuirea în limba administrației, armatei și din biserică a limbii latine cu limba greacă, care se vorbea în așezările Imperiului Bizantin în mod curent s-a identificat prin contrast față de greci noua populație de limbă latinofonă în documentele Constantinopolului. Autorul contemporan Gheorge Gabriel a sintetizat în cartea sa ”Valah”, apărută în anul 2012, o istorie a termenului valah, considerându-l autohton cu origini lingvistice din era vedelor și scrierilor Indiei străvechi – Mahabharata și Ramayana. Termenul valah folosit pentru celți în Europa occidentală, iar mai încoace pentru populații ca valonii în Belgia sau Wales în Marea Britanie, ar însemna că avem în subsidiar un singur popor arhetipal care se trage din valahi. Teoria aceasta susține ideea populației arhetip din spațiul-carpato-danubiano-pontic că ar fi la originea tuturor popoarelor celtice, și nu numai, care poartă exonimul valah. În această logică a originii pelasge prin folosirea etnonimului valah, traco-geto-dacii ar fi arhetipul etnic și, de asemenea, la originea populațiilor celtice din Europa și nu numai. Numai un lucru nu se întreabă istoricii, etnologii și literații care se ocupă de această chestiune etno-lingvistică: de ce valahii amintiți în arealul balcanic nu s-au auto-numit pe ei însăși valahi, olahi sau vlahi, cum apar în documentele medievale, ci și-au spus ca și astăzi români. Dacă aveau conștiința originii pelasge, ca prototip al tuturor celților și tracilor, ar fi fost logic ca românii să-și fi spus valahi, dar ei de la începuturi s-au auto-denumit pe ei, cum își spun și azi: români. De aceea o parte din aceste teorii nu au un fir logic. Chiar dacă pare deplasat pentru unii neavizați, istoria are logica ei.

Populațiile autohtone traco-iliro-geto-dace romanizate din Balcani și Europa centrală când au căpătat o identitate distinctă față de greci, slavi, germani sau maghiari s-au numit români, nu vlahi cum îi denumeau celelalte popoare. Teoria identificării prin etnonimul valah cu pelasgii din India sau Anglia cade la o cercetare științifică serioasă. Putem susține totuși ideea că, prin fondul comun indo-european, există elemente culturale sau lingvistice comune așa cum există la toate popoarele care au interferat de-a lungul istoriei. Etnografii confirmă acest lucru. Putem afirma că românii ca identitate proprie, cu trăsături comune cultural-lingvistice din punct de vedere etno-genetic existau deja, odată cu secolul IX, consemnați în cronicile medievale. Românii aveau deja cu secolul VII și VIII caracteristici similare cu popoarele din care s-au ivit, prin contactul cu civilizația romană: traci, iliri, geto-daci, dar și cu influențe slave. Valahi erau numiți doar de cronicile străine, care vorbeau despre această populație de la sud și nord de Dunăre. De aceea românii nu s-au identificat cu ancestralul valah – ”vedic” sau ”celtic”, când încep să conștientizeze propria istorie și identitate, ei se recunosc cu etnonimul român de la ”romanus”. Unii istorici sau eseiști spun că numele ”român” ar veni de la zeul egiptean ”Ra” sau de la indianul ”Rama”, de la această zeitate antică solară sau de la ”omul perfect” (primordial), dar sunt doar supoziții. Ca istorici putem doar să le amintim și eventual să le prezentăm, dar pe baza cercetărilor lingvistice și istorice etnonimul român putem afirma obiectiv – ”clar și distinct” – că provine de la ”civis romanus sum”, altfel am cădea în teoria fantezistă a românului ca ”rama” adică ”om primordial”. Desigur din punct de vedere religios toți suntem un prototip primordial, dar ca istorici ne bazăm numai pe surse documentare, izvoare, arhive și interpretări științifice. Altfel, putem cădem în ”basme”, în care nici cronicarii noștri moldoveni nu au căzut și nici nu le-au crezut, deși trăiau în evul mediu târziu. Deci numiți sute de ani valahi sau vlahi, iar țara lor a primit același etnonim Valahia mare, neagră, mică sau ”cealaltă Valahia” – cum mai amintesc domnii noștri în cronici propriile noastre țări vecine: Moldova sau Muntenia, ca țări cu aceiași denumire și cu același popor. Să reținem că autohtonii și-au spus dintotdeauna români. Dar etnonimul de român are și el de-a lungul secolelor câteva subsidiarități sau particularități legate de tradiții, cultură și geografie. Din Peloponez până în Carpații Păduroși sau la Balaton, românii s-au numit pe sine români, dar în timp ca să se identifice cu geografia, tradiția locală și istoria regională au început să-și spună și aromâni, R(ă)mâni (sud de Dunăre), munteni, ardeleni, olteni, moldoveni, moroșeni (la nord de Dunăre), care vorbeau aceiași limbă cu specificitatea și graiul propriu. Aromânii la sud de Dunăre în urma presiunii politico-culturale ale slavilor, albanezilor sau turcilor și-au mai spus gramoșteni, fârșeroți sau megleno-români. Ei mai erau numiți peiorativi de greci ca țânțari sau ”șchiopi”, pentru că vorbeau o limbă cu multe consoane de ”ș” sau ”ț”. Acești aromâni vorbesc proto-româna din secolul XIII-XIV, iar la nord de Dunăre frații lor daco-români vorbesc o limbă română, care a evoluat în alt context istoric. Dar aromâna și româna sunt de fapt aceeași limbă, doar graiurile diferă, conform opiniei marilor lingviști români în frunte cu Sextil Pușcariu.

Despre istoria românilor sud-dunăreni au scris istorici importanți ca George Murnu, un macedo-român din Veria (Macedonia), etnograful Tache Papahagi din Advella (azi Grecia), Theodor Capidan (Macedonia) sau istoricul Silviu Dragomir. Aceștia sunt câțiva istorici din pleiada de specialiști care au scris consistent despre trecutul aromânilor. Din cadrul poporului român fac parte ”aromânii”, care sunt ”românii absoluți” cum frumos se exprima filosoful peripatetic Petre Țuțea. Dar și aromânii se împart și ei în diferite comunități care se identifică cu tradițiile proprii așa cum oltenii diferă de maramureșeni. Denumirea de ”aromâni” a apărut prima dată într-o lucrare de Georgiu Radu Melidon – „Istoria Națională Pentru Poporŭ Saŭ Némul, Sapa, Arma, Casa Și Mintea Românilor Prin Tóte Timpurile Și Locurile”, (BUCURESCĬ, 1876, p. 209). Explicația este simplă și pornește de la numele pe care și-l dau însăși aromânii în dialectul lor, „armâni”, unde proteza fonetică „a-” apare înaintea rădăcinii rmân/rrmân (român), unde Râm este Roma, proteză care apare în multe cuvinte care în latina vulgară încep cu consoane. Rădăcina numelui de aromân este tot român. Deci sud-dunărenii și nord-dunărenii de limbă română sunt același popor și se autonumesc identic: români. Aromânilor li se mai spun cuțo-valahi, megleno-români, istro-români sau țânțari. Dar acestea sunt etnonime date de popoarele vecine sau conlocuitoare în lunga existență. Numele de tsintsari (țințari sau „cincari” în sârbește și bulgărește) a fost dat aromânilor în special de sârbi sau maghiari (cincárok). Lexicograful sârb Vuk Stefanović Karadžić explică acest nume prin faptul că sunetele ”ce” și ”ci” din limba latină sunt pronunțate de aromâni ”tse”, respectiv ”tsi”. Theodor Capidan afirma că folosirea acestui nume poate fi atribuit mai degrabă frecvenței mari a sunetelor ”tse” sau ”tsi” în aromână, în propoziții ca „Tsi fats?” („Ce faci?”). Un nume mai vechi, cu tentă peiorativă, este cel dat de greci: cuțovlahi (Κουτσόβλαχος Kutsovlahos, adică „vlah șchiop”), folosit în contrast cu numele de mavrovlahi, dat românilor din sudul Dunării. (mavrovlahi sau morlaci reprezintă un alt grup românesc balcanic, trăitor pe coasta Dalmației. Resturi de populație morlacă sunt astăzi practic asimilați în populația croată, deși au încă conștiința rădăcinilor etnice. Turcii și albanezii islamizați îi numesc pe aromâni čoban („ciobani”) din cauza ocupației principale tradiționale a acestora, adică păstoritul. Aromânul se confundă cu profesia de păstor. Iar istro-românii sunt românii din peninsula Dalmația, azi aproape dispăruți. Totuși între românii sud-dunăreni există diferențe datorită faptului că prin transhumanță grupuri de aromâni au căpătat o specificitate proprie prin contactul cu alte culturi. Românii din Grecia se împart în mai multe grupuri, dintre care cele mai mari sunt: cea a grămuștenilor, cea a pindenilor și cea a fărșeroților (orașul Frashër, Albania). Primele două ramuri se autodenumesc armâni în timp ce fărșeroții se autodenumesc rămăni, rumăni, remeni sau chiar romăni. Toate cele trei ramuri sunt cunoscute de greci sub denumirea de Βλαχοι („vlahoi”). Grămuștenii și pindenii sunt porecliți depreciativ ca Κουτσοβλαχοι (cuțovlahi, care înseamnă „vlahi șchiopi”); o altă ipoteză avansată ar fi tot un peiorativ, dar turcesc: Koçiflakler, „vlahii berbecilor”, referitor la păstoritul cu care se ocupau) sau din Küçükiflak, „micii vlahi, ambele puțin verosimile. Fărșeroții sunt denumiți de greci Αρβανιτοβλαχοι („vlahi arvaniți”) de bulgari drept „vlahi arbănași”, adică „vlahi albanezi”. Grămuștenii sunt concentrați mai ales în nordul și centrul Macedoniei grecești (nomele Cojani, Custura, Florina și Grevena) ,în timp ce pindenii locuiesc în sate din Munții Pindului din Macedonia de sud-vest, în Epirul de nord, respectiv în vestul Tesaliei. Comunități de fărșeroți constituie majoritatea locuitorilor din șapte sate situate la sud de Epir, în Aetolia-Acarnania, zona cunoscută în evul mediu sub denumirea grecească de Megali Blaxia (Vlahia Mare). Sate răzlețe, locuite compact de fărșeroți, se întâlnesc și în Macedonia, pe culmile muntelui Vermion, dar și în Tesalia de sud-est, în apropierea portului Volos, cum e cazul așezării Sesclu sau Sesklos. Toți fărșeroții se autodenumesc rămăni, însă nu toți aromânii se autodenumesc fărșeroți. Acesta din urma este cazul aromânilor din localitatea Megidei sau Migidei (în grecește Kefalovryso). O populație de aromâni trăiește pe versanții vestici ai muntelui Olimp, în sud-estul Macedoniei grecești. Acești aromâni nu sunt nici grămușteni nici fărșeroți, iar în virtutea geografiei, nu pot fi considerați nici `pindeni`, întrucât muntele Olimp nu face parte din lanțul munților Pind. Particularități lingvistice și de altă natură i-au determinat pe cercetători să ajungă la concluzia că acești aromâni (sau vlaho-‘olimpieni’, cum au mai fost numiți) au rădăcini în așezări tradiționale aromâne din Pind, de unde au emigrat ulterior, în evul mediu timpuriu, în zona Olimpului. Satele locuite compact de aromâni sunt denumite de greci „Țara aromânilor”. Comunități aromâne mai mici, provenite tot din Pind, se întâlneau odinioară și în insulele Ioniene, îndeosebi în Kefalonia, unde se refugiaseră după cucerirea otomană, și unde s-au păstrat până azi localități ca „Vlahata”, „Coborata”, și nume de persoane ca „Muțatos” sau „Kalovlahos”. (vezi Aromânii: dialectul aromân, studiu lingvistic, București, 1932 și wikipedia.ro.)

Mai există români în comunități compacte în Valea Timocului, care-și spun români, în zona Vidin și Ruse, dar și în Bosnia, unde sunt aproape dispăruți sau slavizați. Mai sunt români, ca etnie autohtonă devenită minoritară în Banatul sârbesc, Ungaria, Austria, în Polonia, cum sunt celebri valahi gorali sau în Cehia cu valahi moravi. Avem volohi în nordul Bucovinei, în Ucraina, românii de dincolo de Tisa din Maramureșul istoric, românii de dincolo de Bug sau din Donețk la est. Totodată, la venirea turcilor în Balcani o parte a vlahilor a trecut la catolicism pentru a se salva sub protecția Papei. Ei sunt uscocii și bunievicii, care vor emigra, unii dintre aceștia, pe parcursul secolelor în Banat și Transilvania. Toată această pânză demografică și lingvistică românească pe un spațiu european foarte mare confirmă extinderea și autenticitatea etnogenezei românești, a unui popor autohton, care prin îndeletniciri agricole, mai ales pastorale, dar și prin calitățile militare recunoscute s-a format din secolul VI până în secolul XII, ca un popor cu o identitate și o limbă proprie, care prin transhumanță și-a depășit vatra etno-genetică, arhetipul arealului balcano-carpatic, ajungând până în Silezia la nord sau în Donbas la est, dar și până în Alpii austrieci la vest. Aș adăuga la această analiză și insulele de românitate din Polonia de sud până spre Lituania. E adevărat acestea au fost create prin păstorit, migrație sau colonizări. Etnogeneza românească s-a desfășurat în vatra arhetipală principală: din Acarnania, Epir, Pind, Olimp, Haemus, Alpii dinarici, spațiul carpato-danubiano-pontic până în Moravia și dincolo de Bug. Românii erau deja în secolul XIII un popor, având o identitate proprie și cu o singură limbă vorbită: limba română (proto-româna). În secole de interferență ale proto-românilor cu alte popoare, de ciocniri militare cu vecinii sau invadatorii și de transhumanță la sfârșitul evului mediu putem vorbi de formarea unui singur popor român și o singură limbă românească, în ciuda geografiei, confluențelor inter-etnice sau războaielor. Menționez că putem vorbi despre poporul român la mijlocul epocii moderne, cu caracteristicile regionale și locale privind denumirile: aromâni, fârșeroți, grămoșteni, olteni, moldoveni, munteni, ardeleni, moroșeni, vrâncenii, basarabeni, bănățeni, bucovineni ș.a.m.d., cu graiurile specifice locului și timpului istoric, dar cu toții fiind același neam originar, ca ”frați de sânge și de grai”.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii