În urmă cu o sută de zile, Putin a făcut ceea ce avea de gând să facă mereu: să apese butonul roșu pentru invadarea Ucrainei de către Rusia. În timp ce serviciile de informații americane și britanice au avertizat că un atac este iminent, o mare parte a lumii a fost șocată de violența bruscă și nemiloasă declanșată în timp ce forțele militare ruse au intrat din nord, est, sud și dincolo de Marea Neagră.

În timp ce mass-media occidentală a prezentat acest atac ca pe o surpriză completă, Putin îl planificase încă de la capturarea Crimeei în 2014. Aproape imediat după anexarea acesteia, el și-a exprimat clar convingerea că ar fi trebuit să facă mai mult. El a regretat eșecul de a securiza mai multe porturi și a speculat deschis că are nevoie de acces terestru spre vest, dincolo de Odesa până în Transnistria și mai departe.

Așa că, atunci când și-a lansat actuala invazie pe 24 februarie, fără îndoială, mintea i s-a umplut de planuri dincolo de Ucraina. Pentru el, ofensiva actuală a fost doar o problemă neterminată. Odată ce a fost executată, a avut o altă agendă, scrie Harald Malmgren, fost consilier pentru președinții americani John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford, în UnHerd .

"În ultimele trei luni, am petrecut multe seri lungi regândindu-mi conversațiile cu Putin, cu șapte ani înainte ca acesta să devină președinte al noii Republici Rusia. În timpul acelor întâlniri din Sankt Petersburg, el și-a amintit despre copilărie, camping și vânătoare în Estonia din apropiere. Îmi amintesc că m-am gândit că trebuie să fi citit un briefing KGB despre recenta mea căsătorie cu o femeie estonă. El a spus că o cunoștea pe soția mea și că am vizitat țara în 1988, imediat după ce am fost oaspete al președintelui sovietic Gromîko, ca parte a unei reuniuni a foștilor șefi de guverne, susținută de ONU.

De asemenea, știa că m-am întâlnit cu oficiali ai Republicii Estone în timpul ocupației sovietice și, mai târziu, cu oficiali ai națiunii estone proaspăt eliberate. El și-a exprimat dorința personală puternică de a găsi o modalitate de a aduce Estonia înapoi la Mama Rusia.

Putin a vorbit pe larg despre tragedia istorică a prăbușirii Uniunii Sovietice, dar a mai adăugat că blocul sovietic a fost modelul greșit pentru ceea ce avea nevoie Rusia. El am explicat cu patos că ceea ce avea nevoie Rusia cu adevărat era un nou Petru cel Mare. El a vorbit aproape cu dragoste despre încercările lui Petru de a moderniza instituțiile și sistemul de învățământ ale Rusiei din 1682 până în 1725. El a susținut că, după prăbușirea totală a URSS, devenise necesară reconstrucția Rusiei Mari sub conducerea unei noi versiuni a lui Petru.

Petru, mi-a spus el, a pus în mișcare magnifica întărire a Rusiei, finalizată de Ecaterina cea Mare: înființarea Novorossiya, sau Rusia imperială, care acoperă toată Marea Baltică, nordul și Polonia, precum și popoarele și națiunile la vest şi la sud până la Azov şi Marea Neagră. Apoi a spus clar că nu crede că blocul sovietic este modelul potrivit pentru a realiza acest lucru și ceea ce tânjea era o întoarcere a Rusiei imperiale, nu a Rusiei sovietice.

Reflectând la această interacțiune timpurie cu acest tânăr clar ambițios, mi-am amintit de calea lui Putin de la a fi viceprimar al Sankt Petersburgului la a servi sub președintele Elțin la Moscova. În 1996, Elțîn a cerut primarului Sankt Petersburgului, profesorul Sobchak, să vină la Moscova și să conducă elaborarea unei noi Constituții pentru noua Republică Rusia. Sobchak i-a cerut protejatului său, Putin, să meargă cu el.

La Moscova, Evgheni Primakov, prim-ministrul lui Elțin, era cunoscut de ani de zile drept „Kissingerul Uniunii Sovietice". Îl cunosc încă din anii '80. El a fost cel care mi l-a prezentat pentru prima dată lui Putin în 1992, ca pe un om care ar putea fi important în viitorul Rusiei. Primakov l-a numit inițial pe Putin în funcția de șef al FSB, dar la scurt timp după aceea i-a cerut să preia rolul mai cuprinzător de secretar al Consiliului de Securitate al Statului, plasându-l efectiv responsabil de modelarea politicii externe a noii Republici Ruse. Se spunea atunci că propunerea lui Primakov l-a umplut pe Putin de un extaz vizibil, că soarta i-a dat ocazia să-și trăiască visul de a remodela istoria Rusiei.

Putin s-a cufundat în fiecare aspect al poziției Rusiei în lume. Totuși, el a acordat o atenție deosebită potențialului armelor nucleare de a intimida alte națiuni. El a publicat o nouă doctrină a amenințărilor nucleare, cunoscută sub numele de „Escalate to Deescalate”. Difuzarea publică a acestei doctrine a fost menită să arate că el se gândește serios la utilizarea selectivă a armelor nucleare nu numai în interiorul Ucrainei, ci și în viitoarele conflicte cu vecinii Mării Baltice.

Până în 1999, venise momentul ca Elțin să demisioneze. O nouă constituție fusese aprobată, iar Rusia era pregătită pentru un nou lider. Au apărut câțiva candidați, dar favoriți au apărut Sobchak, tatăl constituției, și Putin, omul desemnat să se ocupe de liderii străini. Recent, am întrebat oamenii care erau acolo în acel moment cum a fost rezolvată competiția și mi s-a spus că Sobchak a făcut alegerea. El a spus că este un academician, dar nu un om care ar fi bun la conducerea unei națiuni. El a recunoscut că credea că „Vlad” este un om de acțiune, exact ceea ce Rusia avea nevoie în acel moment. Deci Putin a fost numit prim-ministru, iar patru luni mai târziu ales președinte.

Această înălțime a fost extraordinară. Putin, care a visat la o întoarcere în Rusia imperială, trebuie să fi simțit că soarta l-a ales să fie o a doua încarnare a lui Petru cel Mare – un țar al secolului al XXI-lea sau chiar un împărat. Această percepție de sine l-ar fi determinat să-l îmbrățișeze pe Xi Jinping, celălalt împărat auto-perceput din secolul al XXI-lea.

Privită în acest fel, s-ar părea că operațiunea sa militară actuală din Ucraina este doar o fază incipientă a lungului proces al lui Putin de reconstrucție și extindere a Marii Rusii. Această perspectivă a stat cu siguranță în spatele avertismentelor publice repetate din partea consilierilor seniori ai lui Putin că ceea ce se întâmplă în Ucraina era doar o parte a unui plan mai mare.

Vor fi mulți în Europa de Vest și în SUA care vor spune că Putin delirează și asta ar putea fi adevărat. Dar nu trebuie să ignorăm maniera vicleană în care a obținut o aprobare atât de puternică din partea unei mari părți a poporului rus. Afilierea sa strânsă cu Patriarhul Kirill, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, pare artificială pentru cei din afară, dar aduce sprijinul multor creștini ruși. Apelările sale la naționalismul rus sunt ostentative, dar ele demonstrează că înfruntă gigantul american. Apelurile sale repetate pentru o conferință cu privire la un nou acord de securitate post-Al Doilea Război Mondial sunt în mod obișnuit ignorate de liderii americani și europeni, dar acest lucru îi permite să declare că Rusia este disprețuită de marile puteri mondiale.

În acest context de ambiții mai mari ar trebui evaluată invazia rusă a Ucrainei. Lista lungă a eșecurilor militare rusești din ultimele 100 de zile este jenantă, dar obiectivele rămân aceleași. Costurile tot mai mari ale războiului și costurile armatelor și ofițerilor săi de vârf nu pot dura pentru totdeauna. Dar asta nu înseamnă că războiul intră în stadiul său final.

Pentru Putin, următorii pași par evidenti: declararea unilaterală a încetării focului, respingerea intervențiilor internaționale în numele Ucrainei și acordarea timpului de regrupare și pregătire pentru o nouă călătorie spre vest, prin Odesa, spre Moldova și Transnistria, poate anul viitor. Dacă se declară încetarea focului, lumea va răsufla uşurată, pieţele bursiere se vor redresa, grijile legate de penuria mondială de alimente se vor diminua, iar diplomaţii vor adormi din nou. Dar războiul va fi doar în hibernare; acțiunea se va relua la o dată ulterioară. După 100 de zile de război, bătălia pentru Ucraina abia începe".

Distribuie Distribuie Comentarii