<< Războiul din Ucraina a avut o altă repercusiune, mai puțin vizibilă: proiectele integraționiste ale Kremlinului se ruinează >>, scrie Emil Avdaliani, într-o analiză CEPA .

<< Multilateralismul rus se destramă. Fisuri care fuseseră întotdeauna vizibile în cadrul grupărilor precum Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), dominate de Kremlin, devin acum din ce în ce mai explicite.

Cauza imediată o reprezintă agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, care a scos la iveală și a agravat și mai mult slăbiciunile inerente și interesul propriu în cadrul inițiativelor sale regionale. Sfera geografică a acestor organizații este uluitoare – de la Caucaz până la granița dintre tadjiko-kârgâză – dar dimensiunea mare a zonei în speță nu face decât să evidențieze disiparea forței și concentrării Rusiei.

De la victoria sa decisivă în cel de-al Doilea Război din Nagorno-Karabah, din 2020, Azerbaidjanul a recurs la o strategie mai coercitivă față de vecinul și rivalul său vechi, Armenia. Mai puternic din punct de vedere militar, a căutat să-și impună regulile de joc în fața vecinului slăbit.

Rusia ar trebui să fie protectorul Armeniei și are mijloacele de a interveni prin OTSC, unde Armenia este membră, iar Azerbaidjanul nu. Articolul 4 al OTSC (o vagă „oglindă” a articolului 5 al NATO), afirmă:

• Dacă unul dintre statele membre este subiectul unei agresiuni din partea oricărui stat sau grup de state, atunci aceasta va fi considerată agresiune împotriva tuturor părților la prezentul tratat. În cazul unui act de agresiune împotriva oricăruia dintre statele participante, toate celelalte state participante vor oferi asistența necesară, inclusiv ajutorul militar.

Cu toate acestea, din nou și din nou, Kremlinul a ignorat cererile armenilor ca OTSC să își îndeplinească obligațiile. Rusia a susținut că Nagorno-Karabah nu era teritoriu armean și că, prin urmare, nu se aplică obligația de securitate a OTSC. Chiar și atunci când Azerbaidjanul a bombardat orașele armenești din interiorul țării și departe de Karabah, Rusia a trimis doar un grup într-o misiune de investigare a faptelor, în Caucazul de Sud.

Mesajul a fost clar – Rusia nu doar că nu a vrut, ci nici nu a putut să vină în ajutorul Armeniei. Fapt de înțeles, acest lucru a determinat Armenia să-și pună la îndoială elementele fundamentale de securitate; dacă Kremlinul nu mai intenționa să-și îndeplinească obligațiile, ce rost avea dependența sa de lungă durată? Alianța oficială dintre cei doi a fost semnată încă din anii 1990. La acea vreme, Caucazul de Sud era un loc foarte diferit – Rusia era o putere foarte importantă, cu armata sa desfășurată în regiune și foarte familiarizată cu zona, în timp ce Armenia cucerise Nagorno-Karabah în primul război, din 1988-1994.

Gândirea de bază în Armenia, de-a lungul deceniilor care au urmat, a fost că apartenența la OTSC și alianța cu Rusia ar echilibra axa Azerbaidjan-Turcia. Aceasta s-a dovedit a fi o eroare gravă. Rusia, după cum a reieșit, prețuia relațiile cu Azerbaidjan cel puțin la fel de mult (dacă nu mai mult) ca acelea cu Armenia.

OTSC s-a confruntat cu provocări și pe alte fronturi. În septembrie, când membrii și candidații la Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), dominată de chinezi, s-au întâlnit la Samarkand, Tadjikistanul a lansat un atac transfrontalier asupra Kârgâzstanului vecin. Ambele țări sunt membre în OTSC, iar la summit participaseră președinții ambelor republici. Nu au reacționat nici Putin, nici OTSC. În acel moment, Kârgâzstanul s-a retras de la exercițiile militare programate de organizație și s-a plâns în mod deschis de inadecvarea acesteia.

Cauza care a stat la baza acestor două evoluții cu totul disparate din punct de vedere geografic a fost aceeași. Sorții Rusiei au devenit din ce în ce mai sumbri în ceea ce a fost cândva spațiul sovietic, o zonă pe care Kremlinului îi place să o numească, în mod posesiv, străinătate apropiată.

Problemele cu proiectele multilaterale ale Rusiei sunt și mai profunde. Un alt proiect integraționist eurasiatic, UEE, creat în 2015 și considerat în mod plauzibil drept „copilul” lui Vladimir Putin, se confruntă, de asemenea, cu probleme adânci. Imperfecțiunile organizației – care include ca membri Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan și Rusia – au apărut cu mult înainte de 2022, Rusia fiind cea mai mare, în cifre absolute, și, în mare parte, dictându-le statelor membre condițiile. Dar de când a început invazia, dezacordurile s-au agravat. Membrii UEE se plâng că sunt neprotejați și sunt victime ale „egocentrismului” economic al Rusiei. Exemplele recente includ tăierea conductei de export de petrol din Kazahstan, fără preaviz, presiunile asupra migranților din Asia Centrală în interiorul Rusiei (în condițiile în care acești migranți trimit importante sume de bani către țările lor de origine) și cereri unilaterale de a reduce barierele comerciale, cu puțină reciprocitate.

Efectele unui astfel de comportament sunt de lungă durată. Kazahstanul a blocat recent exportul rusesc de cereale în Asia Centrală și China. De asemenea, și-a propus să dezvolte noi rute de tranzit pentru a ocoli Rusia prin Marea Caspică și Caucazul de Sud. Cantitățile exportate sunt încă mici, dar tendința este evidentă: mai puțină dependență de Rusia din punct de vedere economic și geografic. Oficialii ruși la nivel înalt au atacat Kazahstanul, acuzându-l că a subminat în mod deliberat UEE.

Între timp, UEE și OTSC se află în agonie și nu există semne că își vor completa rândurile cu noi membri. Neîncrederea și egoismul economic nu sunt de interes major pentru potențialii membri.

Declinul eforturilor multilaterale ale Rusiei ar putea marca sfârșitul erei post-sovietice în Eurasia. Kremlinul își vede influența din ce în ce mai slabă, garnizoanele sale golite de oameni pentru războiul din Ucraina, comerțul sugrumat de sancțiuni, în timp ce Caucazul de Sud și Asia Centrală iau în considerare perspectivele pe care le-ar avea cu rivalii. Începe o nouă perioadă, în care Rusia devine doar unul dintre mulții jucători, alături de Turcia, China și Iran; niciunul nu este neapărat inamicul Rusiei, dar fiecare are propriile interese de urmărit.

Acest lucru deschide, de asemenea, căi pentru o mai mare implicare occidentală în Caucaz și Asia Centrală. Cu mai puțină presiune rusă, există o primire mai mare pentru actorii din afară. Sprijinul financiar va fi fundamental, dar nu mai puțin importantă este dezvoltarea infrastructurii care să ocolească Rusia.

În acest sens, vizita , în Kazahstan a președintelui Consiliului European, Charles Michel, este un semnal promițător, la fel și recenta deplasare în Georgia a lui Olivér Várhelyi. >>

Distribuie Distribuie Comentarii