Mulți factori psihologici contribuie la realizări uimitoare de creativitate și perspicacitate, scrie David Robson, pentru BBC .

<< La sfârșitul anilor 1920, un tânăr din clasa muncitoare, poreclit Ritty, și-a petrecut cea mai mare parte a timpului lucrând în „laboratorul” său de la casa părinților săi din Rockaway, New York.

Laboratorul său era o veche cutie de lemn, cu rafturi pe care se aflau un acumulator și un circuit de becuri, întrerupătoare și rezistențe. Una dintre cele mai mari invenții ale sale, cu care se mândrea, a fost o alarmă anti-efracție, care îl alerta ori de câte ori părinții intrau în camera sa. El folosea un microscop pentru a studia lumea naturală și uneori își lua trusa de chimie în stradă pentru a face trucuri pentru alți copii.

Dosarul academic timpuriu al lui Ritty nu era remarcabil. Depunea eforturi în studierea literaturii și a limbilor străine, în timp ce, la un test IQ făcut în copilărie, a obținut în jur de 125, ceea ce este peste medie, dar deloc un punctaj de genial. În adolescență, însă, a dat dovadă de talent la matematică și a început să învețe singur din manualele elementare. Până la sfârșitul liceului, Ritty a ajuns pe primul loc într-o competiție anuală de matematică la nivel național.

Restul este istorie. S-ar putea să-l cunoașteți pe Ritty drept fizicianul laureat al Premiului Nobel, Richard Feynman, a cărui nouă teorie a electrodinamicii cuantice a revoluționat studiul particulelor subatomice.

Alți oameni de știință au descoperit că funcționarea minții lui Feynman este insondabilă. Pentru semenii săi, el părea să aibă un talent aproape supranatural, ceea ce l-a determinat pe matematicianul polono-american, Mark Kac, să declare, în autobiografia sa, că Feynman nu era doar un geniu obișnuit, ci „un magician de cel mai înalt calibru”.

Ne poate ajuta psihologia modernă să decodificăm această magie și să înțelegem mai general elementele geniului?

Pur și simplu definirea termenului reprezintă o bătaie de cap: nu există criterii obiective evidente. Dar majoritatea definițiilor identifică geniul cu realizări excepționale în cel puțin un domeniu, cu originalitate și fler care sunt recunoscute de alți experți din aceeași disciplină și care pot stimula mult mai multe progrese.

Identificarea originilor geniului și a celor mai bune mijloace de cultivare a acestuia e o sarcină și mai grea. Este produsul unei înalte inteligențe generale? Al unei curiozități fără limite? Este curaj și determinare? Sau este combinația norocoasă de circumstanțe favorabile care sunt imposibil de recreat în mod artificial? Cercetările privind viețile unor indivizi excepționali – inclusiv studiile asupra laureaților Premiului Nobel, precum Richard Feynman – pot oferi câteva indicii.

Termitele

Să începem cu Genetic Studies of Genius , un proiect extrem de ambițios, condus de Lewis Terman, un psiholog de la Stanford Graduate School of Education, de la începutul secolului al XX-lea.

Terman a fost un explorator timpuriu al testului IQ, traducând și adaptând o măsură franceză a aptitudinii academice a copiilor, dezvoltată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Întrebările analizau o serie de abilități diferite, cum ar fi vocabularul, matematica și raționamentul logic, care, împreună, se presupunea că ar reflecta capacitatea cuiva de a învăța și gândirea abstractă. Terman a creat apoi tabele cu scorurile medii pentru fiecare grup de ani – cu care a putut compara rezultatele oricărui copil pentru a-i identifica vârsta mentală. Scorul IQ a fost apoi calculat prin împărțirea vârstei mentale la vârsta cronologică și înmulțirea acestui rezultat cu 100.

Un copil de 10 ani care a obținut același scor precum cel mediu de 15 ani ar avea un IQ de 150, de exemplu. Un copil de 10 ani care gândea ca un copil de nouă ani avea un IQ de 90.

Graficele scorurilor IQ păreau să formeze o „distribuție normală”, centrată pe scorul mediu de 100 de puncte, ceea ce înseamnă că există tot atâtea persoane care sunt peste medie precum sub ea, iar IQ-urile la oricare dintre extreme sunt incredibil de rare.

„Nu există nimic despre un individ la fel de important ca un IQ”, declara Terman într-un articol pe acest subiect și a prezis că scorul unui copil va prezice mari realizări în viața ulterioară.

Începând cu începutul anilor 1920, Terman a început să cerceteze școlile din California pentru elevi cu un IQ de cel puțin 140, pe care îl considera a fi pragul geniului. Peste 1.000 de copii au obținut nota – un grup pe care el și colegii săi îl vor studia în următoarele șapte decenii.

Multe dintre aceste „termite”, așa cum erau cunoscuți, au continuat să aibă cariere de succes. Au fost Shelley Smith Mydans, de exemplu – un reporter de război și romancier, și Jess Oppenheimer, un producător și scriitor care a devenit faimos pentru activitatea sa cu comedianta Lucille Ball (ea l-a numit „creierul” din spatele celebrului ei serial de succes, `I Love Lucy`). Până la moartea lui Terman, la sfârșitul anilor 1950, mai mult de 30 de persoane intraseră în „Who’s Who in America” și aproape 80 au fost recunoscute într-o carte de referință care îi descrie pe cei mai importanți oameni de știință din SUA, „American Men of Science” (în ciuda titlului, femeile erau eligibile pentru a fi incluse, deși numele cărții nu a reflectat acest fapt până în anii 1970).

Când te uiți cu atenție la date, totuși, aceste statistici nu oferă un sprijin puternic pentru ideea că oamenii cu IQ ridicat vor avea un viitor măreț. Este importantă verificarea factorilor cu potențial derutant, cum ar fi circumstanțele socio-economice ale familiilor „termitelor”. Copiii cu părinți educați și cu mai multe resurse în gospodărie tind să obțină un scor mai bun la testele de IQ, iar acest privilegiu ar putea, la rândul său, să faciliteze succesul de mai târziu, în viață. Odată acest aspect este luat în considerare, „termitele” nu au avut performanțe mult mai remarcabile decât un copil din medii similare.

Alte studii au analizat diferențele de IQ în cadrul grupului Terman pentru a vedea dacă persoanele cu cele mai bune scoruri au avut proporțional mai multe șanse de a reuși decât cei care nu au făcut decât să răzbată. Nu a fost așa. Când David Henry Fieldman a verificat capitolul distincție profesională, cum ar fi un avocat numit judecător sau un arhitect care câștigă un premiu prestigios, persoanele cu un IQ de peste 180 au avut doar puțin mai mult succes decât cei cu un scor de 30 până la 40 de puncte mai mic. „IQ-ul ridicat nu pare să indice geniul în adevăratul sens al cuvântului”, a conchis el.

Este grăitor faptul că studiul inițial al lui Terman îi respinsese pe doi băieți din California – William Shockley și Walter Alvarez – care au continuat să câștige premii Nobel pentru fizică, în timp ce niciunul dintre copiii care obținuse nota nu va primi o astfel de distincție.

Crescând la New York, Richard Feynman nu ar fi avut niciodată șansa de a lua parte la Genetic Studies of Genius, derulat în California. Dar chiar dacă ar fi locuit în apropiere de Stanford, unde își avea sediul Terman, presupusul său scor IQ din copilărie, de 125, ar fi însemnat că nici așa nu s-ar fi calificat.

O minte multifațetată

Poveștile de viață ale „Termitelor” nu ar trebui să submineze utilitatea IQ-ului ca instrument științific. Deși este departe de a fi perfect, știm că scorurile IQ sunt corelate cu nivelul educațional și veniturile populației. Cu siguranță, va ajuta pe cineva să înțeleagă concepte abstracte care sunt importante în multe discipline – în special cele din matematică, științe, inginerie sau filozofie.

Dar când vine vorba de prezicerea realizărilor extraordinare care ar putea fi considerate geniale, pare să fie doar o mică parte a imaginii.

Luați în considerare capacitatea de a gândi original și de a contribui cu ceva de valoare la cunoaștere – un criteriu destul de fundamental pentru un geniu. Testele de inteligență implică de obicei întrebări care testează raționamentul verbal și non-verbal și au adesea un singur răspuns corect. Acest lucru nu pare să surprindă unele elemente importante ale creativității, cum ar fi gândirea divergentă, care are capacitatea de a genera idei noi.

Pentru a măsura realizările creative generale, psihologii au elaborat chestionare detaliate care îi întreabă pe oameni cât de des se angajează în diverse activități creative – cum ar fi scrierea de opere literare, compunerea muzicii, proiectarea clădirilor sau propunerea de teorii științifice. În mod esențial, li se cere apoi să precizeze sub ce formă au primit recunoaștere pentru aceste proiecte – dacă, de exemplu, pentru munca lor au primit vreodată un premiu și dacă au atras mediatizare. Mii de participanți au completat acum aceste chestionare pentru mai multe studii și toate arată că IQ-ul este doar în mod modest corelat cu scorurile participanților la aceste măsuri.

Având în vedere aceste constatări, pare probabil că inteligența este o condiție necesară, dar nu suficientă, pentru mari realizări creative. Dacă aveți un scor IQ mai mare, atunci e mai probabilă prezența unor elemente creative. Dar inteligența mai mare decât media trebuie să fie combinată cu o serie de alte trăsături pentru a veni cu ceva cu adevărat original și demn de remarcat. Acest lucru ar putea explica de ce majoritatea „termitelor” nu au făcut istorie în modul în care prezisese. În ciuda faptului că aveau o inteligență neobișnuit de mare, pur și simplu nu aveau celelalte calități necesare pentru un geniu.

Înțelegerea noastră despre ceea ce ar putea fi acele alte trăsături esențiale este încă în curs de dezvoltare, dar o calitate importantă este curiozitatea. Curiozitatea poate fi măsurată prin chestionare care examinează cât de mult le place oamenilor să exploreze idei noi și să încerce experiențe noi și par a fi mai creativi în sarcinile de „brainstorming”, în laborator și în viața lor personală.

Importanța curiozității pentru geniul creativ poate fi văzută și în studiile de caz asupra unor figuri eminente. Deși nu este întotdeauna posibil să îi convingem pe acești oameni să completeze ei înșiși chestionarele de personalitate, cercetătorii le-au cerut biografilor, familiarizați cu detaliile vieții lor, să facă acest lucru în numele lor. Biografii au avut tendința de a le acorda subiecților un punctaj neobișnuit de mare în ceea ce privește trăsăturile legate de interesul intelectual și de explorare. De exemplu, muzicianul de jazz din secolul al XX-lea, John Coltrane, a fost profund fascinat de credințele religioase, studiind creștinismul, budismul, hinduismul și islamismul; multe influențe din aceste zone pot fi detectate în muzica sa.

De ce ar duce curiozitatea la geniu? Dorința de cunoaștere ar trebui să vă motiveze cu siguranță să depășiți limitele în cadrul propriei cunoașteri, în timp ce ceilalți – cu mai puțină nevoie de a ști mai multe – ar putea să renunțe. Curiozitatea poate, de asemenea, încuraja pe cineva să-și lărgească orizonturile dincolo de specialitatea sa, lucru care pare să vină cu propriile beneficii.

Oamenii de știință, câștigători ai Premiului Nobel, de exemplu, menționează de trei ori mai multe hobby-uri personale decât o persoană obișnuită – și este deosebit de probabil să se angajeze în activități creative, cum ar fi muzica, pictura sau scrierea de poezii. Aceste hobby-uri pot antrena creierul să genereze și să perfecționeze idei, alimentând mai multe perspective originale în zona principală de interes a omului de știință.

• Stăpânirea a diferite domenii te antrenează să privești problemele din mai multe puncte de vedere, ceea ce face ca o perspectivă originală să fie mai probabilă.

Urmărirea unor interese multiple poate duce, de asemenea, la o „polenizare” încrucișată și întâmplătoare a ideilor. Chimista Dorothy Crowfoot Hodgkin, de exemplu, a câștigat un premiu Nobel pentru progresele sale în cristalografia cu raze X, care i-a permis să descopere structura unor substanțe biochimice precum penicilina și vitamina B12. Încă din adolescență, totuși, ea a avut un interes intens pentru mozaicurile bizantine, iar cunoștințele ei despre simetriile și geometria lor se pare că au ajutat-o ​​să înțeleagă modul în care modelele repetate de molecule puteau fi aranjate în cristale, ceea ce a fost esențial pentru cercetarea ei științifică.

După cum spune Waqas Ahmed, autorul cărții The Polymath: „Pentru ca tu să aduci o contribuție nouă în orice domeniu, trebuie să privești acel domeniu prin cea mai largă lentilă posibilă și să atragi cât mai multe surse de inspirație”. Stăpânirea diferitelor domenii te antrenează să privești problemele din mai multe puncte de vedere, ceea ce face ca o perspectivă originală să fie mai probabilă. El o indică pe Maya Angelou – poetul, jurnalistul, actorul, regizorul și activistul pentru drepturile civile, căreia i-a plăcut, de asemenea, acivitatea de dansatoare și cântăreață – drept un exemplu modern de erudită ale cărei interese multiple au oferit mult mai mult decât suma părților lor și împreună i-au alimentat creativitatea uimitoare.

Viața lui Richard Feynman se potrivește cu siguranță cu aceste tendințe. Gândiți-vă la tot timpul din copilărie pe care l-a petrecut în laboratorul său, urmărind diferite proiecte în mai multe discipline. Și ca adult, a învățat singur să deseneze, să cânte la tobe, să vorbească portugheză și japoneză și să citească hieroglife, și chiar s-a implicat într-un proiect secundar în genetică.

Într-o zi, în cantina universității, s-a întâmplat să observe un bărbat care arunca farfurii și le prindea. El a observat că se clătinau în timp ce se mișcau și a început să schițeze ecuații pentru a descrie mișcarea lor. Astfel, el a făcut corelație cu activitatea electronilor pe orbită în jurul atomului – o perspectivă care a condus la lucrarea sa, câștigătoare a Premiului Nobel, privind electrodinamica cuantică.

Din aceste dovezi științifice și anecdotice, ar putea fi ușor de concluzionat că inteligența combinată cu curiozitatea este formula câștigătoare pentru un geniu. Dar, desigur, nici asta nu este pe deplin adevărat – e nevoie de mai multe piese în puzzle.

E necesar curajul, de exemplu urmărirea cu stăruință a pasiunilor chiar și atunci când te confrunți cu eșecuri. Orice geniu, în orice disciplină, trebuie mai întâi să stăpânească o cantitate imensă de cunoștințe și abilități înainte de a putea face propria descoperire, iar asta vine de obicei după ani de practică. Angela Duckworth, profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania, a fost o exploratoare în cercetarea curajului, iar descoperirile ei sugerează că, la fel ca IQ-ul și curiozitatea, acesta contribuie la diferite tipuri de succes.

Geniile vor folosi, de asemenea, „strategii metacognitive” – cele care descriu toate procesele pe care le folosim pentru a ne planifica proiectele, pentru a ne monitoriza progresul și pentru a găsi strategii mai bune și mai eficiente cu scopul de a face ceea ce trebuie să facem. Fără această reflecție utilă asupra muncii noastre, s-ar putea să ne trezim că pierdem timp care ar fi putut fi petrecut mai bine în practică sau în explorare constructivă. Acest lucru poate părea evident, dar unii oameni se luptă să gândească strategic, astfel încât să poată profita la maximum de eforturile lor – și asta va face mult mai dificilă atingerea unui nivel înalt de realizare.

În cele din urmă, există smerenia intelectuală – o trăsătură neglijată, dar fundamentală. Cercetări recente, realizate de Tenelle Porter de la Universitatea Ball State din Muncie, Indiana, arată că, în special, capacitatea de a-ți recunoaște defectele și limitările stimulează învățarea, deoarece te încurajează să faci față greșelilor și să completezi golurile din gândirea ta. Pe termen lung, acest lucru va contribui la o evoluție mai mare în orice disciplină. Feynman pare să fi recunoscut asta. „Pot trăi cu îndoială, incertitudine și neștiință. Cred că este mult mai interesant să trăiești neștiind decât să ai răspunsuri care ar putea fi greșite”, a spus el într-un interviu TV.

Chiar și dacă cineva are toate aceste trăsături pozitive, norocul joacă, fără îndoială, un rol important în determinarea celui care se va ridica sau nu peste semenii săi. Trebuie să fii la locul potrivit, la momentul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți, pentru a-ți putea valorifica la maximum talentele – și chiar și cei mai promițători indivizi ar putea rata cu ușurință oportunitățile de a străluci. Nu este greu de imaginat un om de știință strălucit care a fost respins pe nedrept pentru un loc într-un laborator ce i-ar fi putut oferi mediul perfect pentru a-și cultiva abilitățile; sau un artist care a nu a avut toate legăturile sociale pentru a fi promovat în mod vizibil.

Asta ca să nu mai vorbim de barierele structurale – asociate cu rasa, genul sau sexualitatea – care împiedică multe minți strălucite să își atingă potențialul și recunoașterea pe care o merită. După cum a remarcat Virginia Woolf în A Room of One’s Own, cerințele de bază pentru creativitate, cum ar fi timpul și intimitatea pentru a lucra, au fost – și încă sunt – refuzate unor segmente mari ale populației. Rolul norocului în realizare oferă un alt motiv bun pentru ca oamenii de succes să-și mențină smerenia, chiar și după ce au început să obțină recunoaștere pentru realizările lor.

Geniul smerit

Din păcate, mulți oameni au o viziune nerealistă asupra drumului lor către recunoașterea lor ca genii. Ei încep să creadă că mințile lor excepționale le-au garantat succesul și că judecățile lor sunt infailibile – o pierdere a smereniei ce vine adesea cu pătarea reputației.

Obervatorii din domeniul științei au remarcat demult existența fenomenului „Nobel Disease” – un termen folosit pentru a descrie tendința unor laureați Nobel de a forma teorii destul de iraționale, ulterior în viață. Mai mulți oameni de știință care au urcat pe podiumul Primăriei Stockholm pentru a accepta recunoașterea în disciplina lor au continuat să exprime justificări absurde pentru negarea SIDA, negarea schimbărilor climatice, negarea vaccinurilor, rasismul științific și aprobarea tratamentelor pseudoștiințifice precum homeopatia.

Socrate, desigur, ne-a dat lecții despre asta în urmă cu milenii. În Apologie, Platon descrie modul în care profesorul său rătăcea pe străzile Atenei pentru a-i întâlni pe cei mai de succes poeți, artizani și politicieni ai orașului. În cele din urmă, a recunoscut că, în general, cei mai înțelepți oameni erau cei care puteau recunoaște limitele cunoștințelor lor.

Lecția este la fel de relevantă pentru potențialele genii de astăzi, precum a fost și acum 2.400 de ani. Oricât de multe talente ai, întotdeauna va exista ceva ce nu știi.>>

Distribuie Distribuie Comentarii