Dacă există vreo învățătură desprinsă din democrația contemporană, aceea este că populismul nu trebuie subestimat. Insultați-l, ridiculizați-l, găsiți-i explicații, cenzurați-l, dar tot va fi o forță de luat în serios în politica electorală. În Franța Marine Le Pen a ajuns în turul decisiv al alegerilor prezidențiale, scrie The Guardian.

Tot luna aceasta autoritarul ungar Viktor Orbán a câștigat alegerile fără drept de apel. În Rusia, deși în circumstanțe disputate, Vladimir Putin rămâne în topul patriotismului în sondaje. În SUA, Donald Trump refuză să dispară. Acești indivizi nu sunt sub nici o formă asemănători, dar toți transmit același mesaj.

Mesajul este că partidul e suplinit acum de personalitate și identitate. Pe măsură ce prosperitatea relativă crește, alegătorii își găsesc refugiu în prejudecată și securitate emoțională. Ei pot să n-aibă încredere în străini. Pot să-i urască pe globaliști, parlamentari, birocrați și liberali, oricum i-ai defini. Ei vor să simtă că dețin controlul asupra propriei vieți – ceea ce le-a oferit Boris Johnson britanicilor în mod grotesc, dar cu succes, sub forma Brexit-ului. Ei vor să le placă aceia care pretind că îi conduc.

Acest populism a sfâșiat complet spectrul stânga-dreapta. Emmanuel Macron a câștigat puterea acum cinci ani în calitate de radical venit din exteriorul sistemului. El a făcut țăndări sistemul partinic din Franța – cele două partide vechi au obținut la un loc sub 10% la acest scrutin. El s-a dovedit a fi un reformator hotărât, îndrăzneț chiar, al arhaicei economii politice a Franței, modernizându-i sistemul de asistență socială și relaxând rigiditatea pieței muncii, un punct în care predecesorii lui au eșuat.

Le Pen, chipurile de dreapta, s-a identificat cu sărăcimea, venind cu promisiuni nesăbuite de a ieftini benzina, de a-i impozita mai mult pe bogați și mai puțin pe săraci. Ea vrea excluderea imigranților din statul bunăstării și sfidarea UE. Ea l-a înfățișat pe Macron ca pe un inițiat, întruchiparea parizianului nepăsător față de Franța provincială, un patrician elitist clasic.

Un defect al sistemului prezidențial este că promovează personalitatea în detrimentul politicii. El pune preț pe superficialitățile politicii, pe șarm, naivitate și viziunea pe termen scurt. După cum se exprima Alexis de Tocqueville, el promovează gloata în detrimentul clubului. Atunci când partidele se dizolvă, odată cu ele se dizolvă și disciplinele guvernării parlamentare. Programele politice devin lipsite de sens. Competența echivalează acum cu nimic mai mult decât a te descurca cum poți până la următoarea criză. Responsabilitatea colectivă a ajuns să fie redusă la loialitatea față de un lider și o imagine – a se vedea cazul britanicului Johnson.

Romanticii ar putea găsi în toate acestea un licăr al unei noi politici, una mai receptivă la opinia populară. E uneori sintetizată prin sintagma „satul global al internetului”, democrația platformei nemoderate. În multe privințe Brexit a fost cea mai vădită manifestare a ei, un strigăt de protest contra celei mai centriste elite de guvernare din Europa. Nici un alt stat UE n-a mai îndrăznit după aceea să țină un astfel de referendum, ba chiar până și Le Pen a renunțat la ideea unuia. La fel cum stau lucrurile și cu Trump în SUA: oferă-le alegătorilor ocazia de a-i spune adevărul gol-goluț în față puterii și s-ar putea ca ei să profite de ea.

Au trecut șase ani de când World Values Survey [„Sondaj Mondial privind Valorile”] a înregistrat o prăbușire a încrederii în democrație. Mai puțin de 50% din indivizii sub 50 de ani „considerau că e esențial să trăiești într-o țară guvernată democratic”. În Germania, SUA și Japonia un procent variind între 20 și 40% din respondenți ar opta pentru un „conducător puternic care nu trebuie să se mai deranjeze cu parlamente și alegeri”.

Politica convențională trebuie să se confrunte cu aceste realități sau va muri. Identitatea de grup va trebuie să fie respectată cumva, căci altfel imigrația mondială va deveni un chin. Federalismul va trebui implementat, pentru că altfel separatismul va destabiliza statele pretutindeni. Parlamentele și partidele trebuie să-și reformeze modul de funcționare, fiindcă în caz contrar vor deveni irelevante. Franța încă are șanse să se salveze peste două săptămâni, dar lecțiile ei sunt expuse limpede pentru oricine vrea să le vadă.

Sursa: The Guardian / Articol de Simon Jenkins/ Rador/ Traducere: Andrei Suba

Distribuie Distribuie Comentarii