Cel mai rău lucru după Colectiv, după Caracal sau alte tragedii care au lovit România este că nu s-a schimbat mai nimic. Și nu s-a schimbat pentru că în toate aceste cazuri, reacția a fost exclusiv emoțională, dar fondul problemei a rămas acolo, neatins, gata să provoace noi tragedii, scrie jurnalista Ioana Ene Dogioiu pe  SpotMedia.ro .

Deocamdată au căzut capetele conducerii Penitenciarului Drobeta-Turnu Severin “în urma evaluării procesului-verbal nr.20020/169 din 28.03.2019 emis de Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin privind deținutul Ion Turnagiu”, a comunicat ministrul Justiției, care a cerut CSM să sesizeze Inspecția judiciară cu privire la decizia de liberare condiționată a deținutului, dar și un control tematic privind liberările condiționate la nivel național.

Instanță

Păcatul originar este, fară îndoială, eliberarea din penitenciar a lui Ion Turnagiu. Tribunalul Mehedinți a desființat hotărârea Judecătoriei care îi refuzase lui Turnagiu liberarea condiționată. A greșit?

Trebuie înțeles că liberarea condiționată nu este un drept, este o vocație a condamnatului și ea presupune îndeplinirea unor condiții, să le zicem matematice, prevăzute de art 100 din Codul penal între care:

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

Deci fară a exista convingerea judecătorului, degeaba restul condițiilor sunt îndeplinite. “Eu hotărăsc în funcție de faptă și de persoană, nu în funcție de procese-verbale. Și rar am decis liberarea”, mi-a spus o judecătoare.

La fel de adevărat este că motivarea refuzului trebuie să fie solidă: „Și dacă e sfânt în penitenciar, îl poți respinge. Dar e deja arbitrar. Adică pe text, îl poți ține până execută pedeapsa întreagă, scăzând zilele de recurs compensatoriu, dar dacă a avut comportament adecvat în penitenciar, e greu de motivat o astfel de soluție”.

Doar că Ion Turnagiu nu era un deținut obișnuit, nici măcar pentru judecătorii mai blazați.  El este un criminal care ucis 5 oameni, inclusiv o gravidă, oameni care îl ajutaseră, nu complet străini.

Fusese condamnat la detenție pe viață, o pedeapsă care nu se dă ușor. Iar după cum remarca judecătoria, când i-a refuzat cerea de liberare,  a început să își dea silința abia când a simțit că poate fi rost de libertate. Deci, în mod normal, instanță ar fi avut motive să fie cu mult mai atentă.

Cât despre dovezile de îndreptare, este discutabil că la Turnagiu era posibil așa ceva.  Colegii de la Libertatea vorbesc despre cartea scrisă în 2006 de un fost ofițer criminalist, Traian Tandin, “Discipolii crimei în România” , în care cazul lui Turnagiu e prezentat pe larg cu concluzia că este vorba despre “o psihopatie model sociopat, având discermământul păstrat”. Cu siguranță că în penitenciar nu a beneficiat de tratament care să îi atenueze boala. 

Cum oare te poate convinge un asemenea om că s-a îndreptat, chiar dacă are în spate un proces verbal șablon în unanimitate al comisiei din penitenciar?

Dar, legal, e greu de spus că o instanță care eliberează greșește cât timp condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Este adevărat că există și lucruri stranii în anumite situații. De exemplu: sunt foarte multe cereri de mutare la penitenciarul Drobeta-Turnu Severin și multe cereri de liberare aprobate de tribunalul Mehedinți. De aceea controlul de fond dispus de ministrul Justiției poate scoate la iveala lucruri interesante.

Fapt este că, legal, decizia liberării depinde de puține aspecte obiective, cu excepția fracției de pedeapsa, iar judecătorii pot fi mai drastici sau mai indulgenți. În plus, să nu uităm că în toți anii trecuți a fost o imensă presiune, inclusiv mediatică, în favoarea deținuților, iar recursul compensatoriu nu a ajutat.

Soluția ar fi una de înăsprire a legislației, spune o altă judecătoare cu care am discutat. De exemplu, în cazul infracțiunilor grave și cu violență pot să fie mărite fracțiile  de pedeapsă după care poate fi dispusă liberarea.  Tot în asemenea cazuri pot fi cerute  probe suplimentare, de exemplu expertize psihiatrice.  În cazul  amânarii/întreruperii executării pedepsei pe caz de boală, e obligatorie expertiza care să arate inclusiv dacă deținutul e sau nu înclinat spre acte de violență.

Greu de crezut ca Ion Turnagiu să fi trecut de o asemenea expertiză având în vedere ce scrie despre el în cartea lui Traian Tandin.

Parlamentul, în loc să se pună serios și aplicat pe treabă, s-a pus pe acțiuni populiste cu o propunere complet neviabilă, și anume ca liberarea condiționată să fie interzisă pentru cei care au săvârșit anumite infracțiuni grave, inclusiv omor.

Da, în SUA, judecătorul poate stabili că deținutul nu va beneficia de liberare condiționată. CEDO însă nu permite așa ceva. Și sunt numeroase hotărâri pe aceasta tema. Și Marea Britanie, și Lituania, dar și alte țări  au fost condamnate  tocmai pentru că nu permiteau liberarea condiționată pentru anumite pedepse. Deci aceasta este o cale care nu duce niciunde.

Procurorul

Apoi se pune problema dacă procurorul de la Vânju Mare a greșit sau nu pentru că nu a dispus reținerea lui Ion Turnagiu. Privit acum, pare că da. Dar și aici este o chestiune la limită.

Fata și Turnagiu erau într-o relație consensuală dovedită, cu multe mesaje de toate felurile, cât  se poate de explicite, chiar vizuale, spun surse apropiate anchetei. Examinarea medico-legală a fetei nu a arătat semne de viol.

Dar acestea sunt doar circumstanțe, pentru că violul poate exista și intre soți, deci în cadrul unei relații oficializate, după cum nu orice viol presupune violență fizică cu urme detectabile medico-legal. Un cuțit la gât poate fi mai eficient decât bătaia și nu lasă urme.

Și atunci esențială este audierea fetei, pe care însă nu o prea face procurorul în mod direct. O face polițistul, cum se pricepe, cât se pricepe. Și, ceea ce e mai grav, cu stereotipurile locale.

De exemplu, faptul că în anumite zone – înțeleg din surse judiciare că Mehedinți e una dintre ele – sunt destule cazuri de plângeri din răzbunare, unele retrase apoi. Înțeleg că și în acest caz fusese anunțată o intenție de retragere a plângerii care însă, fiind vorba de o minoră, nu putea fi făcută decât de reprezentantul legal.

Și, bineînțeles, vorbim despre misoginismul extins în Romania la mai toate nivelurile, indiferent de educație și de profesie.

Un procuror cu mare experiență mi-a povestit despre un caz aproape identic, pe care l-a avut în urmă cu mulți ani, cu o victimă minoră care și-a acuzat partenerul, cu cazier și el, de viol. Deși nu existau urme de violență, a dispus reținerea și a obținut arestarea, dar victima și-a retras plângerea în timpul procesului din motive destul de neclare. Nu a regretat însă nici acum că a procedat așa. E drept că nu era în epoca în care procurorul să fie prin definiție un abuzator dușman al poporului, iar arestatul – o victimă a sistemului.

Familia și comunitatea

Ajungem la cauză profundă, socială și de mentalitate. Subliniez din start că nu acuz fata, ea este în mod cert o victima, dar trebuie înțeles a cui e vina, în sensul cel mai larg.

Fata și fratele ei erau, înțelegem din datele publice, în grija unei bunici. Tatăl trăiește în Olanda, despre mama nu a pomenit nimeni nimic. Deci o familie problematică.

Relația ei cu un om nu numai cu mult mai în vârstă, dar și cu un trecut sinistru nu era un secret pentru nimeni. Nu era un secret în primul rând pentru tatăl fetei care era amic cu Turnagiu. Chiar nimeni nu și-a dat seama că acolo era o bombă cu ceas? Protecția copilului din zonă nu a aflat nimic? Nu a considerat nimic anormal?

Și după ce fata a reclamat violul, autoritățile noastre, cum sunt ele, au trimis fata într-un centru pentru minori. De unde a fost luată de bunică sub semnătură. Iar bunica recunoaște că a fost trimisa după fata chiar de Turnagiu. Dacă fata era lăsată acolo era probabil astăzi întreagă.

Ar trebui să înțelegem, fară a acuza cumva victima, că acest caz nu este similar cu Caracal. Acolo două fete au fost răpite,  private de libertate, violate și ucise. Aici o fată a fost lăsată de toată lumea, de propria familie în primul rând, să dezvolte o relație toxică cu un om toxic, în mod evident grav deviant, o relație care a ajuns la un deznodământ tragic.

Eșecul nu este așadar numai al autorităților, ci și al familiei, al comunității.

Distribuie Distribuie Comentarii