Foarte bun articolul ăsta despre USR!
Foarte bun articolul ăsta despre USR scris de Laurențiu Mihu pe Universul.net .
M-am numărat printre cei care susținuseră, înainte și după parlamentarele din 2020, că PNL și USR sunt condamnate să guverneze împreună. Cu toate acestea, dinamica vremurilor mi-a demonstrat că mă aflam în conflict latent cu adevărul ce mustea în această realitate mult mai prozaică. Până la o nouă probă contrarie, mă încăpățânez să cred că varianta PNL-USR la Palatul Victoria ar fi fost cea mai bună dintre soluțiile politice pe care le poate accesa România, dat fiind numărul mare al restanțelor de fond, acumulate în ultimele trei decenii. Iar asta, indiferent de imperfecțiuni, sincope, compromisuri potențiale – de o parte și de alta.
Totuși, îmi vine peste mână să rup cămașa de pe mine în aceste zile, când la București se cristalizează o coabitare ca-n povești între PNL și PSD. De ce? Pentru simplul motiv că a opera, pe mai departe, doar cu idealul, ignorând de-a dreptul anatomia realului, mă va plasa în același tip de eroare logică pentru care am decis să-mi fac mea culpa încă din deschiderea acestui text.
Constat, fără a mă și împăca cu gândul, că dragostea dintre PNL și USR a fost de la bun început una cu mult mai multă silă decât numeroși dintre noi fuseserăm în stare să ne închipuim în perioada de odioasă efervescență a asaltului la statul de drept. Și atât de odioasă a fost acea perioadă, încât a reușit să apropie, circumstanțial, două formațiuni cu foarte puține lucruri în comun, dar și să ecraneze, pentru moment, profunzimea faliilor „naturale” dintre politicienii și viziunile celor două tabere.
E limpede acum că, în sânul liberalilor, partida anti-„hipsterism” avusese dintotdeauna și ponderea, și greutatea necesare inversării polilor; în ciuda aparențelor, genul acesta de piruetă nu a rodit peste noapte – fusese acolo, dar nu pentru toți ochii.
Apoi, este la fel de străveziu faptul că în USR (anterior USR și PLUS) fusese mereu dominantă aripa cu o viziune politică mai tributară condiționalului optativ decât realismului ușor mai cinic.
Ce vreau să spun prin asta? Că așa ceva nu este condamnabil în sine, dar inadecvarea unei asemenea abordări este, în contextul actual, mai vizibilă ca niciodată. Nu o fi fost o plăcere pentru USR să guverneze alături de acea parte a PNL care vădea limite certe în mascarea resentimentelor față de „oamenii noi în politică” și, mai cu seamă, față de eventuale modificări de statu quo – în modul de a face politică, de a comunica și de a guverna efectiv. Însă cedarea totală, prin ieșirea de la guvernare intempestivă, cu orice preț (inclusiv cu prețul de a legitima AUR, ca nimeni altcineva, și cu prețul de a resuscita șansele PSD de a reveni la Palatul Victoria) a fost neverosimil de abruptă și invită la meditație – pe marginea consecințelor și, mai general, pe marginea gestionării raportului mereu sensibil dintre ceea ce vrei și ceea ce poți, ca și pe tema rostului tău pe scena publică.
Cu privire la acest din urmă aspect, plutește în aer, mai ales acum, întrebarea dacă liderii USR au acționat înțelegând la justa valoare rolul și rostul formațiunii sau dacă impulsul de moment a fost pur și simplu mai ispititor decât concluziile unei analize reci? Înclin spre cea de-a doua variantă, iar asta din câteva considerente practice.
Electoratul larg al USR – compus din românii care au rezonat cu poziționarea USR în timpul crizei PSD-Dragnea, dar nu au și mers la vot în decembrie 2020, și cei care au rezonat și au și votat în consecință – cel mai probabil că așteaptă de la acest produs „nou” fapte, nu vorbe. Știam deja toți că e nevoie de reforme – multe, ample și sensibile -, nu era nevoie să ne-o repete USR, dar ceea ce lipsise fusese vectorul care să aibă acces la butoanele de unde poate fi forțată punerea lor în operă. Asta însemnând că USR, dacă are în vedere să fie consecvent cu sine însuși și adecvat așteptărilor din exterior, trebuia să fie la putere și să evite cât mai mult posibil intrarea în opoziție.
În opoziție, pârghiile sunt – ce truism! – mult mai limitate; asta, la modul absolut. Și, cu cât e mai modestă ponderea în Parlament, cu atât mai limitate sunt și puținele pârghii care ți-au rămas; asta, la modul relativ. Or, valoarea adăugată a USR constă tocmai în faptul de a fi prezent într-o formulă de guvernare – orice formulă și oricât de dificilă.
Mai mult, în perioada PSD-Dragnea, capacitatea USR de a face „zgomot”, ca partid de opoziție (chiar unul mic la vremea respectivă) a avut șansa de a fi amplificată de bruiajul colosal la adresa intereslui național, făcut de un inamic atât de feroce al statului de drept și al dezvoltării României, încât contrastul realizat a fost cu un oarece succes. În plus, în acea perioadă, USR a beneficiat și de eforturile cumulate, depuse în aceeași direcție, de două tabere cu care nu se iubea și care nu îl iubeau, dar care nici nu au avut încotro – PNL și președinele Iohannis.
Azi, însă, situația USR, odată ieșit din ecuația guvernării, devine mult mai deplorabilă: pe de o parte, prin faptul că nu mai poate livra ceva concret, nemaiavând miniștri (unde pui și că un ministru precum Cătălin Drulă, de pildă, reușise să le aducă nesperate puncte); iar pe de alta, prin faptul că vocea sa va fi de aici înainte cu atât mai inspidă cu cât inamicul strident de odinioară nu mai există sau cel puțin actuala garnitură a lui nu pare încă dispusă să genereze crize seismice care să pună în valoare aura angelică a USR. Prin urmare, contrastul de care va avea cumva nevoie USR, pentru a se profila peste ceea ce îi permite statutul modest de partid modest de opoziție, va fi timid.
La asta, se adaugă faptul că aliații de conjunctură, cu care odinioară și-a putut uni forțele și eforturile, făcând un „zomot” mai eficient în cor, nu solitar, nu mai sunt nici ei de actualitate. Și, nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, spre deosebire de legislatura 2016-2020, opoziția din legislatura 2020-2024 conține un actor nou, AUR, a cărui natură nu este alta decât cea de a face zgomot – și de a-l face fără limite autoimpuse, fără scrupule și fără să aibă ceva de pierdut.
Te întrebi, prin urmare, ce a realizat USR în momentul în care a cedat, ieșind de la guvernare? Dar și în perioada premergătoare, când încă mai putea fi evitată – nu simplu, e drept – plecarea de la Palatul Victoria? Ce va avea de oferit, de aici înainte, unei țări care avea nevoie de cenzori nu doar în afara guvernului, ci mai ales în interiorul lui? Cum crede USR că poate promova „politici noi” când nu mai are aproape niciun băț în mână pentru a forța caravana să facă reglaje pe traseu? Și, nu în ultimul rând, cum va face eficientă opoziția „cinstită”, când cealaltă garnitură din opoziție, AUR, fiți siguri, nu va juca deloc cinstit nici față de USR, nici față de PNL (cu PSD are deja în spate exercițiul micii coabitări „punctuale”, pe chestiuni sensibile pentru toată lumea)?
În fine, pentru ca USR să aibă un succes „nebun” de pe băncile opozției, la capătul actualului ciclu parlamentar, ar fi nevoie nu doar de mai multă înțelepciune proprie în ale politicii mari, ci și de o schimbare de paradigmă care e greu de crezut că se va petrece: un electorat mult mai implicat și dornic de a vota, mai puțin permeabil la populism ieftin, mai greu de cumpărat și mai conștient de importanța reformelor profunde care trebuie aplicate aparatului de stat, justiției, accesului la funcția publică, gestionării banului public. Vom asista la schimbări de asemenea anvergură, în următorii trei ani? În cel mai bun caz, dacă vor fi noutăți pe acest palier, ele vor fi imperceptibile, iar turbulențele din ultimele luni au prea puțin darul de a accelera un astfel de proces.
Și tocmai pentru că așteptările unor asemenea schimbări de peisaj, la nivelul elctoratului, sunt, realist vorbind, modeste, riscul este ca, la capătul acestui ciclu parlamentar și în perspectiva următorului, să ne aștepte o relativă menținere a cotei PNL și PSD la nivelul actual, în cel mai prost scenariu, și o relativă creștere a feliei AUR, cu consecința dezastruoasă care se profilează: un spațiu îngust de creștere pentru USR și pentru eventuale formațiuni noi ce pot apărea în acest siaj și care ar putea suferi, în ochii publicului larg, de „complexul USR”: te lași îndelung așteptat și ieși prin parbriz la prima frână bruscă.
Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi despre cum poți rămâne la guvernare atunci când nici publicul care spune că vrea schimbare nu te-a ajutat prea mult să te instalezi confortabil (vezi prezența la vot) și nici alte forțe politice nu te-au vrut cu o ardoare pe măsura declarațiilor de inenție. Însă USR a avut, teoretic, suficiente resurse pentru a cântări, la timpul oportun, opțiunile și consecințele deciziilor luate într-o direcția sau alta. I-a lipsit, cel mai probabil, masa critică de lideri capabili să apuce de coarne, nu de coadă taurul prezenței la guvernare.
Pentru ca USR să-și vadă viitorul post-guvernare condamnat la mediocritate, este nevoie de puține: doar ca PNL și PSD, în eventualitatea unei guvernări comune, să nu dezgroape prea multe fantome din perioada USL, să atace cele mai stringente probleme ale momentului – criza sanitară, criza prețurilor la energie, de pildă – și să creeze impresia că nu și-au dorit să locuiască împreună în același palat, dar, spre deosebire de USR, și-au pus la bătaie imaginea și gusturile pentru trece țara pe malul celălalt, când apele sunt atât de învolburate.
Iar momentul de față, când bat la ușă crize concrete, precum Covid și prețurile, mai închide o fereastră de oportunitate pentru USR și deschide una pentru PNL și PSD (și UDMR): abordarea temelor sensibile poate fi amânată. Lucru care va diminua și mai mult vocea unui USR de opoziție și va oferi o cât mai lungă liniște noii coaliții, până cât mai aproape de un nou moment zero – cascada electorală din 2024. Lucru care, probabil, va accentua și mai mult dilemele „post-mortem” privind oportunitatea ieșirii intempestive a USR de la guvernare, cât de grea o fi fost rămânerea în interiorul ei, cât mai multă vreme și în pofida tuturor „semnalelor”. Doar că timpul va fi expirat deja.
Citește și pe Universul.net
