Aproape în fiecare an, fenomenele meteo extreme au făcut victime și au produs pagube în România. Cele mai puternice inundații și viituri au făcut zeci de victime, însă unele puteau fi evitate.

Cele mai devastatoare inundaţii din România secolului XX au avut loc în primăvara anului 1970 şi au afectat peste 1.500 de localităţi din România şi peste un milion de hectare de pământ.

Inundațiile din 1970

Topirea bruscă a a zăpezilor și ploile abundente necontenite din luna mai a anului 1970 au dus la ieșirea din matcă mai multor râuri mari din Ardeal, care au inundat numeroase din judeţele Satu Mare, Maramureş, Alba, Bihor, Sibiu, Hunedoara şi Bistriţa Năsăud.

În 14 mai 1970, apele revărsate ale Someşului au acoperit aproape jumătate din Satu Mare, după ce un dig din vecinătatea oraşului s-a rupt. Au murit 56 de oameni şi peste 20.000 de animale, potrivit rapoartelor autorităților.

Catastrofa din Certej

Un an mai târziu, ploile torențiale au făcut din nou ravagii. Un alt dig rupt a contribuit la dezastrul produs de alunecarea masivului de steril al Exploatării Miniere Certej. În dimineața de 30 octombrie 1971, barajul iazului de decantare de la Certej, amenajat pe un versant deasupra localității miniere din Hunedoara, a cedat , iar sute de mii de metri cubi de mâl și steril s-au prăvălit peste sat.

În câteva minute, avalanșa creată a devastat zeci de gospodării, șase blocuri și un cămin de nefamiliști ridicate cu câțiva ani în urmă pentru familiile muncitorilor. Cel puțin 89 de oameni au murit în urma catastrofei, majoritatea tineri şi copii, din familiile celor care lucrau în minele de aur.

Cu numai o săptămână în urmă, localnicii au sărbătorit 225 de ani de minierit la Certej, iar peste 80 de angajați ai minei Certej - Săcărâmb au fost decorați pentru activitatea depusă. Exploatarea Minieră primise Ordinul Muncii clasa I, al Republicii Socialiste România.

Catastrofa din Certej (video) s-a produs în urma unor precipitaţii abundente, arătau anchetatorii, ploi care au dus la ruperea digului şi la crearea unei falii de alunecare. Însă modul în care fusese amenajat și exploatat iazul de steril a fost principala cauză a tragediei. Masivul de steril își pierduse, în timp stabilitatea și fusese supraînălțat, în timp ce la poalele sale erau construite cartierele de blocuri pentru muncitori.

„În urma investigaţiilor amănunţite s-a constatat că iazul şi-a pierdut stabilitatea din cauza creşterii nivelului peste limita admisă, la care s-a adăugat alt factor reprezentat prin conţinutul eterogen din iaz, acumulat între 1936 - 1971. În iaz au fost depuse elemente de depunere complet diferite ca granulaţie, tasare şi umiditate, care împreună cu faptul că iazul a fost amplasat pe teren argilos, au condus ulterior la apariţia faliei de alunecare pe direcţia sud-vest, exact în zona unde locuiau cei mai mulţi mineri”, arată autorii lucrării „Depoluare istorică la Certeju de Sus, Hunedoara”, publicată în revista „Geoecologia”

Viitura de pe fluviul Dunărea

Fenomenele meteo extreme au continuat să producă pagube importante și victime în România an de an. Efectele devastatoare ale unora dintre ele au putut fi evitate prin construcția digurilor și amenajările hidrotehnice de pe râurile din România. Cele mai întinse au fost pe fluviul Dunărea.

În 1981, autoritățile au luat măsuri excepționale pentru a preveni dezastrul anunțat de cele mai mari debite înregistrate în istorie pe fluviul Dunărea. Viitura s-a propagat pe cei peste 1.000 de kilometri ai Dunării din sectorul românesc, în intervalul 27 martie — 7 aprilie 1981.

„Ca urmare a efectului combinat al topirii zăpezilor și a ploilor căzute în luna martie în bazinul superior și mijlociu al Dunării, inclusiv al afluenților de pe teritoriul român, debitele Dunării la intrarea în țară au crescut treptat, astfel că la 14 martie au atins valori de circa 10.000 metri cubi pe secundă, care au continuat să crească pină în ziua de 27 martie, când s-a atins la Baziaș culminația viiturii, de 15.850 metri cubi pe secundă. Nivelurile atinse au depășit în unele puncte nivelurile maxime cunoscute din anul 1838 de când se fac măsurători la Orșova și până în prezent, fiind depășite deci și viiturile catastrofale din anii 1897, 1940 și 1970, cele mai mari cunoscute în acest interval pe Dunăre”, informa revista Hidrotehnica, în 1981.

Frecvența de apariție a acestor niveluri ridicate de pe fluviul Dunărea era de circa o dată la 100 de ani pe cursul superior, până la Turnu Măgurele și o dată la 30 — 50 ani pe Dunăre în aval de confluența cu Oltul, arătau oamenii de știință.

Autoritățile au intrat în stare de alertă. Au fost evacuate zeci de mii de animale crescute în pe malul Dunării, au fost supraînălțate cu până la 120 de centimetri circa 1.200 de kilometri de diguri și au fost ridicați alți peste 60 de kilometri de diguri în zona Dunării.

Mii de oameni, în special militari, peste 1.000 de utilaje grele și peste 3.000 de malini și tractoare au fost mobilizate în zonele vulnerabile la inundații, pentru lucrările de apărare împotriva inundațiilor prognozate în martie 1981. Barajul de la Porțile de Fier a diminuat și el efectele viiturii. În urma lor au fost afectate circa 400 de gospodării, cele mai multe din Delta Dunării, unde inundațiile erau frecvente.

Barajul Gura Apelor a atenuat marile viituri din Retezat

Cea mai mare tragedie provocată de viituri în ținuturile Retezatului s-a petrecut în 12 – 14 iulie 1999. Atunci, în masivele Retezat, Godeanu şi Ţarcu au avut loc ploi intense, care au provocat viituri, al căror vârf, înregistrat în dimineaţa de 12 iulie 1999, a însemnat un debit de peste 1.000 metri cubi de apă pe secundă.

În Retezat, o colonie muncitorească înființată din anii ’70 lângă barajul Gura Apelor a fost devastată de aluviuni.

„În secţiunea coloniei din avalul barajului Gura Apelor s-au produs patru torenţi principali, dintre care cel mai violent a fost cel din dreptul locuinţelor coloniei. Torentul a spălat deluviul până la rocă, a dezrădăcinat copaci şi a târât totul pe platforma locuită a coloniei. Copaci şi bolovani imenşi au izbit şi străpuns dintr-o parte în alta pereţii a două barăci locuite, situate în dreptul torentului. Nenorocirea s-a produs în timpul nopţii de 11/12 iulie 1999, moment în care toată lumea dormea, reacţia de apărare împotriva dezastrului fiind practic nulă”, arăta inginerul Augustin Vlaiconi, în articolul „Viitura din iulie 1999 produsă în Retezat”, publicat în revista „Energetica”.

Întreaga vale a Râului Mare, până la ieşirea acestuia din munţi, la Râu de Mori, a fost afectată de torenţialitatea fără precedent din zilele de 12 – 14 iulie 1999.

Drumurile de acces au devenit impracticabile din cauza stâncilor prăbuşite şi a bolovanilor şi aluviunilor antrenate de viituri, iar salvatorii au ajuns cu greu la cei peste 20 de răniţi, izolaţi între ruinele coloniei muncitoreşti. Totuși, barajul Gura Apelor din Retezat (video) a atenuat efectele viiturilor.

„Dacă nu era barajul Gura Apelor, acest debit de 1.345 metri pe secundă nu ar fi putut fi tranzitat fără a se produce inundaţii catastrofale cu pierderi materiale şi umane greu de estimat. Efectele dezastrului s-ar fi extins la toată populaţia şi la obiectivele sociale şi economice amplasate pe lunca Râului Mare şi a Streiului până la vărsarea în Mureş, pe sectorul Brazi – Simeria”, scria autorul articolul.