Pamela Harriman, nora și confidenta aristocratică a lui Winston Churchill, este considerată „cea mai mare curtezană a epocii sale”.

Puteți să-i spuneți după cele șase nume ale sale: Pamela Beryl Digby Churchill Hayward Harriman - o aristocrată britanică care a sfârșit prin a deveni un om de putere la Washington și ambasadorul SUA în Franța, atingând multe vieți celebre din politica și cultura secolului XX.

Când avea doar 20 de ani, socrul ei, Winston Churchill, a angajat-o ca fiind „cea mai voluntară și angajată armă secretă a sa” (după cum se spune într-o nouă biografie), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a dat de băut, a cinat și a sedus americani importanți, câștigându-i pentru cauza britanică împotriva naziștilor. Ulterior, impactul ei s-a extins și mai mult, interacționând cu personalități publice precum familia Kennedy, Bill Clinton, Nelson Mandela și Truman Capote - care a satirizat-o în ficțiunea sa, alături de celelalte „lebede” ale sale, scrie bbc.com.

Au trecut mai bine de 27 de ani de când Pamela Harriman a suferit o hemoragie cerebrală fatală în timp ce înota în piscina hotelului Ritz din Paris, dar ea rămâne un personaj care divizează, după cum o demonstrează reacțiile variate la noua biografie a Soniei Purnell, Kingmaker: Pamela Harriman's Astonishing Life of Power, Seduction, and Intrigue. Pentru unii, cartea se citește ca o apreciere a unei vieți influente trăite cu îndrăzneală, viclenie și ambiție în Marea Britanie, în alte părți ale Europei și în SUA. Alții consideră că este o laudă nejustificată la adresa unei femei care s-a folosit de sex pentru a se promova și al cărei impact politic, spun ei, este supraestimat.

Născută în 1920 de un baron fără bani și crescută pentru „a se căsători bine”, Pamela nu a reușit să își găsească un soț în timpul primului ei „sezon” londonez, în 1938. Nancy Mitford, cea mai tăioasă dintre faimoasele surori Mitford, a descris-o pe adolescenta Pam ca fiind o „micuță roșcată și săltăreață”. În anul următor, Randolph Churchill, singurul fiu al celebrului Winston, i-a telefonat pentru a-i cere o întâlnire. Convins că va fi ucis în războiul care tocmai fusese declarat, Randolph era nerăbdător să aibă un fiu. La cină cu Pamela, el a trecut rapid la subiect. Purnell scrie: „Nu o iubea... dar părea destul de sănătoasă pentru a-i purta copilul”. Pamela, dornică să scape de o viață plictisitoare alături de părinții ei în Dorset, a acceptat oferta.

Pariul ei a dat roade, deși nu în fericirea conjugală. Randolph, un bețiv și un scandalagiu, a tratat-o cu dispreț înainte și după ce l-a născut pe Winston. Dar odată ce socrul ei a devenit prim-ministru în mai 1940, Pamela a aterizat în camera în care se întâmpla totul. „Nimeni nu a avut vreodată șansa de a vedea politica atât de mult din interior cum am făcut-o eu”, a spus ea mai târziu.

La acea vreme, Marea Britanie era singură împotriva mașinii de război naziste, iar Churchill avea nevoie urgentă de ajutor transatlantic, care nu a venit imediat. După căderea Parisului, sondajele au arătat că electoratul american era și mai puțin dornic decât înainte să se alăture cauzei aliate.

Pamela cunoștea miza. „Dacă și când America intra în război, atunci războiul ar fi fost sigur. Atâta timp cât ei nu erau în război, situația era precară”, și-a amintit ea mai târziu. Churchill își iubea nora veselă, cu pielea de rouă. El a negociat ca un portret fermecător al Pamelei cu fiul ei mic (realizat de Cecil Beaton, fotograful preferat al familiei regale) să apară pe coperta revistei Life, pe atunci cea mai răspândită revistă din SUA. De asemenea, l-a rugat pe aliatul său Lord Beaverbrook să îi finanțeze o garderobă nouă. Ea l-a flatat pe primul trimis pe care Roosevelt l-a trimis în Marea Britanie, Harry Hopkins, care a găsit-o „delicioasă”. Iar când bogatul Averell Harriman a venit la Londra în martie 1941 pentru a administra programul de ajutor, colacul de salvare de care Churchill avea atât de mare nevoie, Pamela a ținut să îl cunoască.

După ce Pamela, pe atunci în vârstă de 21 de ani, a început o relație cu Harriman, căsătorit, în vârstă de 49 de ani, prim-ministrul, dornic să afle ce spunea și ce făcea Harriman, o informa pe Pamela în timpul unor jocuri de cărți nocturne cu două mâini. Criticând Kingmaker pentru The Times, Roger Lewis respinge ideea că Pamela i-a furnizat socrului său informații vitale și o descrie drept „o obsedată sexuală mercenară”.

Frank Costigliola, profesor de istorie la Universitatea din Connecticut și autor al cărții Roosevelt's Lost Alliances: How Personal Politics Helped Start the Cold War, spune pentru BBC: „Pamela a fost un atu extraordinar pentru Churchill, dată fiind importanța informațiilor în timp de război. A gândi altfel înseamnă a fi ignorant față de istorie și miroase a misoginism”.

Purnell nu contestă exploatările sexuale ale lui Harriman, amintind în Kingmaker cum a devenit cunoscută drept „cea mai mare curtezană a epocii sale”. Jurnalistul Harrison Salisbury își amintea că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Londra, „sexul plutea în aer ca o ceață”. Așadar, Pamela nu era neobișnuită în ceea ce privește căderea în pat cu un nou partener, deși probabil că era o excepție în ceea ce privește frecvența cu care se întâmpla acest lucru. Lista (parțială) a iubiților ei îi include pe Edward R Murrow, prezentatorul CBS („This is London”), generalul maior Fred Anderson, comandantul forței americane de bombardament, colonelul Jock Whitney, ofițer de informații în cadrul OSS, și șeful lui Murrow de la CBS, Bill Paley, care făcea parte din personalul generalului Dwight D Eisenhower.

Ce informații i-a transmis Pamela lui Churchill - sau ce i-a cerut el să le spună americanilor puternici cu care era intimă - rămâne necunoscut, dar, scrie Purnell: „Vorbele ei de pernă ajungeau la urechile liderilor și influențau politica la nivel înalt pe ambele maluri ale Atlanticului”. În recenzia sa, Lewis califică această afirmație drept „hiperbolă”, deși este de remarcat faptul că, atunci când Randolph Churchill a aflat în cele din urmă de adulterul soției sale cu Harriman, el și-a mustrat părinții pentru complicitatea lor.

Visul american

Divorțată după război, Pamela a plecat la Paris și a devenit parte a unui grup cosmopolit, având relații cu o serie de bărbați bogați, printre care prințul Aly Khan, Gianni Agnelli și Élie de Rothschild. Acești amanți i-au finanțat stilul de viață luxos, dar niciunul nu i-a pus un inel pe deget. Apropiindu-se de 40 de ani, l-a convins pe Leland Hayward, un producător de succes de pe Broadway și de la Hollywood, să o părăsească pe fermecătoarea sa soție Nancy - poreclită „Slim” - pentru ea.

Atât Pamela Hayward, cum i se spunea pe atunci, cât și Lady Slim Keith - acum căsătorită cu bancherul și aristocratul britanic Kenneth Keith - se numărau printre „cercul intercontinental de lebede” descris pentru prima dată de scriitorul Truman Capote într-un număr din octombrie 1959 al Harper's Bazaar. Foarte bogate, foarte frumoase și foarte elegante, aceste doamne din societate îl iubeau pe Capote și se bazau pe el ca escortă și confident - până când acesta a făcut publice secretele lor.

Laurence Leamer, autor al cărții Capote's Women: A True Story of Love, Betrayal and a Swan Song for an Era (O poveste adevărată de dragoste, trădare și un cântec de lebădă pentru o epocă), pe care se bazează serialul TV FX Feud: Capote vs the Swans se bazează, o numește pe Pamela „o lebădă neagră”, în parte pentru că era o figură suspectă în rândul mulțimii sale. „Știa că putea fi nerușinată, pentru a obține și a păstra un bărbat”, spune Leamer pentru BBC. „Dar era, de asemenea, interesantă, fermecătoare și s-a dovedit a fi o soție grozavă”.

Cariera și sănătatea lui Hayward au scăzut vertiginos în deceniul de după ce s-a căsătorit cu Pamela, dar ea i-a rămas loială. Chiar și Brooke Hayward, fiica vitregă a Pamelei, care, în cartea sa de memorii Haywire, un bestseller, a acuzat-o pe Pamela că a fugit cu niște bijuterii de familie (împreună cu alte delicte), a recunoscut acest lucru. „Pamela avea un mare dar: îi înțelegea pe bărbații pe care îi iubea. Acolo începea și se termina; era singura viață pe care o avea”, a scris Hayward.

După moartea lui Leland, în primăvara anului 1971, vecina jurnalistă a Pamelei, Lally Weymouth, a văzut că este „nefericită”. Mama ei, editorul Washington Post Katharine Graham, organiza o petrecere, iar Weymouth a îndemnat-o pe Pamela să participe în locul ei. Acolo, Pamela l-a întâlnit din nou pe Averell Harriman. Rămăsese văduv cu un an înainte, iar cei doi foști iubiți și-au reaprins prompt relația, căsătorindu-se câteva luni mai târziu. „A devenit folclor de la Washington faptul că Pamela făcuse lobby pentru invitație ca un șiretlic de a-l întâlni pe Averell”, scrie Purnell. „Ca de multe ori, zvonurile despre Pamela au fost suficient de salace pentru ca mulți să nu-și facă griji dacă sunt adevărate.”

Noua doamnă Harriman a suferit o oarecare umilință atunci când nuvela lui Capote, La Côte Basque 1965, a apărut în revista Esquire în 1975, avându-l în centrul ei pe neinima Lady Ina Coolbirth – o figură compozită, din care elemente semănau cu Harriman. Dar în ultimele două decenii ale vieții ei, Pamela a devenit o jucătoare puternică la Washington. Susținută de milioanele Harriman, ea a început să finanțeze și să susțină candidații Partidului Democrat după ce republicanul Ronald Reagan a câștigat alegerile prezidențiale zdrobitoare în 1980. Printre favoriții ei: doi viitori președinți, Joe Biden, pe atunci senator din Delaware, și Bill Clinton, apoi guvernatorul Arkansasului.

Acest al treilea act robust a culminat cu numirea ei ca ambasador în Franța de către Clinton recunoscător. Și, deși era o soție fidelă și atentă cu bătrânul Harriman, Pamela a fost încă etichetată de Ben Bradlee, editor de multă vreme la The Washington Post, drept o persoană a cărei politică era „între picioarele ei”, scrie Purnell în cartea ei. Thomas Mallon, un romancier istoric și eseist, care a scris o recenzie pe Kingmaker pentru The Washington Post, a scris că cartea nu „a făcut față cu moartea particulară din interiorul unui subiect atât de aparent vital, unul a cărui natură mecanică și nerăbdătoare o face încă, chiar și la această îndepărtare lungă. mai mult respingător decât fascinant”.

Purnell consideră că primirea uneori ostilă a cărții ei a făcut-o să experimenteze „o mică parte din ceea ce a trecut Pamela”, spune ea pentru BBC. Și după ce i-a citit lucrările și scrisorile, păstrate acum la Biblioteca Congresului, Purnell a ajuns să-i placă din ce în ce mai mult subiectul ei.

Poate că viața Pamelei este un fel de test Rorschach. Cum te impresionează dublu standard? După cum subliniază Leamer: „Este încă adevărat: dacă te culci cu mulți oameni și ești femeie, ești o „curvă”, dar dacă ești bărbat, ești o „herghelie”. Și în ce condiții ar trebui să judeci o femeie dintr-o altă epocă? Pamela a fost în mod clar atrasă de putere de la o vârstă fragedă și, oricât de educată era ea, nu mai existau nicio șansă să o urmeze singură.

Autoevaluarea proprie a Pamelei este revelatoare. Vorbind cu Michael Gross în New York Magazine în 1992, și mai târziu citată în The New York Times, ea a spus: „Practic, sunt o fată din spate. Întotdeauna am spus asta și mereu am crezut asta. Prefer să fac asta. Împingeți și împingeți pe ceilalți oameni. Nu prea îmi place să fiu pus în față. Eram foarte fericită să fiu soția celor doi soți pe care i-am iubit”,.