„Pe 19 octombrie 2017, astrologul canadian Robert Weryk revedea imaginile captate prin intermediul telescopului cunoscut ca Pan-STARRS 1, când a observat ceva ciudat”, scrie  The New Yorker .

<< Telescopul este situat pe Haleakala, vârful unui munte vulcanic, de 10.000 de picioare înălțime, din insula Maui, Hawaii. Acest telescop scanează cerul în fiecare noapte și înregistrează rezultatele prin intermediul camerei de luat vederi, de înaltă performanță. Este setat să vâneze obiecte aproape de Terra, care sunt, în principal, asteroizi, ale căror traiectorii se află foarte aproape de zona astronomică a planetei noastre și care se deplasează cu o viteză de aproximativ 40 de mii de mile pe oră. Punctul de lumină care a atras atenția lui Weryk se deplasa cu mai mult de patru ori viteza deja menționată, cu aproximativ 200 de mii de mile pe oră.

Weryk și-a alertat colegii, care au început să urmărească punctul luminos din perspectiva altor observatoare astronomice. Cu cât îl urmăreau mai mult cu atât mai derutant părea comportamentul acestuia. Pe măsură ce se rostogolea în spațiu, luminozitatea sa varia foarte mult- cu o gradație de 10- astfel încât forma sa era una ciudată. Era fie lung și ascuțit, ca o țigară cosmică, fie plat și rotund, ca o pizza celestă. În loc să se învârtă în jurul soarelui pe o suprafață eliptică, se deplasa, mai mult sau mai puțin, în linie dreaptă.

Acest punct luminos era ceva ce astrologii nu întâlniseră vreodată. Era un obiect interstelar – un vizitator din îndepărtatul sistem solar. În nomenclatorul oficial al Uniunii Astronomice Internaționale, acesta a devenit cunoscut drept 1I/2017/U1. Mai sugestiv, a fost denumit Oumuamua (pronounțat “oh-mooah-mooah”) , însemnând “cercetaș.”

Chiar și obiectele interstelare trebuie să respecte legile gravității dar acesta se deplasa atât de rapid de parcă era propulsat de o forță externă. Cometele au un impuls suplimentar, grație gazelor pe care le emană, gaze care lasă o urmă, o coadă, ca o adevărată semnătură a cometei. Dar Oumuamua nu avea coadă. Nici telescoapele de ultimă generație nu au găsit vreo dovadă a unor produse secundare, asociate, cum sunt vaporii de apă sau praful.

Acesta este, desigur, un obiect neobișnuit. – a observat un video producător NASA. “Din păcate, Oumuamua nu mai poate fi observat pentru că este deja prea mic și prea îndepărtat. ”

Pe măsură ce astronomii cercetau datele legate de cometă, excludeau, rând pe rând, toate teoriile. Traiectoria ciudată a acestei comete nu putea fi explicată prin coliziunea cu un alt obiect sau prin interacțiunea cu vântul solar sau prin fenomenul cunoscut ca efectul Yarkovsky. Un grup de cercetători au decis că cea mai bună explicație era că 1I/2017/U1 este o cometă în miniatură a cărei coadă trecuse neobservată din cauza compoziției sale chimice neobișnuite. Un alt grup de cercetători susținea că această cometă este formată, în principal, din hidrogen înghețat. Această ipoteză – o variație a ideii de mini-cometă – avea avantajul că explica forma ciudată a obiectului. Până la momentul în care a ajuns în sistemul nostru solar, se topise, în mare parte, ca un cub de gheață pe trotuar.

Cea mai rezonabilă explicație îi aparține, însă, lui Avi Loeb, astrofizician de la Harvard. Oumuamua nu se comport ca un obiect interstelar pentru că nu este așa ceva, ci este produsul unei civilizații extraterestre.

Într-o lucrare apărută în Jurnalul de Astrofizică, la un an după descoperirea lui Weryk, Loeb și un post-doctorand de la Harvard, S. Bialy, au sugerat că accelerația gravitațională a cometei Oumuamua se explică prin aceea că obiectul este manufacturat. Poate fi vorba de extraterestrul echivalent al unei mașini abandonate, plutind în spațiul interstelar, ca niște resturi. Sau poate fi o sondă, total operațională, care a fost trimisă în sistemul nostru solar pentru recunoaștere. Cea de-a doua posibilitate era cea mai probabilă întrucât, în cazul în care obiectul ar fi doar o bucată de moloz trecând prin galaxie, șansele ca noi să o descoperim ar fi extrem de reduse. Dacă luăm în calcul posibilitatea origini artificiale a cometei, ne vom aminti spusele lui Sherlock Holmes:”După ce ai exclus imposibilul, ceea ce rămâne, indiferent cât de improbabil este, reprezintă adevărul.”

Total nesurprinzător, teoria lui Loeb și Bialy s-a bucurat de multă atenție. Ecourile ei s-au răspândit rapid. Echipe de televiziune și-au făcut apariția la biroul și la reședința lui Loeb. Casele de filme concurau pentru a realiza cel mai bun film desprte viața lui. Și, de asemenea, nesurprinzător, era faptul că mare parte din atenție nu era deloc flatantă.

Paul M. Stutter, astrofizician la Universitatea din Ohio, scria: Nu, Oumuamua nu este un vas spațial extraterestru iar autorii lucrării insultă cercetarea științifică prin simplul fapt că sugerează acest lucru.

De ce nu este ușor să fii prieten cu un gigant

Departe de a fi descurajat, Loeb și-a sporit efortul de cercetare. Împreună cu Thiem Hoang, cercetător coreean, au aruncat în aer teoria hidrogenului înghețat. Într-o altă lucrare, cei doi au subliniat că este fantastic să-ți imaginezi hidrogenul solid plutind prin spațiul cosmic. Și, dacă o parte înghețată a acestuia a reușit, totuși, să capete o formă, este imposibil ca un bloc de mărimea ui Oumuamua să supraviețuiască traseului interstelar. Presupunând că se pot forma, cumva, particule de H2, sublimarea prin încălzirea la coliziune i-ar vaporiza înainte să aibă șansa, ca să spunem așa, să-și ia zborul.

Loeb a scris: ”Extraterestru. Primul semn de viață inteligentă este dincolo de Pământ”. În această lucrare autorul amintește povestea, spusă adesea, despre faptul că Galileo fusese acuzat de erezie pentru că afirmase că Pământul se învârte în jurul Soarelui. La procesul care s-a ținut la Roma, Galileo a retractat cele spuse dar a murmurat, ca pentru sine: Și totuși, se mișcă. Loeb recunoaște că citatul este, probabil, apocrif. Totuși, susține că este relevant. Establishment-ul astronomic poate ar fi dorit să-l reducă la tăcere, dar se pare că acesta nu a găsit explicația pentru care Oumuamua s-a îndepărtat de traiectoria așteptată. Și totuși, a deviat- observă Loeb.

În “Extraterestru” Loeb își prezintă argumentele astfel. Singurul mod în care se poate înțelege ciudata accelerare a Oumuamua este presupunerea că obiectul a fost propulsat de radiațiile solare – în principal fotonii care sar de pe suprafața sa. Și singurul mod în care obiectul poate fi propulsat de radiațiile solare este dacă acesta ar fi extrem de subțire – nu mai gros de 1 mm- cu o densitate foarte scăzută și cu o suprafață destul de vastă. Un astfel de obiect ar funcționa ca o ambarcațiune, una propulsată de lumină și nu de vânt. Lumea naturală nu produce astfel de ambarcațiuni; oamenii, da. Astfel, Loeb notează: Oumuamua trebuie să fi fost conceput, construit și lansat de inteligența extraterestră.
Prima planetă a fost observată rotindu-se în jurul unei stele solare, în 1995, de către niște astronomi elvețieni, Michel Mayor și Didier Queloz. Steaua sa gazdă, Pegasi, se afla în constelația Pegasus așa că planeta a fost numită, formal, 51 Pegasi. Grație unei convenții nominale diferite, numele său a devenit Dimidium.

Dimidium era Oumuamua primei zile – o descoperire fantastică. Pentru activitatea lor, celor doi astronomi elvețieni le-a fost acordat Premiul Nobel. S-a dovedit că planeta este foarte mare, cu o masa care era de 150 de ori mai mare decât cea a Pământului. Se rotea în jurul stelei sale din 4 în 4 ani, ceea ce presupunea că trebuie să fie destul de aproape de ea și era, probabil, foarte fierbinte, cu o temperatură de suprafață de 1800 de grade. Astronomii au considerat că un astfel de corp uriaș nu se poate afla atât de aproape de steaua sa părinte și a trebuit să inventeze o cu totul altă denumire pentru el. Astfel, a devenit cunoscut ca Jupiter fierbinte.

Mayor and Queloz detectaseră Dimidium măsurând aportul gravitational asupra 51 Pegasi. În 2009, NASA a lansat telescopul spatial Kepler, desemnat să caute expoplanete, folosind metode diferite. Atunci când o planetă trece prin față stelei sale, luminozitatea stelei se reduce foarte puțin. Kepler a măsurat variațiunile de luminozitate a mai mult de 150.000 de stele, din vecinătatea constelației Cygnus și Lyra. Până în 2015, s-a descoperit existența a 1000 de expo planete.

Scopul final al NASA, legat de telescop, era să descopere o cifră, cunoscută ca eta-Pământ, sau η⊕. Acesta este numărul aproximativ de planete de rocă, în mare parte asemănătoare cu Pământul, care orbitează în jurul unei stele de lumină și la o distanță care e posibil să le facă locuibile. După ce a petrecut 2 ani analizând datele de la Kepler, recent, cercetătorii au ajuns la concluzia că η⊕ are o valoare între.37 și.6. întrucât sunt cel puțin 4 miliarde de stele luminoase pe Calea Lactee, aceasta înseamnă că undeva între 1.5 miliarde și 2.4 miliarde de planete din galaxia noastră ar putea, teoretic, să susțină viața. Nimeni nu știe care este, fracționar, potențialul locuibil al planetei dar, și așa, putem vorbi de zeci de milioane de planete din galaxie care pot fi pline de viață.

Cum va arăta viața pe alte planete, când – nu dacă – va fi descoperită?

Arik Kershenbaum, cercetător la Universitatea din Cambridge spune: Este o credință populară că viața extraterestră este prea departe de noi ca să ne-o putem imagina. Nu sunt de acord.

Kershenbaum susține că mobilul înțelegerii zoologiei cosmice este selecția naturală. Acesta, susține el, este mecanismul inevitabil prin care evoluează viața și, deci, nu este restricționat la planeta Pământ sau la organismele pe bază de carbon. Totuși, biochimia extraterestră funcționează, selecția naturală fiind ceea ce o definește.

Pornind de la această premisă, spune Kershenbaum, ar fi existat viață pe alte planete iar aceasta ar fi evoluat, dacă nu la fel ca pe această planetă, atunci, cel puțin, conform unor standarde generale recognoscibile. Pe planeta Pământ, de exemplu, unde atmosfera este, în mare parte, formată din nitrogen și oxigen, penele (păsărilor) sunt o trăsătură obișnuită. Pe o planetă în care nori sunt compuși din amoniac, penele nu-și găsesc mediul adecvat. Organismele extraterestre pot dezvolta un tip de mecanism de deplasare terestră – viața pe planete extraterestre este foarte probabil să presupună deplasare pe picioare, o anume formă de reproducere analoagă sexului precum și o modalitate de schimb de informații. Extratereștrii în întuneric luminează ca liliecii și delfinii iar extratereștrii pe cerul senin sunt de o lumină evidentă.

Presupunând că este, de fapt, viață extraterestră, mare parte din ea este probabil să fie microscopică. Nu vorbim de omulețul verde. Vorbim de mici microbi.

Pe Pământ, multe animale posedă ceea ce numim inteligență. Date fiind avantajele acestei trăsături, apariția inteligenței este generată de selecția naturală existentă în întreaga galaxie, caz în care ar trebui să existe mii de forme de viață extraterestră, cu un grad de inteligență similar sau superior celui terestru. Această idee deschide cutia Pandorei. Vom acorda acestor extratereștri drepturile omului? Ne vor acorda ei drepturile lor, dacă acestea există? Este greu să răspunzi acestor întrebări fără să ai vreo dovadă a tipului de sistem juridic sau etic pe care-l au extratereștrii.

Într-o zi, în anul 1950, fizicianul Enrico Fermi i-a întrebat pe niște colegi de-ai săi “Unde sunt (extratereștrii)?” (cel puțin aceasta este o versiune a poveștii. O alta spune că întrebarea a fost “Unde este toată lumea?”). Aceasta s–a întâmplat cu zeci de ani înaintea Pan-STARRS1 și a misiunii Kepler. Totuși, Fermi a considerat că Pământul este o planetă relative tipică, care se rotește în jurul unei stele relative tipice. Trebuie, consideră el, că există civilizații extraterestre care sunt mult mai vechi și mai avansate decât a noastră iar unele dintre ele cred că deja cunosc tot circuitul intergalactic. Și totuși, ciudat, nici una nu și-a făcut apariția.

De atunci această chestiune a frământat lumea științifică. În anii 1960 astronomul Frak Drake a venit cu ecuația Drake, care oferă o modalitate de estimare a numărului de civilizații extraterestre există și cu care am putea comunica. Termenii cheie ai ecuației sunt: câte planete potențial locuibile există, ce procentaj din nr acestor planete pot dezvolta tehnologie sofisticată și cât vor putea rezista astfel de civilizații tehnologic sofisticate. Întrucât lista planetelor potențial locuibile e mai mare, misterul generat de întrebarea Unde sunt? nu a făcut decât să sporească.

Loeb propune ca Fermi să fie răspunsul la acest paradox. Umanitatea este capabilă să comunice cu alte planete, prin undele radio, de 100 și ceva de ani. Acum 75 de ani, Fermi și colegii săi de la Proiectul Manhattan au inventat bomba atomică iar la câțiva ani, s-a descoperit bomba cu hidrogen. Astfel, nu la mult timp după ce umanitatea a devenit capabilă să dea semnale altor planete, a devenit capabilă și să se șteargă pe sine de pe firmament. De la invenția armelor nucleare, am tot descoperit modalități de auto distrugere; acestea includ schimbări climatice necontrolate și microbi creați în laborator.

Loeb așteaptă cu nerăbdare ziua în care vom putea produce viață sintetică în laborator. Acesta își imaginează printere AND Gutenberg , care pot fi distribuite pentru a realiza copii ale genomului uman din materii prime, pe suprafața altor planete. Însămânțând galaxia cu materialul nostru genetic, am putea, sugerează el, să fim o stavilă în calea propriei anihilări. Putem de asemenea, să facem și un experiment evoluționist major, experiment care poate duce la rezultate mult mai complexe decât cele de până acum. Leob scrie că nu există nici un motiv să credem că viața terestră, care a apărut întâmplător pe Pământ, este optima.

Von Däniken, elvețian, manager de hotel, susține că extratereștrii au aterizat pe Pământ, cândva, în trecutul îndepărtat. Dovezi ale vizitelor lor apar în legende și în artefacte ca Nazca Lines din Peru. De ce au creat oamenii de atunci acele imagini supradimensionate dacă nu să trimită semnale ființelor din eter?

Am crezut că von Daniken ar fi interesat de primul obiect interstelar oficial, așa că am luat legătura cu el. Acum în vârstă de 85 de ani, locuiește în Interlaken, nu departe de un parc tematic al cărui autor este; inițial, acest parc se numea Parcul Misterios iar mai târziu , după o serie de greutăți financiare, acesta a fost redenumit Jungfrau Park. Parcul are 7 pavilioane, unul în formă de piramidă, altul ca templul Aztec.

Von Däniken mi-a spus că a urmărit cu interes controversa legată de ‘Oumuamua. Tindea să fie de partea lui Loeb, despre care credea că este foarte curajos.

“Are nevoie de curaj și are curaj, desigur,” a spus el. “Nici unui om de știință nu-i place să fie ridiculizat iar atunci când se ocupă cu OZN-uri sau cu extratereștri, sunt ridiculizați de către media. ” Dar, a prezis el “situația se va schimba.”

Se spune adesea că teoriile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare. Conceptul a fost popularizat de Carl Sagan, care a promovat activitatea de cercetare a vieții extraterestre. Teoria lui Loeb nu reușește să respecte așa-numitul standard al lui Sagan; cea mai bună dovadă a teoriei că Oumuamua este un produs fabricat, este că teoriile alternative nu sunt convingătoare. Totuși, Loeb respinge clar standardul Sagan – “Nu-mi este clar de ce teoriile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare” spune el- și dovedește reversul logicii anterioare. “Conservatorismul exagerat ne face să fim extrem de ignoranți.” Atâta vreme cât există o șansă ca 1I/2017 U1 să fie o probă de viață extreterestră, am fi naivi dacă nu am urma această idee.

Publicând această teorie, Loeb a riscat, cu siguranță, (și a suferit) să fie ridiculizat. Așa cum nota Serling spre sfârșitul lucrării “În căutarea străvechilor astronauți”, este minunat să-ți imaginezi posibilitățile: “Privește cerul într-o noapte senină, luminoasă și bucură-te de libertatea de a te întreba!” >>

Distribuie Distribuie Comentarii