ANALIZĂ George Friedman: 50 de miliarde de dolari pentru bombardierele B-21. Armata Statelor Unite ale Americii pune în joc 50 de miliarde de dolari pentru a prezice viitorul războiului. Departamentul de Apărare american a lansat o imagine cu bombardierul de ultimă generaţie – B-21. Nu au fost oferite foarte multe detalii, dar din imagine putem vedea că este un avion care va purta şi bombe, după cum îi spune chiar denumirea.

Presupunem că aceste bombe vor fi muniţii de mare precizie, ghidate către ţintele lor, prin senzori şi cu ajutorul unui sistem de control situat în avion. Bombardierul, se pare, va fi capabil să ducă misiuni globale şi va fi dificil atât pentru radare, cât şi pentru alte sisteme cu senzori. Acest lucru îi va permite să reziste într-un mediu ostil – o caracteristică absolut necesară având în vedere că fiecare aeronavă va costa aproximativ jumătate de miliard de dolari.

Va rezista B-21 în mediul aerian, ostil şi sofisticat?

O jumătate de miliard de dolari sunt mulţi bani şi, cu o sută de avioane planificate, costul total va fi de 50 de miliarde de dolari, fără să mai punem la socoteală posibile depăşiri ale bugetului. În cazul acestui bombardier, trebuie luate deci în considerare două aspecte. Primul: poate el oare să reziste unei defensive inamice aeriene, din moment ce fiecare avion doborât ar reprezenta 1% din totalul forţei armate americane? În al doilea rând, este acesta cel mai eficient mod de a livra muniţie oriunde în lume? Războaiele sunt constante şi, în timp, şansele sunt ca unul dintre aceste războaie să implice ţări cu sisteme sofisticate de apărare aeriană. Este B-21 cea mai raţională alegere pentru a livra explozive în aceste ţări? Sau, altfel spus, va funcţiona această variant? Pentru a răspunde, trebuie să se ia în considerare, în primul rând, motivul pentru care există bombardiere strategice de rază lungă, cu echipaj la bord.

Bombardierul cu echipaj uman a apărut ca un instrument pentru războiul în masă. În timpul ambelor războaie mondiale, armele erau extrem de imprecise. Pentru uciderea unui singur soldat inamic se trăgeau mii de gloanţe. Pentru acele mii de gloanţe, armatele erau alcătuite din mulţi soldaţi. La rândul lor, soldaţii erau dotaţi cu o cantitate mare de arme şi cu toate celelalte echipamente necesare pentru a susţine armate de anvergura pe terenul de luptă.

Războiul, între mase şi bomba atomică

Prin urmare, câmpul de luptă s-a extins: nu include doar linia de luptă în sine, ci şi fabricile care produc armament de război. În trecut, abilitatea de a distruge un tanc era foarte valoroasă. Distrugerea unei fabrici care produce tancuri era şi mai valoroasă. A distruge rafinăriile care produceau carburanţi pentru ca tancurile, avioanele şi toate celelalte mijloace să fie puse în mişcare era de nepreţuit. Prin urmare, în timp ce linia de luptă era critică, distrugerea fabricilor şi a muncitorilor era mult mai importantă. Războiul la scară industrială necesita distrugerea industriei de război a inamicului.

Bombardierele cu echipaj uman la bord au fost introduse tocmai pentru a distruge industria, infrastructura şi forţa de muncă – elemente care îi permiteau inamicului militar să lupte în acel război. Defectul lor principal de la început a fost legat de gradul mare de imprecizie. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, britanicii au lansat atacuri asupra ţintelor germane. Au ratat ţintele cu o deviaţie atât de mare, încât intelligence-ul nemţesc nu şi-a putut da seama ce încercau să nimerească. Ca şi în cazul soldaţilor de la sol, soluţia a fost trimiterea cât mai multor aeronave, urmând principiul conform căruia cu cât se lansau mai multe bombe, cu atât creştea probabilitatea ca acestea să lovească ţinta. Atacurile asupra ţintelor strategice s-au transformat în mii de atacuri aeriene asupra oraşelor, cu intenţia primară de a distruge o fabrică.

Războiul a evoluat, astfel, o încercare de a distruge fabricile care produceau arme, iar mijlocul de realizare a acestui deziderat erau bombardamentele asupra zonelor in care era probabil, din punct de vedere statistic, să fie localizată ţinta. Astfel, campania aeriană a devenit extrem de ineficientă şi costisitoare. Aproximativ 50% din echipajele aeronavelor au fost victimele campaniilor asupra Germaniei. Dezvoltarea bombei atomice a făcut acest tip de luptă mai eficientă. În locul miilor de bombardiere care erau trimise într-un oraş, în repetate rânduri, un singur avion a distrus oraşul şi fabrica folosind o singură bombă – care a compensat pentru imprecizia din trecut cu o enormă putere explozivă.

Cum s-a ajuns la avioanele stealth

Evident, războiale nu mai puteau continua în acest mod, şi totuşi războaiele au continuat. Matematica războiului industrial a trebuit să se schimbe pentru a interpreta armele nucleare ca fiind irelevante ca mjiloace într-un război, dacă nu chiar terorism. Rezultatul a fost introducerea muniţiilor ghidate de mare precizie care aveau senzori ce le permiteau să lovească ţinte cu precizie şi cu un grad ridicat de probabilitate. Introduse în anii ’60-‘70, acestea au evoluat în arme sofisticate până când probabilitatea de a lovi o ţintă s-a ridicat la aproape 50% – ceea ce a făcut ca atacurile susţinute ale bombardierelor, asupra unui oraş, să devină inutile. Câteva bombardiere puteau să atingă acelaşi scop.

Aceeaşi revoluţie a industriei de armament care a creat muniţiile ghidate de mare precizie creează, de asemenea, rachetele antiaeriene ghidate prin radar sau infraroşu, lansate de la sol sau din aer. Problema războiului industrial era rezolvată, dar mijloacele pentru a livra muniţiile ghidate de mare precizie la ţintă rămâneau, în continuare, complicate. Avioanele erau detectate de radare şi prin emisiile de căldură, astfel că trebuia construirea unor avioane care nu pot fi detectate prin aceste mijloace – originea „stealth” sau avioanele „ascunse“.

Să se construiască avioane care nu pot fi detectate a fost foarte scump. Dar acest lucru i-a permis războiului aerian să continue. Norman Augustine, un expert în apărare, a prezis că într-o zi SUA va ajunge să-şi permită doar un singur avion, pe care Forţa Navală sau Aeriană să-l folosească fiecare, pe rând, câte o zi, iar puşcaşii marini să-l primească pe 29 februarie. Expertul voia să sublinieze că, pentru a menţine în viaţă astfel de aeronave, în orice spaţiu aerian, este nevoie de costuri mai mari decât chiar costul construcţiei în sine. Sistemul de detectare a avioanelor „ascunse“ va fi mereu mai ieftin decât construcţia efectivă a unor astfel de avioane. Într-o carte pe care am scris-o în anii ‘90, intitulată „Viitorul Războiului“, am folosit senilitatea ca analogie. În viitor, avioanele nu vor fi scoase din uz. Vor ajunge din ce în ce mai senile până când costul de a le menţine „în viaţă“ va paraliza capacitatea militară de a face alte lucruri.

Imperfecţiunea bombardierului B-21

B-21 pare să fie un pas dramatic spre senilitate. Considerând scopul său – să zbori jumătate de planetă pentru alansa o bombă pentru a distruge o ţintă, trebuie să ne gândim dacă există alte mijloace mai ieftine şi mai sigure pentru a obţine acelaşi lucru. Rachetele de croazieră fac acelaşi lucru, dar le lipseşte raza de acţiune şi viteza. Dar există noi generaţii de rachete hipersonice (rachete care se deplasează de zece ori viteza sunetului). Presupunând că Mach 20 poate fi realizat într-un interval adecvat, aceeaşi muniţie poate fi livrată în mai puţin timp şi cu mai puţine riscuri decât un proiectil ghidat de mare precizie transportat cu avionul în apropierea ţintei.

Tehnologia stealth este în mod inerent imperfectă. Avioanele lasă urme, prin căldură, deci nu pot fi invizibile. Un sistem poate fi construit pentru a le detecta. Dacă un avion B-21 este doborât, costul nu este reprezentat doar de echipajul de la bord, de jumătate de miliard de dolari şi 1% din forţa armată, dar şi de pierderea secretului tehnologic, care va ajunge în mâinile inamicului. În război există uzură, B-21 presupune că uzura în viitoarele războaie va fi cu mult sub cea a războaielor din trecut, cum ar fi cel din Vietnam. Acest lucru ar putea fi adevărat, sau nu: în momentul de faţă, răspunsul este de pariu... Cel mai important, avionul va trebui să facă manevre. Fragilitatea unei aeronave cu echipaj limitează capacitatea sa de a face manevre.

Problemele de acest tip nu ar exista pentru o posibilă rachetă hipersonică cu rază lungă. Pierderea tehnologiei este în continuare posibilă, dar ne putem imagina un sistem de autodistrugere pentru rachetă. Nu poţi face asta cu un bombardier cu echipaj. Aceasta este o armă pentru o armată care se aşteaptă la o uzură minimă. Presupune că inamicul nu va fi capabil să impună, să spunem, o uzură de 10% pe zbor operativ. Este un pariu care presupune că una din 10 aeronave nu poate fi distrusă de un inamic deştept şi capabil din punct de vedere tehnic. Dar dacă inamicul poate, atunci o capacitate strategică de 50 de miliarde de dolari se va dizolva cu o viteză uimitoare.

Acest nou bombardier nu este necesar pentru a lupta împotriva forţelor de infanterie uşoară. B-52 sau A-10 oferă o astfel de capacitate. Bombardierul despre care vorbim este construit pentru a intra în luptă cu un inamic ale cărui capacităţi sunt complet necunoscute în timpul confruntării. Este fie proiectat pentru un mediu imposibil de cunoscut sau este un avion miracol. Dar, cel mai probabil, nu este miraculos.

* Traducere din limba engleză a textului „The B-21: There Has to Be a Better Way to Drop a Bomb“, publicat de George Friedman în geopoliticalfutures./ Adevărul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii