Hărțuirea lui Traian Băsescu în dosarul răpirii jurnaliştilor români în Irak l-au reactivat pe Omar Hayssam, prima persoană condamnată pentru terorism în România. După ce a dezvăluit că i s-a sugerat să dea vina pe Traian Băsescu pentru a scăpa, Omar Hayssam susţine că vrea să vorbească şi să spună adevărul. Într-un text intitulat "Precizări necesare" şi publicat pe Facebook, Omar Hayssam afirmă că magistraţii sunt ameninţaţi pentru a nu cere desecretizarea dosarului răpirii jurnaliştilor români în Irak în 2005. Chiar şi aşa, acesta susţine că adevărul se va afla, pentru că există dorinţă "la vârf" în acest sens, iar cei care nu doresc aflarea adevărului sunt personaje fără putere, care nu au fost în stare nici să-l asasineze. 

Mesajul lui Omar Hayssam:

"M-am bucurat foarte tare să văd că, pentru domnul Băsescu, drepturile omului ramân un obiectiv iar că, pentru domnul președinte Iohannis, sunt o prioritate.

Ca om care se consideră vătămat chiar în aceste drepturi fundamentale, mă simt apărat, atâta timp cât nimeni nu-și abate atenția în această privință.

Desigur, aplicarea justă a legii rămâne și ea o prioritate, e de la sine înţeles, iar asta mă îndreptăţește să cred că voi mai petrece ceva timp în pușcarie, pentru fapte de care chiar mă fac vinovat.

Nu-mi rămâne decât să sper că justiţia va face abstracţie de presiunile care se tot pun asupra ei… Cum ar fi, de exemplu, toată povestea asta cu secretizarea-desecretizarea dosarului “răpirii”…

În opinia mea, magistraţii sunt ameninţaţi de la distanță: “Nu vă faceți iluzii că ați putea redeschide un caz care a fost declarat secret de serviciile speciale și de mai marii acestei țări! N-aveți nici o șansă! Să nu îndrăzniți să solicitați desecretizarea, aceasta n-are cum a se face! Gândiți-vă ce urât va fi refuzul formulat cererii dumneavoastră! Ce rău o să dea în fișa de cadre! Fără acele secrete de stat, fără acele ascunse elemente legate de siguranța națională, n-aveți cum judeca!”

Să fiu clar: tot ceea ce ține de latura penală a cazului meu și al lui Munaf, fapte, cronologie, martori, înscrisuri – totul e public, oficial și curat, fără legatură cu actele secretizate de SIE (și poate de SRI). Dosarul secret conţine doar elemente legate de lucrul operativ al unor agenţi, de identitatea lor, de legăturile cu servicii străine. Acestea nu interesează instanţa de judecată.

Instanța are nevoie de elemente noi pentru a redeschide un caz. Ce element nou mai relevant poate exista decât prezența lui Mohammad Munaf, "răpitorul" de la fața locului, judecat în lipsă, niciodată audiat?!? Elemente noi? Eu am toate actele, toate datele, toate probele.

Domnul Traian Băsescu a spus, la aducerea mea în ţară, citez: “Vom afla adevărul! Lumea are dreptul să știe cum a fugit Omar, cum a făcut averea, cum a finanţat partide, cum a făcut trafic de ţigari și alcool, sau de armament, dacă a făcut…” “Hayssam să vorbească în faţa judecătorilor! De acum e treaba justiţiei.”

La aducerea lui Munaf a reiterat ideea: “Acum avem toate elementele pentru a afla adevărul.”

Adică, să se facă lumină!

Tehnic, atât eu cât și Munaf, nu avem, în poziţia noastră, mijloacele de a face lumină. Noi nu suntem niște inculpaţi aduși în faţa justiţiei, care să trebuiască să dea lămuriri în ancheta la care sunt supuși. Noi suntem niște condamnaţi definitiv, niște oameni cu care justiţia și-a încheiat socotelile. Toate eforturile au fost depuse, în teorie, numai pentru a exista o finalitate a actului juridic, adică să ne ispășim pedeapsa, fără alte comentarii.

Dar reacțiile la capturarea noastră nu au fost unele de genul “Să înfunde pușcăria! Să tacă și să putrezească în închisoare!”, ci unele în sensul “Să vorbească! Să spună adevărul!”

Dacă se presupune că avem ceva de spus și că trebuie să fim ascultați, atunci trebuie să fie redeschis cazul iar noi aduși în fața judecătorilor. Noi suntem deținuți. Nu avem alte mijloace de a vorbi sau coopera cu organele Statului Român.

Atât domnul Băsescu cât și domnul Iohannis afirmă că ne-au adus pentru adevăr. Deci știu ei ce știu, nici unul nu e omul care să vorbească aiurea, la întâmplare…

Adevărul nu se cunoaște pe de a întregul, se înţelege. Nimeni n-a spus că adevărul s-ar ascunde în dosarul secretizat. Logic, oficialii, ar fi trebuit să spună, în acest caz, “Adevărul e cunoscut, nouă! Dar el face parte dintr-un secret pe care marea masă a populaţiei n-o va cunoaște niciodată. Cine trebuie, însă, cunoaște acest adevăr.” Nu. Şefii acestei ţări au spus “Adevărul trebuie aflat!”. Deci el nu e cunoscut.

Așa că așteptăm să vedem cum se va redeschide acest dosar. Pentru că, de redeschis, se va redeschide sigur.

Acest caz este menţinut în actualitate de un deceniu. Dacă s-ar fi vrut, cazul ar fi fost închis, îngropat, uitat. Dacă românii, americanii, irakienii sau sirienii ar fi vrut ca Munaf și cu mine să tăcem, ne-ar fi redus la tăcere. Noi nu ne aflam în Elveţia sau în Luxemburg, unde e mai greu să ucizi un om și încă și mai greu să mușamalizezi o moarte suspecta. Ne aflam în cel mai fierbinte loc de pe Pamânt, în locuri unde viața unui om prețuieste exact cât costul unui glonț. Cât de greu era de crezut că un om, sau doi, au murit în Siria sau în Irak, în anii 2010-2015?!? Cât de banală era această moarte, cât de firească și de puțin suspectă?

Iar, dacă lăsăm la o parte măsurile extreme, de ce, dacă nu pentru aflarea adevărului, s-au cheltuit atâția bani, nervi, mijloace, energie să-i aduci în România pe Hayssam din Siria și pe Munaf din Irak?

Așadar, nimeni din oamenii mari, cei care contează, nu se opune cercetării și aflării adevărului. 

De ce s-ar opune? Cine se poate teme că se dezgroapă trecutul, că se răscolește mizeria unor evenimente de acum zece ani? Numai niște oameni mici, niște trepăduși, niște corupți, niște lacomi, niște invidioși care, din fericire, n-au avut și nu au puterea nici să ne asasineze, nici să ne facă pierduți, nici să aștearnă uitarea peste numele noastre.

Așa că nu-l mai întrebați pe Băsescu dacă se teme de redeschiderea procesului!

Întrebați-i pe Nastasiu, pe Yassin, pe Dumitrașcu, pe Ohanesian, pe Marie-Jeanne, să vedeţi ce-o să tresară când o să spună, la rândul lor, ca n-au “Nicio tresărire!”…

P.S.

Am aflat că unii cititori pun la îndoială faptul că eu aș fi cu adevărat cel care scrie aceste texte. Limba română e prea bună, toate semnele de punctuație și diacriticele sunt la locul lor, exprimarea e corectă… Numai un român ar putea scrie așa, s-a spus. Ei, eu sunt român. Sunt aici din 1981. Am dat examene, am scris, am citit. Nu vă gândiți că președinții, generalii, emirii, șeicii, ambasadorii şi parlamentarii cu care am stat împreună au acceptat un analfabet în cercurile lor! De când sunt închis în ţara, citesc mai ales în română și scriu la fel.

E adevărat, eu nu am acces la Facebook. Sunt deţinut în regim de maximă siguranţă cu grad sporit de risc. Vorbesc zilnic la telefon, porţia legală, și primesc lunar câteva vizite, toate cu dispozitiv de separare, adică în faţa unui geam gros, vorbind tot la telefon.

Pentru modul în care aceste texte ajung la dumneavoastră trebuie să mulţumesc fiului meu, K, avocatei mele, A, și prietenului meu, M. Ei sunt cei care notează, memorează și scriu, la modul propriu. Dar toate ideile sunt ale mele, Hayssam Omar, român sirian, om de afaceri, politician, infractor și, printr-un ciudat concurs de împrejurări, primul terorist al ţării...."

Distribuie Distribuie Comentarii