Toată lumea cu un picușor de creier a strâmbat din nas când imediat după votare, și mai ales după ce au început să sune telefoanele, șefii partidelor care domină votul în Parlament au spus la unison, de parcă le dăduse cineva un text de recitat, că votul la legea care interzicea total reclama la medicamente a fost o greșeală. Mai mult, la scurt timp, cu o rapiditate mai mult decât suspectă, chiar președintele țării, Klaus Iohannis, a retrimis legea în Parlament pentru „repararea greșelii”... Profesorul  Sorin Paveliu a publicat pe România Curată un material excepțional despre mafia care are nevoie ca de aer de această lege. Merită citit cu mare atenție!  

Cineva a avut ideea, aparent năstruşnică, de a interzice total reclama la medicamente în mass-media. Până la acest proiect de lege, reclama era interzisă doar la medicamentele eliberate cu reţetă, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate.

Mai limpede, la radio şi TV se poate face reclamă la medicamentele OTC (over the counter – „fără număr”, care se eliberează fără reţetă, la cererea pacientului, iar aici voi include şi suplimentele alimentare, care merită o discuţie aparte).

Guvernul s-a opus, comisiile de cultură şi de sănătate din Camera Deputaţilor s-au opus şi ele, omoloagele lor din Senat s-au opus. Opoziţia a fost atât de puternică încât proiectul de lege a fost adoptat tacit de prima cameră a Parlamentului şi culmea, adoptat cu o largă majoritate (100 pentru – 7 împotriva) la Senat, ceea ce demonstrează că până şi cei care au dat iniţial aviz negativ au votat ulterior pentru adoptarea restricţiei în discuţie. Ar fi prea simplu să ne gândim că lobby-ul individual funcţionează de la om la om în comisii şi la Guvern însă în plen, parlamentarii şi-au manifestat adevărata lor opinie. Acest paradox necesită o analiză, care însă nu este chiar la îndemâna celor mai puţin preocupaţi de domeniul farma.

Acum, Preşedintele României, dl.Klaus Iohannis, refuză promulgarea şi retrimite proiectul spre dezbatere, invocând o serie lungă de argumente juridice, multe dintre ele izvorâte din legislaţia europeană. Subiectul este indubitabil unul specios, însă aparenţa de dreptate a demersurilor – atât cel al iniţiatorilor şi al legislativului, cât şi opoziţia preşedenţiei necesită unele precizări care ar putea ajuta la formarea unei opinii în cunoştinţă de cauză.

1. Există surse care indică faptul că 20% din veniturile de publicitate ale canalelor media provin din industria farma. O asemenea disproporţie este de natură a te pune pe gânduri. Economia României nu mai produce nimic altceva care să impună reclamă şi aceasta să se poată regăsi în preţul produsului? Niciun fel de reclamă pentru turism, pentru industria autohtonă de auto etc.? Nu voi dezvolta subiectul, însă un răspuns poate fi găsit în caracteristicile acestei mărfi speciale care este medicamentul: fiind bunuri de primă necesitate, posedă o cerere inelastică în funcţie de preţ, altfel spus, indiferent cât de mult creşte preţul cererea nu se modifică. În aceste condiţii, este relativ simplu de înţeles că o suplimentare a preţului cu sumele cheltuite pe reclamă nu numai că nu vor descuraja clienţii să cumpere, ba mai mult, crescând gradul de conştientizare asupra produsului, cu atât cererea va creşte!

2. Pentru a avea un termen de comparaţie, statul ar fi vrut să pună un impozit pe sănătate pentru cei care nu realizează venituri, având speranţa de a încasa într-un an,ceva mai puţin de 50 de milioane de lei. În acelaşi timp, piaţa de medicamente OTC a căpătat un avânt exagerat în opinia mea, populaţia cheltuind din buzunar  (adesea nejustificat) de peste 2000 de milioane de lei anual!

Pentru medicamentele din spital, sistemul de asigurări cheltuie mai puţin de jumătate din această sumă! Pe de o parte pacienţii manifestă disponibilitate de a cheltui bani pe produse a căror eficacitate este adesea dubitabilă, iar pe de altă parte statul se văita că nu dispune de resurse suficiente pentru tratarea bolilor grave. Acest dezechilibru ar trebui să dea de gândit, iar lipsa de preocupare a statului faţă de jecmănirea naivilor, inclusiv cu ajutorul reclamei la medicamente, trebuie adusă în discuţie.

3. Să părăsim temporar domeniul marketingului şi să ne abatem atenţia asupra politicului! Multe din preţurile medicamentelor OTC depăşesc preţurile din oricare alte ţări europene! Altfel spus, încă odată suntem luaţi de proşti prin complicitatea perenă a autorităţilor. Nu este normal ca acelaşi medicament pe care la Bucureşti îl cumperi cu 2 euro să-l găseşti pe aeroport la Paris cu 1 euro! După ce a dereglementat controlul preţurilor pentru OTC (preţul medicamentelor OTC se stabileşte şi se modifică în mod liber) Ministerul Sănătăţii ar fi trebuit să să întrebe dacă totuşi nu ar fi trebuit să impună nişte limite de adaos comercial. În fond chiar dacă medicamentele în cauză se eliberează fără reţetă pacientul tot nu are capacitatea de a face diferenţa dintre ibuprofen şi paracetamol. Desigur, cumpărătorul este îndemnat să se adreseze farmacistului însă, este evident că acesta va fi tentat să recomande produsul care îi aduce cele mai mari beneficii afacerii pe care o gestionează – desfacerea en detail a produselor medicamentoase!

4. Volumul extrem de mare al reclamelor la medicamente ridică însă şi alte probleme. În fond, cel care comanda reclamă, distribuitorul, este tot un interpus al unui producător de medicamente. Să presupunem că entitatea politică x – aflată la guvernare – are interes în zona mult mai fierbinte a medicamentelor cu reţeta – unde reclama se face pe alte căi, mult mai subtile. Lovitura cea mare în acest caz este accesul pe lista medicamentelor compensate, restul fiind o problemă tehnică. La rândul său, entitatea politică are nevoie de vasalitatea canalelor de media – iar aici sunt necesari bani mulţi, care nu pot ocoli canalele legale. Aşa că un schimb, în care o mână spală pe alta, este posibil dacă nu chiar probabil. Astfel, distribuitorul face reclamă masivă la un produs oarecare, să zicem într-o cremă care va face să dispară micoza piciorului (exemplul este absolut ipotetic) însă aceşti bani sunt plătiţi cu gândul la bunăvoinţa câştigată a autorităţilor faţă de cu totul alt produs. Iar unele dintre produsele care stau la coadă să acceadă la statutul de medicament compensat costa 10-50.000 de euro anual! Poate că scenariul este unul paranoic însă în încercarea găsirii unei explicaţii, nici o ipoteza nu trebuie exclusă, oricât de fantastică ar fi ea.

5. Reclama excesivă la unele produse medicamentoase poate fi chiar dăunătoare şi costă nu numai cumpărătorul naiv, fermecat de ingeniozitatea creativă a reclamei,dar ne costă pe noi toţi. Astfel, se presupune că medicamentele eliberate fără reţetă sunt nepericuloase sau în orice caz, riscurile unor reacţii adverse sunt cu mult mai mici decât beneficiile. Lucrurile nu stau chiar aşa, însă nimeni nu s-a preocupat să cuantifice paguba produsă. Spre exemplu, unele medicamente au statutul de OTC (fără reţetă) într-o doză mică, apreciată a fi nepericuloasă. În acelaşi timp există şi varianta, să-i spunem “forte” – cu o concentraţie dublă, pentru care reţeta ar fi teoretic obligatorie! Credeţi că face cineva diferenţa, sau se mai oboseşte să ceară reţeta? Evident nu! Desigur, pentru cea de-a doua concentraţie există avertizări privind riscurile administrării a mai mult de 3 doze zilnice, însă de vreme ce medicamentul (în doză mică) este OTC – deci nepericulos, cine îşi mai bate capul cu numărul pastilelor sau al zilelor de tratament. O multitudine de hemoragii digestive, unele care conduc la deces, altele care necesită tratamente medicamentoase sau chirurgicale de zeci de mii de euro, au ca punct declanşator urmărea unui tratament necontrolat cu banale medicamente antiinflamatoare!

6. Investigaţii jurnalistice recente au descoperit diferenţe notabile între preţurile practicate la acelaşi medicament – uneori de de 50% din valoare! În absenţa oricăror constrângeri fiecare farmacie sau lanţ de farmacii îşi face politica de preţ cum doreşte. Însă cumpărătorul nu are posibilitatea de a se informa asupra preţurilor practicate în diverse farmacii iar reclama îl va împinge în mod nejustificat către acele puncte de desfacere unde va plăti cu mult mai mult pentru aceeaşi marfă, ceea ce nu este tocmai acceptabil! Iar statul nu ar trebui doar să ridice din umeri, indiferent!

7. Proiectul de lege în discuţie nu vizează aşa-zisele suplimentele alimentare însă discuţia ar trebui extinsă. Pacientul de rând nici nu are cum să le deosebească de medicamente, având acelaşi aspect (formă de prezentare), în capsule sau tablete, în cutii similare, cu prospect, vândute prin farmacii etc. Diferenţă esenţială este că aceste suplimente alimentare nu au niciun singur studiu clinic în spate. Multe se bazează pe utilizarea lor îndelungată – nu fac bine, dar nici nu fac rău – iar reclamele te conving că acţionează global, ameliorând o sumedenie de afecţiuni concomitent. Ce mai încolo şi încoace, la fel cum vânzătorii ambulanţi vindeau poţiuni magice în târgurile din vestul sălbatic! Alte suplimente sunt însă de-a dreptul periculoase. Spre exemplu, pacientul vârstnic, adesea afectat de constipaţie habituală se repede cu încredere către un “medicament” pe care un actor cunoscut i l-a “recomandat” la televizor – fără să ştie nici el şi adesea nici farmacistul (!) ce i se administrează! De multe ori efectele sunt dramatice însă legatura patogenică între ”suplimentul alimentar” şi boala declanşată este greu de făcut.  Aşa cum am mai spus – aici se deschide o dezbatere nouă asupra căreia nu mă voi opri.

8. Nu puţine sunt firmele care nu au rezistat tentaţiei de a împinge marketingul şi promovarea până la limita reclamei înşelătoare. Astfel, este deja de notorietate problema pe care a întâmpinat-o producătorul Nurofen-ului în Australia – fiind acuzat că o parte a produselor sale induc în eroare – aceeaşi substanţă, în aceeaşi concentraţie fiind vândută ca Nurofen pentru durere de cap, Nurofen pentru durere de dinţi etc. De asemenea, autorităţile au sancţionat şi discrepanta mare dintre valoarea produsului în sine şi preţul practicat. Doar 5% din produsele cu această denumire au fost vizate însă efectul a fost unul de amploare. Ceea ce ar trebui să reţinem însă este implicarea autorităţilor în apărarea consumatorilor, în timp ce în România aceste produse sunt ca şi scăpate de sub orice control.

9. Pentru că tot veni vorba de Nurofen, România a avut o victimă de calibru a reclamei făcute acestui medicament (nu am a-i reproşa nimic producătorului). Din ignoranţă medicului lotului olimpic, ameţit de conceptul – medicament OTC – medicament care nu este periculos, a administrat  viitoarei câştigătoare de facto a concursului olimpic de gimnastică de la Sidney 2000 două pastile din respectivul medicament. Medicul nu a realizat că există mai multe variante de Nurofen, din care una conţinea pseudoefedrină, substanţa inclusă pe lista celor interzise, ceea ce a condus la descalificarea sportivei noastre şi distrugerea nemeritată a unei cariere de excepţie. Unde se vede ca reclama poate induce în eroare chiar şi medicii!

Răbdarea chiar şi a cititorului ambiţios este totuşi limitată şi de aceea nu voi continua cu enumerarea diverselor aspecte care ar putea fi luate în discuţie într-o dezbatere pe bază de argumente. Pentru a înlătura orice ambiguitate, cred că măsură interzicerii reclamei la medicamentele OTC este una excesivă. Respingerea legii fără a completa măsura cu o serie lungă de reglementări ne natura a pune ordine în acest domeniu ar însă doar o abandonare (încă odată) a cetăţenilor de către cei aleşi sau numiţi să le apere interesele. Ministerul Sănătaţii are obligaţia morală de a lua o poziţie publică, mult mai nuanţată decât cea a Presedintelui, reglementarea domeniului fiind în competenţa sa aproape exclusivă. Dacă totuşi cineva doreşte să facă ordine în acest domeniu, sfatul meu este unul simplu: „Follow the money!”.  Sorin Paveliu/România Curată

Distribuie Distribuie Comentarii