Din acest an, România nu mai are nicio universitate în Top 1.000 Shanghai Ranking. Prin comparație, Polonia are nouă universități, Cehia are șase, iar Ungaria, patru.

”Scoaterea din clasament este o zvâcnire de orgoliu rănit. Clasamentele acestea sunt așa, ca pensiile speciale: nu sunt pentru toată lumea” spune în mod ironic expertul în educație Mihai Maci.

Acesta afirmă că sunt mai multe motive pentru care universitățile de la noi nu reușesc să prindă topurile.

Primul motiv și cel mai important, explică expertul, este felul în care au fost concepute universitățile noastre. Adică, acela de a califica personal pe o anumită rază: ”Care poate să fie raza unui județ sau raza a trei sau patru județe. Aceasta este funcția lor de bază. Universitățile noastre nu au fost concepute nici pentru un învățământ extrem de performant și nici pentru cercetare”.

Criteriul de bază a funcționării unei universități în România, mai spune Maci, îl reprezintă numărul de studenți, pe baza căruia primește finanțare.

Un învățământ performant poate fi realizat cu oameni buni, pe care-i duci mai departe într-un anumit timp – doi, trei, cinci, șase ani. Din nou, universitățile noastre nu au așa ceva, mai spune expertul: ”La noi școlarizarea este de trei ani – adică de nivel de colegiu în afară, nu de universitate – care iau ce marfă găsesc, pentru că la noi numărul contează, nu calitatea”.

Condiții pentru o cercetare care contează

Nici în privința cercetării nu stăm mai bine. Iar când vorbim de cercetare , nu vorbim de un articol ISI că acela nu contează, în fiecare zi publicându-se cu sutele de mii: ”Azi, cine vrea să facă cercetare trebuie să beneficieze – minimum – de trei lucruri: racordarea la temele de discuție ale momentului în lumea în care se face cercetare”. Iar temele de discuție pot fi de la etica inteligenței artificiale, până la genetică și fizica particulelor elementare, la ultimele două fiind vorba de tehnologii care costă deja sute de milioane sau miliarde de dolari. Iar discuțiile sunt tehnice, pe probleme, nu la nivelul general de dat cu părerea. ”Acesta este unul dintre motivele pentru care, la noi, oamenii fac carte foarte bună în străinătate și când se întorc în țară diseminează, popularizează lucrurile pe care le-au învățat acolo și în cel mai bun caz, la nivelul cercetării, demonstrează un caz marginal al lucrurilor pe care le-au învățat în străinătate”, mai spune Maci.

Al doilea lucru care contează sunt oamenii. Cine anume face cercetarea? ”În Occident, face cercetare cine e talentat pentru cercetare. Iar cei talentați, dacă le citești biografiile, te cutremuri. Marginali, inadaptați, veniți de la marginea sistemului, dar care au capacitatea de a face ceva fundamental. Ei bine, imaginați-vă că, într-o universitate de-a noastră s-ar face o descoperire și aceea nu ar fi făcută de rectori sau decani. Păi ar fi un scandal! Pentru că, la noi, toate calitățile, urcă pe scara ierarhică. Morala este că cele mai mari descoperiri în România ar trebui să le facă ministrul. La noi, e o structură de piramidă de putere peste tot în care totul se concentrează la vârf: veniturile, prestigiul. Uitați-vă la câte publicații are un decan de la noi într-un an: 50. De ce? Din niște rațiuni foarte simple, că, pentru a câștiga niște bănuți, cei de sub el îi pun numele pe tot. Nu așa se face cercetare. La noi e un sistem patriarhal feudal”, subliniază expertul anomaliile de la noi.

Funcționăm într-un sistem patriarhal feudal

În al treilea rând, cercetarea se face cu investiții: ”Iar asta nu înseamnă bani pentru salarii, ci tehnologie de lucru, materialele cu care lucrezi, faimoasele consumabile. Când am fost în Franța, am avut o colegă din România care studia chimia la Institutul Curie și m-a dus o dată să văd caietele doamnei Curie care se păstrează acolo și care mi-a spus că cu banii pe care îi folosește pentru consumabile într-o zi în Franța, ar fi fost servită pentru un an de zile, în România”.

Înainte de toate, cercetarea este o problemă de voință. ”Cercetarea este un proces agregat care pornește de la un articol ISI, acel articol se inserează în articolele unei grupe de cercetare, treaba aceea definește un domeniu, domeniul respectiv imediat trece în aplicație și aplicația respectivă se concretizează în industrie într-o tehnologie. Scopul cercetării este realizarea unei tehnologii și obținerea de beneficii din funcționarea acelei tehnologii. Înțelegem măcar acest lucru? Pentru că finalitatea cercetării este un nou vaccin, un nou telefon mobil, un nou sistem de transmisiuni, un nou tratament. De aici vin dividendele, nu vin din articole ISI”, conchide expertul.

Universitățile noastre, mai spune Maci, ar trebui să se aboneze măcar la câteva jurnale serioase occidentale și să le pună la dispoziția cercetătorilor: ”Pentru că nouă ni se cere să publicăm, dar noi nici măcar nu știm unde. Asta ca să nu inventezi tu tot felul de Anale în curtea universităților în care să curgă canalele pentru raportări. Pentru că acele Anale nu există, de fapt. Niciun cercetător din lumea bună nu a citit analele unei universități din România”.

Cercetarea autentică în Occident se face doar la nivelul institutelor de studii avansate: ”Aceasta înseamnă că tinerii care au dovedit un talent deosebit pe parcursul studiilor universitare, inclusiv doctoratul, sunt selectați, adunați, în anumite centre care deja sunt specializate pe o anumită ramură. Aceste centre au finanțare fie din partea statului, a UE, fie de mari fundații private. În Occident, se lucrează foarte mult în interfața dintre universitate și mediul privat. De ce? Pentru că acolo, mediul privat este extrem de competitiv. Și atunci necesitatea de a crea, de a inventa, de a face ceva nou în permanență motivează privatul să investească foarte mult în aceste lucruri. În egală măsură, occidentalii consideră că oamenii care fac aceste lucruri este bine să aibă un picior într-o universitate ca să predea noul. Să nu înțepenească cunoștințele universitare în formule canonice. E vorba de genul acesta de interfețe în care ipoteza este testată instantaneu. Dacă merge, imediat am creat o grupă de oameni care explorează în direcția respectivă. Noi am rămas într-o paradigmă din acestea. Victor Babeș, adică a unui geniu singuratic. Să fim serioși. Asta este de secol XIX”.

Pentru a schimba situația, primul lucru care ar trebui făcut, din punctul de vedere al expertului Mihai Maci, ar fi contractul individualizat de muncă: ”În SUA, la începutul fiecărui an, decanul are o discuție cu fiecare membru referitor la ce are de gând să facă în acel an. Unul vrea să scrie o carte, altul vrea să predea, altul vrea cercetare. Dacă vrei să scrii o carte, bun, te-am degrevat de la atâtea ore, dar la finalul anului, îmi arăți cartea. Vrei să predai, ok, nu faci niciun fel de cercetare, dar la sfârșitul anului venim șapte într-o comisie să-ți verificăm studenții. La noi, toate acestea sunt băgate în norma de bază. Iar pe lângă asta trebuie să mai supraveghezi, să atragi fonduri. Cu alte cuvinte, de toate și nimic”.

Apoi, ar trebui ca, pentru o generație, în următorii 25 de ani, să ne propunem ca scop o alfabetizare bună în România și o popularizare bună a științei. ”Și în direcția aceasta ar trebui să investim toate eforturile, la orice nivel. Astfel ca elevii noștri și studenții atunci când termină școala să înțeleagă clar ce se petrece la nivelul științei de astăzi. Și, după 25 de ani, vom trece la nivelul următor – să creăm noi ceva ce nu există. Dar nu vă supărați, în ziua în care se punea problema cu scoaterea din Clasamentul Shanghai, în mijlocul Bucureștiului era o manifestație a antivacciniștilor. Ce facem? Descoperim vaccinul românesc pe bază de apă sfințită și rugăciune? Sau ce?”