La 23 aprilie 1958, Victor Metea, care s-a alăturat grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraş la vârsta de 18 ani, a fost împușcat după o judecată a comuniștilor.

Victor Metea a avut de suferit toată viața din cauza „originilor nesănătoase“. Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, a plecat în munţi când avea 18 ani, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie, scrie Ioana Haşu, nepoata partizanului Gheorghe Haşu, în Revista Familia Ortodoxă.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, șapte ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur”, scrie Ioana Hașu, pe baza arhivelor consultate.

Arestat de 18 ori

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele în volumul de memorii „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“: „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea a cedat şi s-a predat. Este trimis iniţial pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. A murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951, la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.

După șapte ani, Victor Metea este prins, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Dârzenia tânărului dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte bine limba română.“

Procesul „bandei din munți“

După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“, ai cărei eroi au fost condamnaţi la moarte. Decizia lui Victor de a nu face recurs îi înfurie pe anchetatori. În următoarele luni, e constrâns să ceară rejudecarea şi obligat să dea explicaţii. Într-un final declară că nu are şi nu a avut niciodată încredere în justiţia comunistă. Drept pedeapsă, e ţinut încă o iarnă la Jilava şi continuă să fie anchetat – deşi sentinţa de condamnare era definitivă.

Deşi partizanii din lotul în care a fost judecat sunt executaţi în noiembrie 1957, Victor Metea a fost împuşcat cinci luni mai târziu, la 23 aprilie 1958.

Rezistența împotriva impunerii comunismului, conform Memorialului Sighet, a început să se manifeste imediat după ocuparea țării de către Armata Roșie. Erau arestați, anchetați, judecați și condamnați nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în școli a comunismului, ci și rudele lor, frații, părinții, surorile care îi ajutau. În fața acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizați au luat drumul munților, organizați în formațiuni sau grupuri de partizani.

În anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpații Orientali, cât și în cei Meridionali (în Făgăraș, Retezat, Semenic), în Carpații Apuseni și în Obcinele Bucovinei, precum și în pădurile Babadagului, în Munții Gutâiului și Țibleșului.

Formațiunile constituite, în medie de 10 până la 40 de persoane, nu reprezentau o amenințare majoră pentru puterea comunistă, dar atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenția regimului de a deține controlul deplin al țării.

Armamentul defensiv era format din puști, revolvere și pistoale-mitralieră rămase din timpul războiului, dar aceste grupuri se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniție. Haiducii erau sprijiniți de săteni, care le aduceau alimente, îmbrăcăminte și adesea le asigurau, iarna, adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de „bandiți“.